III

— Din când în când, răbufneşte câte o istorie îngrozitoare ca asta şi mulţimea aruncă toată vina asupra celui care îi cade în mână. Dacă uneori, în orele de singurătate, laşi frâu slobod gândurilor, te cutremuri. Sânt înclinat să cred ca tot ceea ce se descoperă în sălile tribunalelor nu este niciodată adevărul pur, oricât de lucid şi de conştiincios ar fi judecătorul. Esenţa lucrurilor e undeva, în miezul sufletului solitar, acolo unde e greu să cobori. Există apoi deosebiri uriaşe între un om şi altul. Unul trece cu uşurinţă peste un fapt oarecare; pentru acelaşi fapt, altul asudă sânge… Sânt unii în faţa cărora deschidem larg uşile, iar alţii în faţa cărora rostogolim mormane de stâncă…

— Dumneata eşti ceea ce se cheamă un suflet credincios, nu-i aşa? – întrebă plictisit şi oarecum înciudat căpitanul.

Omul blond, cu privirea severă, întoarse fără să vrea capul. Trecu o bună bucată de vreme până îşi reluă discursul, dar glasul i se schimbase parcă între timp.

— Acum ai apucat-o de-a binelea alături – făcu în glumă. Încearcă să le împărtăşeşti colegilor mei opiniile dumitale, şi îţi vor răspunde cu hohote de râs. Kangas suflet credincios? Cea mai bună glumă din câte-am auzit în acest an. Numai că şi cuvântul ăsta poate să fie interpretat în mai multe feluri, iar dacă un om călătoreşte atâta cât am călătorit eu şi vede făpturi atât de felurite cum mi-a fost dat mie să văd, unele în situaţiile cele mai grele cu putinţă, devine fără să vrea un gânditor. Din când în când, simte chiar nevoia de a-şi exprima gândurile. Şi, desigur, ai putut să observi că, în esenţă, e mai uşor să vorbeşti deschis cu străinii, decât cu cunoştinţele cele mai apropiate. Văd că îţi place să dai o întorsătură glumeaţă lucrurilor. Sau mă înşel?

Căpitanul nu vroia să arate că flecăreala asta lungă îl plictiseşte şi îl oboseşte. Se strădui să răspundă cât mai uşor cu putinţă:

— Am vrut doar să spun că mă voi sili să transport femeia la închisoare în cursul zilei de mâine, deoarece aici poporul e din cale-afară de curios. Astfel, în cazul că ai putea să-ţi amâni şi dumneata plecarea până mâine, ai avea prilejul să călătoreşti într-o foarte interesantă companie.

Mârţoaga albă porni încet, trăgându-şi povara pe malul lacului în sus. Oamenii păşeau în urma căruţei, într-o cadenţă liniştită, de ţărani cumpătaţi. Unul ducea găleata, altul purta pe umăr hârleţul. Privit de aici, din uşa grajdului, cortegiul părea neînsemnat ca număr. Câinele nu mai lătra de loc şi îşi pândea de pe scări stăpânul, tremurând de nerăbdare. Ceafa îi era atât de încordată, încât aproape îi sugruma răsuflarea.

Fusese descoperit, în mocirlă, trupul celeilalte victime, al omului cu faţa buhavă, şi căpitanul de jandarmi care condusese cercetările se abătu pe la casa lui Sillankorva, să stabilească cele ce erau de făcut la ferma Metsakulma, cine să îngrijească de vite şi de celelalte. Nădăjduia în taină ceva pentru el însuşi. Poate că între timp bătrânul, Hermann îşi revenise sau că divulgase ceva în timpul delirului. Dar, în privinţa asta, îl aştepta o tristă deziluzie. Medicul de plasă adusese nişte calmante de la farmacie, pe care, după ce le dăduse bolnavului, acesta se mai domolise într-adevăr.

Se afla acum într-o stare de buimăceală binefăcătoare, netulburat de nici un gând pământesc.

Intră la el, ca să se convingă de starea lui. Hermann zăcea cu ochii închişi, strângând cu mâinile lui slabe şi noduroase marginea păturii – ca şi când asta ar fi fost ultima zdreanţă a vieţii, de care se agăţa cu desperare. Se vedea însă că şi acest gest al lui era făcut în inconştienţa delirului. Nu-l lăsă deci inima să-l trezească şi să-l smulgă de pe drumul pe care se îndepărta tot mai mult de lumea asta.

— Va să zică, tot nu-mi dai pace? Ţii cu orice preţ să-ţi fac rost de lupa aceea? – bombăni medicul. Mărturisesc că nu sânt în stare să-mi explic de ce. Nimic mai uşor decât ca, în cădere, capul să se fi izbit de un corp tare; doar l-au transportat prin pădure, s-o fi lovit de ramuri şi de crengi. Iar dacă nu acolo, s-o fi lovit mai pe urmă, în fundul mlaştinii. Ce mai vrei, nesătulule?

— Bine, bine. Vezi însă de-l cercetează, fiindcă nu-i mare lucru. Poate că vei găsi totuşi în el vreo aşchie de lemn. Mi-ai uşura nespus lucrul. Dracu s-o ia… mi-a intrat în cap o idee şi n-am odihnă până când nu-mi verific ipoteza: ori e adevărată, ori e falsă. Nu mă împac cu ceea ce pretinde femeia, că bărbatul ei s-a lovit cu capul într-un pietroi şi, de teamă, l-a ascuns în mocirlă, fiindcă murise în cădere. Nu ştiu de ce, dar nu pot să cred că astfel s-au întâmplat lucrurile.

Medicul examina în capelă şi al doilea cadavru – superficial, ce-i drept – şi ajunse la concluzia că umflătura şi leziunea de pe capul cadavrului scos din mocirlă provin, după toate probabilităţile, de pe urma unei puternice lovituri de topor. După părerea lui, prima lovitură provocase o moarte fulgerătoare, iar a doua fusese, de fapt, mult mai slabă. Nu reuşise să descopere în plămâni nici urmă de apă, ceea ce demonstra că omul era mort în clipa când fusese cufundat în mocirlă. Loviturile fuseseră date în parte din profil, în parte de sus şi e foarte probabil că, după prima lovitură, omul s-a prăbuşit cu faţa la pământ. Declară după toate acestea că este aproape sigur că lucrurile s-au petrecut întocmai, fiind gata să-şi întărească cu jurământ depoziţia.

— Crezi că întâi a fost izbit în cap cu o bucată de lemn şi că pe urmă, ca să se asigure, au dat şi cu toporul? – întrebă plictisit şi cinic doctorul. Ai o imaginaţie înfricoşătoare, prietene. Ce-i al tău, e-al tău. Vrei să atârni cu orice preţ de gâtul bietei femei pedeapsa cu închisoare pe viaţă?!

Valkjärvi se simţi oarecum jignit.

— Dacă-ţi închipui că sânt un călău sângeros, înseamnă că nu mă cunoşti de fel. Trebuie însă să-mi fac datoria până la capăt, restul e treaba judecătorului. Întâi neagă cu îndârjire, apoi începe să mintă cu atâta şiretenie, încât ne induce aproape în eroare. Când vede că nu mai e nici o scăpare, acceptă să mărturisească, dar şi atunci numai pe jumătate şi numai ca să nu-l sâcâim pe bătrânul Hermann. Spune că nu ştie dacă şi-a lovit bărbatul în cap cu intenţia de a-l ucide. S-a speriat doar când a văzut că ţinea în mâini o puşcă şi că un cadavru zăcea lângă el, pe pajişte.

— Văd că nu mă laşi în pace până nu-ţi scotocesc de undeva lupa cu pricina. O fi mâncat-o praful, de când n-am mai văzut-o.

— Mai există apoi încă o circumstanţă, care complică situaţia: faptul că şi în ţeava puştii era un glonte. Cele două împuşcături au pornit din acelaşi loc. Am găsit doar ţilindrele cartuşelor. Unul din cele două gloanţe nimerise la ţintă. Şi ucigaşul a mai încărcat o dată arma.

— Împuşcându-şi adversarul în faţă, adaugă şi asta. Glontele a perforat sternul şi s-a împiedicat de coloana vertebrală. Pentru atâta treabă mai era încă bărbat beţivul de inginer, e drept.

N-a atacat pe la spate, ci şi-a înfruntat adversarul pieptiş. Dacă era o făptură laşă şi mizerabilă, aşa cum se spune, n-ar fi îndrăznit să se măsoare făţiş cu inamicul. Ceea ce e însă mai interesant e că nimeni nu-şi bate capul cu acest prim asasinat. Că inginerul l-a împuşcat pe argat, asta e o nimica toată. Lumea e îngrozită doar de cruzimea bestială a femeii. Dacă ai auzi-o pe nevastă-mea! Gâfâie de setea sângelui şi ar vrea să se introducă şi la noi pedeapsa capitală. Buclucaşă istorie va mai fi şi asta. Tot ţinutul e în fierbere…

— Ciudată gânganie trebuie să fi fost Aaltonen – observă căpitanul. N-am găsit printre lucrurile lui nici un act de naştere sau vreo altă hârtie de identitate, în afara a două certificate vechi şi boţite, eliberate de o fabrică din răsăritul ţării. Ele fuseseră împăturite şi se roseseră chiar acolo unde era scris numele lui. Pun rămăşag că parte din literele numelui său au fost rase; şi că a scris altele în locul lor. Se spune de altfel că nu prea căuta tovărăşia altora. Nu se arăta niciodată în sat şi, când avea totuşi treabă acolo, nu intra în vorbă cu nimeni. Un plugar cu numele de Ylitalo s-a întâlnit cu el odată şi pretinde că era un om violent şi grosolan. Cu câteva luni înainte, prin mai, dacă-mi aduc bine aminte, se spune că ar fi bătut crunt pe un tăietor de lemne, cât pe-aci să-l omoare, şi încă în faţa propriului său grajd, fără vreo pricină deosebită. Îmi fac mustrări de conştiinţă că nu l-am pus sub observaţie, fiindcă de suspectat l-am suspectat o dată ce avea motivele lui să nu-şi completeze buletinul de înscriere. Am cercetat din nou registrul de urmăriţi al jandarmeriei, dar n-am găsit printre fotografii niciuna care să-i semene. Ei, dar ce se aude cu lupa aceea, amice? N-ai de gând să-i dai de urmă?

Medicul se urni în silă, turtindu-şi ţigara în scrumieră.

— Văd că tot n-am odihnă până n-o găsesc. O să-mi frec însă palmele de bucurie dacă se va dovedi că te-ai ars, cu teoria ta cu tot. Căci chiar dacă afli ceva, tot n-ajungi nicăieri. Cel mult se vor multiplica bănuielile, dar dovadă n-ai să găseşti. Ce-ţi trece prin gând? Doar nu vrei să pleci? Pe nevastă-mea o apucă un acces de furie dacă află că te-am lăsat să pleci înainte de masă.

Soţia doctorului Oraş era o femeie surâzătoare şi agreabilă, în acelaşi timp însă foarte energică. Ca fată, îngrijise bolnavi şi continua şi acum să mai poarte de grijă semenilor ei. Toţi cei care aveau de rezolvat un lucru mai anevoios sau îşi puseseră în gând să întreprindă ceva nou şi util recurgeau la ajutorul ei, fiindcă ştiau că nu are astâmpăr până nu-şi impune voinţa. Obţinuse nu demult, în ciuda împotrivirii sfatului comunal, ca şcolarii să primească un dejun, obişnuit în timpul orelor de program. Apoi izbuti să aducă în sat o infirmieră. Activitatea aceasta, dusă cu un zel neîntrerupt, devenise dementul ei vital, de care nu se mai putea dispensa. Era bolnavă de-a binelea în zilele când nu putea să alerge dintr-o parte în alta pentru interesele cuiva sau atunci când îşi epuiza ideile, care s-ar fi putut concretiza în fapte. Primise cu bucurie şi însufleţire pe tânărul locţiitor de căpitan, din clipa sosirii lui în sat, poate şi pentru că adusese cu el ceva din aerul marelui oraş.

— Azi ai să iei masa cu noi – declară ea. Trebuie să ne povesteşti totul. Mă preocupă nemaipomenit cazul ăsta. Am invitat şi pe o prietenă a mea, din Helsinki, nu pentru cele întâmplate la fermă, ci pentru că am de vorbit cu ea unele lucruri. Dumneata n-o cunoşti pe infirmiera şefă Ronni? Am descoperit că-şi aduce aminte de această doamnă Jönson. Tatăl ei a fost cândva meşter brutar, care a dat faliment. Fata a urmat studii universitare, la filologiE. Dar n-a terminat, fiindcă şia întrerupt studiile când s-a măritat. Prietena mea îmi spunea că au avut o casă splendidă şi că au trăit mult timp pe picior mare. Evident, s-au întins mai departe decât le-ar fi îngăduit punga; asta se întâmplă întotdeauna din pricina femeii, nu-i aşa? E îngrozitor să te gândeşti… şi, pe deasupra, cu un argat de rând! E teribilă şi mai e şi lipsită de gust toată povestea asta, nu ţi se pare? Am stat de vorbă cu Mina Pekari; ştii cine e? E ţesătoarea cea mai harnică din sat. Spune că, în urmă cu câteva luni, umblând prin rezervaţia de vânătoare la cules de boabe, i-a văzut cu propriii ei ochi pe cei doi. Dormeau împreună în sauna de pe ţărmul lacului. E aproape de necrezut, zău aşa… Ai aflat că îşi ţinea bărbatul închis după gratii, ca pe-o fiară? Ferestrele erau bătute în cuie, ca să nu mai poată fi deschise. Cine ştie, poate că nu-i dădea nici de mâncare. Ţi se face părul măciucă auzind asemenea grozăvii. Un bolnav nenorocit, incapabil de muncă, incapabil să se îngrijească…

— Lasă, lasă – căută doctorul să-i reteze potopul de vorbe, încercând să schiţeze un zâmbet pe faţa-i gălbejită. Bolnavul nenorocit, cum ii spui, se ţinea destul de bine, ba chiar uite-aşa atârna osânza de pe el, când…

— Ţii! Cum poţi să vorbeşti la masă despre astfel de lucruri.

Îşi certă soţul, continuând să zâmbească musafirului şi arătând prin asta că imputările ei nu trebuie luate prea în serios. Căpitanul se folosi de prilej ca să intervină:

— Cum spuneaţi că o cheamă? Mina Pekari? Poate că am s-o citez ca martoră, dacă afacerea are să ajungă în faţa justiţiei. Vor trebui dovedite raporturile pe care femeia le-a avut cu argatul. Ar putea să fie şi acesta un motiv.

— Mina Pekari este centrala biroului regional de informaţii – interveni doctorul, cu un surâs blajin. Dacă eşti dispus s-o asculţi, e în stare să-ţi povestească de dimineaţa până noaptea.

Soţia lui nu se sinchisi însă de această observaţie ironică. Întrebă cu un zâmbet de amfitrioană:

— Domnii doresc puţin rachiu? Căpitanului i se cuvine. E aproape de necrezut că afacerea asta încâlcită a lămurit-o într-o singură zi. Fără îndoială că un comisar oarecare, trăind la ţară, n-ar fi cercetat atât de amănunţit locul crimei, astfel că prima ploaie ar fi şters curând toate urmele.

La drept vorbind, era un mare noroc că primiseră un astfel de om în sat. Nu, ea nu bea rachiu, fiindcă nu e o băutură pentru femei. Dar, de dragul societăţii, este gata să guste un pahar de vermut.

Doctorul ridică paharul. Obrazul lui, de o paloare bolnăvicioasă, tremura nervos.

— Fiat justiţia2 … şi celelalte! În sănătatea voastră – şi ciocni afectuos paharul cu amândoi.

Închipuieşte-ţi că tânărul nostru prieten ar vrea să dovedesc că inginerul a fost izbit mai întâi cu o bucată de lemn, până când a căzut în nesimţire, şi că abia după aceea a fost omorât.

Femeia deveni mai palidă cu o nuanţă.

— Asta nu poate să fie adevărat. Aşa-i că nu? – făcu ea şovăitoare, dar în ochii ei apăru o expresie de lăcomie înspăimântată. O astfel de monstruozitate este de neînchipuit. O femeie

2 Facă-se dreptate (în latină) însărcinată! … Ar trebui să se scrie despre asta în ziare, nu sunteţi de părere? Cazul se cuvine să fie dat publicităţii. Ar fi o ruşine pentru întregul mostra popor dacă fiara aceasta cu chip de om ar scăpa doar cu închisoare pe viaţă. Nu este exclus apoi ca, după câţiva ani, să fie chiar graţiată. Şi ce fel de copil va fi cel pe care îl va naşte o astfel de mamă? Oribil!

Doctorul se rezemă comod de spătarul scaunului.

— În Franţa s-a întâmplat de curând ca domnul Deibel, călăul, să nu fie dispus să decapiteze o femeie condamnată la moarte, deoarece credea, din anumite motive personale, că asta ar putea a să-i aducă nenorocire… Plăcută senzaţie când te încălzeşte pe dinăuntru alcoolul; numai de nu i-ar dăuna colitei! Şi, aşa cum vă spuneam: sentinţă încoace, sentinţă încolo, femeia n-a mai fost decapitată. În Franţa, execuţiile depind de altfel de domnul Deibel… E şi asta, de bine, de rău, un fel de întreprindere particulară. În zadar, poporul acela mi se pare din cale-afară de delicat şi de subtil.

— Şi, mă rog, ce vrei să spui cu asta? – întrebă femeia, cu o nuanţă de bănuială. Ştii că numi plac lucrurile de prost gust.

Erau încă la masă când sună telefonul. II căutau pe căpitan. Când se întoarse la masă, păru indispus şi pofta de mâncare pe care o avusese înainte îi dispăruse cu desăvârşire.

— M-a căutat Karhula. Mi-a raportat că nişte derbedei din sat s-au apucat să arunce cu pietre în închisoare şi că nu-i poate împiedica nici în ruptul capului. Va trebui să iau măsuri ca acuzata să fie transportată încă mâine la penitenciarul din oraş. La urma urmei, nu se poate ca…

— Dacă nu mă înşelă memoria, scrie şi în Biblie ceva asemănător… era şi pe vremea aceea obiceiul de a se arunca cu pietre.

— Gura doctorului se strâmbă într-un zâmbet sarcastic.

— Dar, ce ţi-am făgăduit eu? Că îţi voi prezenta chiar în seara asta aşchia pe care o cauţi? Ei, în acest caz, trebuie să dau de urma lupei…

În cursul după-amiezii, căpitanul lucră la biroul lui. Scrise câteva raporturi, destinate Finlandei de răsărit, în scopul de a descoperi identitatea lui Aaltonen. Dar n-apucase bine să termine de scris, când sună telefonul. Doctorul îi comunică pe un ton incolor, silit:

— Ai avut dreptate. Umflătura de la tâmplă provine într-adevăr de la un corp lemnos. Câteva aşchii mărunte au pătruns sub piele. Asta-i tot ce am putut constata.

— Aşadar, tot va fi condamnată pe viaţă – răspunse cu o intonaţie aproape triumfătoare Valkjärvi. În nici un caz nu e rău când anchetatorul e mai şiret şi mai circumspect decât criminalul.

— Oricum, eu te-aş sfătui să te adresezi înainte de toate celei în cauză. Poate să-ţi dea vreo explicaţie plauzibilă. Până atunci, te sfătuiesc să nu vorbeşti cu ziariştii despre acest caz.

— Bine, te ascult. Dar pot să-ţi spun de pe acum explicaţia femeii. Au transportat lemne din pădure… Au dus viţelul tăiat la cooperativă… Ba, nu e exclus nici ca bărbatul ei să-şi fi lovit capul în rama oglinzii, chiar în dimineaţa acelei zile, în timp ce se bărbierea – răspunse el spiritual.

Complimente protejatei tale!

Peste noapte se stârni o ploaie torenţială, acoperind întreg ţinutul cu nori grei şi întunecaţi.

Păcurii se loveau cu un zgomot uniform de pereţii măruntei celule în care fusese închisă femeia. Era întinsă pe patul de campanie, de sub fereastra cu gratii, cu ochii larg deschişi şi cu mâinile împreunate sub cap, ascultând răpăitul monoton al ploii. Lampa săracă rămăsese aprinsă peste noapte, conform ordinului dat de căpitan; şi când Karhula aruncă o privire prin vizieră, văzu că arestata zăcea tot nemişcată, cu ochii pierduţi în gol.

IV

— Ar fi timpul să trecem la fapte – spuse Karhula şi deschise uşa cu un aer înfumurat.

Temnicerul îi aştepta demult, sorbindu-şi liniştit cafeaua în bucătăria măruntă şi curată a arestului. Ţinea toarta ceştii între degetul mare şi arătător, înghiţind tacticos băutura caldă şi aromitoare. Avea un deget-mare agil, cu vârful răsucit înapoi, de parcă ar fi fost de cauciuc.

Femeia stătea lângă el şi îl privea. O copleşise din nou senzaţia stranie că, de ieri şi până azi, înfăţişarea lumii s-a schimbat cu desăvârşire. Niciodată încă simţurile şi creierul nu îi funcţionaseră cu atâta precizie şi agerime ca acum, în agitaţia ultimelor ceasuri. Observa şi înţelegea tot ce se întâmpla în jurul ei, răpăitul ploii şi întrebările căpitanului, repetate cu insistenţă. Se speriase aproape de propria ei luciditate, exagerată. Totul i se părea gol şi despuiat împrejur. Îşi dădea seama cu acuitate că mărturisirile ei nu sânt crezute de căpitan, care nu vrea să le creadă. Îi era astfel cu desăvârşire indiferent ce răspunde la întrebări şi nu-şi mai dădea nici o osteneală. Repeta în neştire acelaşi lucru, cu o voce ştearsă şi plictisită.

Gândul că va fi luată şi dusă de aici îi provoca totuşi o oarecare uşurare. Situaţia prezentă nu-i pricinuia decât suferinţă, fără să rezolve nimic. Ştia că va fi transportată la penitenciar şi că are să rămână acolo până când cazul va ajunge în faţa tribunalului. Căpitanul îi promisese că-i va găsi un apărător, care o va vizita la închisoare şi cu care va putea să stea de vorbă pe îndelete.

Propunerea nu-i produsese nici o bucurie; la început, nici nu voi să audă de avocat. De ce să se mai amestece încă un străin în treburile ei? Să-i mai scormonească încă unul sufletul, S-o descoasă şi s-o sâcâie cu întrebări năroade? Cele întâmplate nu privesc pe alţii. Să fie lăsată în pace! Cu cât vor încerca s-o descoasă mai mult, cu atât mai puţin va fi în stare ea însăşi să-şi dea seama de ceea ce e adevărat şi de ceea ce nu e adevărat. Nu fac altceva decât să-i sporească nesiguranţa – şi toate cuvintele lor sânt jignitoare şi chinuitoare. Dar pentru procuror protestul acesta al ei va fi încă o probă de vinovăţie. Mare păcat apasă pe sufletul celui ce nu îndrăzneşte să-şi uşureze situaţia nici cu ajutorul mijloacelor îngăduite de lege…

— Ei, ai şi sosit? – spuse curios şi aproape prieteneşte temnicerul, dar ea simţi îndată că interesul pe care I-I arăta se datora renumelui său înfricoşător, nicidecum însuşirilor sale omeneşti.

Se bucură că va avea ce să povestească acasă, ălor săi, căci, în definitiv, în ziua de azi nu prea ţi-e dat să ai a face la tot pasul cu câte un ucigaş, darămite cu o femeie, care se deosebeşte prin cultură şi origine de răufăcătorii de rând. În sinea sa, gardianul se bucura de norocul care căzuse pe capul lui. Şi pe urmă, nici crima de care era învinuită femeia asta, nu era una obişnuită.

Femeia era neliniştită de un gând. Se întoarse către Karhula, socotind că nu face nici un rău dacă are să-l întrebe, fiindcă bătrânul poliţist se purtase până acum prieteneşte cu ea, ba îi trimisese chiar cafea şi ziare vechi, ca să nu-i fie urât. Primise cu recunoştinţă aceste manifestări de bunătate, cu toate că nu avea răbdare să citească un rând. Socoti deci că nu face rău dacă îl întreabă.

— Ce e pe la noi… sus, la fermă? N-ai auzit nimic? – îngăimă ea cu sfială. Acum mă vor duce şi mai departe. Tare-aş vrea să ştiu dacă se ocupă cineva de vite? Cine dă nutreţ iepei?

Era îngrijorată numai de casa şi de pământul ei. Acesta era gândul ei cel mai mare. Căpitanul nu putu pricepe în ruptul capului. O preocupă gospodăria tocmai acum, când se află în pragul detenţiunii? E cu putinţă una ca asta? Odată îl rugase să vorbească cu Sillankorva în privinţa doniţei de lapte: fundul i se găurise şi trebuia peticit fără întârziere. Altădată voise să vadă calendarul, ca să ştie când va făta vaca bătrână… L-am lăsat pe policioara de lângă vatră, vai, numai de l-aţi găsi! … Apoi, în decembrie e scadenţa împrumutului luat de la bancă, şi care nu trebuie neglijată pentru nimic în lume. Vor vinde câteva chintale de secară, să nu se pripească însă, ci să aştepte până când preţurile au să se stabilească. Ar putea să vândă şi din cartofi, sânt destui în ăst an. Nu mai prididea să noteze însărcinările fără număr. Răspundea anevoie la cele mai importante întrebări, dar, în momente ca acestea, îl implora aproape şi îi lega de suflet să nu uite să comunice toate câte vorbiseră şi să ia măsurile de cuviinţă.

La început, comisarul se miră nespus, fără să înţeleagă nimic din toate acestea. Treptat însă ajunse la convingerea că totul nu e decât prefăcătorie. Femeia asta vicleană şi inteligentă vrea cu tot dinadinsul să-l impresioneze, făcându-l să creadă că treburile gospodăriei o interesează mai mult decât orice altceva, fiindcă, dacă ar fi vinovată, nu s-ar mai ocupa acum cu astfel de nimicuri. Îi urmări deci comportamentul din acest punct de vedere şi băgă de seamă că, într-adevăr, la întrebările cele mai delicate, ea îşi aducea aminte de câte ceva care trebuia aranjat la fermă. De pildă, când, în dimineaţa zilei fatale, încercase s-o descoasă.

— Totuşi… cum s-a întâmplat? L-ai lovit aşa, simplu, cu un lemn în cap? Dar puşca, de unde crezi că a ajuns la fermă? dacă e adevărat că soţul dumitale a putut să şi-o procure în taină şi că a ascuns-o atât de bine, înseamnă că se temea, probabil, de ceva, nu?

În loc să răspundă, femeia se lăsase furată de gândurile mărunte ale gospodăriei. Era şi asta, fără îndoială, o scăpare vicleană. Karhula însă o înţelegea mult mai bine. Crescuse şi el la ţară şi ştia cât de importante pot fi cele mai mărunte detalii pentru un gospodar, mai ales când e neliniştit şi are destule motive să se aştepte la rău. Se străduia deci să uşureze, pe cât putea, grijile deţinutei.

— Nu-ţi mai face griji, totul e în ordine la fermă – îi spunea. Poţi să laşi liniştită grija casei în seama lui Sillankorva. Cel mai bun lucru ar fi să-i dai o împuternicire scrisă, dacă se va întâmpla cumva să nu te poţi întoarce acasă o bucată de vreme. El e dispus să ia asupră-şi răspunderea fermei. De fapt, Sillankorva promisese bătrânului – pe jumătate în glumă, pe jumătate în serios – o sticlă de rachiu dacă va aranja în aşa fel încât să i se încredinţeze lui administrarea fermei Metsäkulma, însă nu numai pentru câteva luni, ci o dată pentru totdeauna. Pusese ochii mai demult pe luncile grase ale vecinului şi îşi bătea capul cum ar putea intra în stăpânirea ambelor moşii.

Acum i se oferise un prilej neaşteptat. N-avea de gând nici să prade şi nici să despoaie un mort, dar băiatul său cel mai mare doreşte să muncească de capul lui şi se plânge mereu că nu au destul fânaţ. Şi, pe urmă, nu doreşte să primească totul de pomană, ci e gata să plătească un preţ cinstit, în măsura în care beneficiile vor spori de la un an la altul.

— Ai auzit, doamnă Jönson, că bătrânul Hermann s-a prăpădit? – urmă poliţistul, pe de o parte ca să întârzie momentul plecării, pe de alta ca să uşureze, în felul său stângaci, despărţirea femeii de sat. Credea că atâta poate să-i spună şi că pentru treaba asta n-are să-l taie nimeni în bucăţi. Femeia se cutremură. Obrazul îi deveni cenuşiu ca plumbul şi buzele i se goliră de sânge.

— Cum a murit? – întrebă ea încordată. A suferit mult?

Ochii celor doi oameni scăpărară. Fireşte, are remuşcări. Tremură la gândul că bătrânul a divulgat totul. Bănuiala lor era alimentată şi de zvonul care circula prin sat că bătrânul Hermann nar fi fost chiar un biet pârlit şi că şi-ar fi lăsat partea cea mai mare a banilor agonisiţi femeii, fără ca ea să-i fi fost măcar rudă apropiată. Cineva îl întâlnise odată la banca din oraş şi văzuse cu ochii când i se eliberase livretul de economii. Această donaţie ciudată le dăduse de gândit paşnicilor ţărani, stârnind felurite presupuneri.

— Trebuie să-ţi pun cătuşele astea la mâini, doamnă Jönson, altfel dau de bucluc – mormăi gardianul, răsucind încurcat între degete brăţările de oţel. Aşa scrie la regulament. Priveşte câţi se zgâiesc în jur ca să vadă minunea. Mai târziu, când vom fi în tren, le vom putea scoate, fireşte… nu e vorba de…

Metalul se încălzise şi se jilăvise în mâinile năduşite ale gardianului. Nu-i fu greu de fel să suporte clipa în oare i se ferecară încheieturile: cel puţin nu mai trebuia să-şi bată capul cum să-şi ţină propriile mâini. Abia când auzi, la prima mişcare, zornăitul înfiorător al cătuşelor, se dezmetici.

Uluită, era cât pe-aci să scoată un ţipăt de groază.

— Dumnezeu să mai înţeleagă – făcu în aceeaşi zi Karhula către o cunoştinţă a lui din satul vecin. Poate că nu e în toate minţile. Are uneori un fel tare ciudat de a privi. Iar trupul şi-l ţine ţeapăn, fie că sade, fie că stă în picioare, de parcă ar fi înghiţit o scândură.

— Mă prind că o vor interna într-o casă de sănătate, ca s-o ţină sub observaţie. Domnii de la oraş ştiu c fac. Dacă vinovata ar fi vreo femeie nevoiaşă, n-ar mai face atâtea fasoane… Dar cine are asemenea casă şi asemenea pământ! Am auzit că ar fi femeie cu şcoală. Cum nu s-a sfiit să se încurce cu propriul ei argat? Eu zic că pentru alea de-alde ea e bun biciul şi securea. Nici o pagubă. Ai să vezi însă că au să se poarte cu dânsa cu mănuşi. De pe acum o răsfaţă, îi dau târcoale, ca nu cumva să se supere, mititica! De fata vecinului meu nu s-au sinchisit atâta… ştii, de aceea care, anul trecut, şi-a înecat copiii pe furtună.

— Nu aici vroiam să ajung – bombăni Karhula indispus şi ar fi dat orice să-şi poată retrage cuvintele rostite. Ei, dar acum e totuna!

— Dar pe asta o ştiai, că şi Aaltonen era un răufăcător, urmărit de lege? Hoţ sau spărgător, încă nu se ştie precis, în orice caz însă se ascundea de poliţie.

În timp ce cei doi discutau pe îndelete amănuntele cunoscute şi mai puţin cunoscute ale senzaţiei ţinutului, eroina păşea pe sub bolta porţii masive şi imense a penitenciarului. Pe uniforma portarului străluceau nişte nasturi de alamă şi în mâinile lui zornăia o uriaşă verigă, plină de chei.

Penitenciarul era în afară de oraş, într-o veche fortăreaţă, pe ţărmul unui lac fermecător. Ploaia spălase mai demult vopseaua roşie de pe turnuri; ele se înălţau acum coclite de rugină şi pătate de mucegai, în văzduhul plin cu nori cenuşii. În jurul clădirii creştea o iarbă tomnatică şi foşneau trist ultimele frunze ce cădeau de pe ramuri. Partea unde se aflau era fortăreaţa interioară, căreia îi aparţineau şanţurile şi zidurile groase de cetate, peste care se zidiseră în ultimul timp o mulţime de chilii de piatră, cu ferestre mărunte, acoperite cu gratii. In vecinătatea penitenciarului se afla cazarma. Tocmai sosea de la instrucţie trupa, mărşăluind, murată de ploaie, în cadenţa unui cântec. Cu raniţele grele în spinare, astfel că melodia pe care o cântau soldaţii n-avea nici avânt, nici voioşie.

De îndată ce pătrunse în coridorul pietruit, femeia fu izbită de mirosul greu al închisorii. Nu i se păru însă nici nou, nici străin. Avu impresia că trăieşte de mult acolo şi ştia clar ce o aşteaptă.

Poate că văzuse cândva, prin somn, dalele de piatră, zidurile cu pete de igrasie şi coridorul slab luminat, pustiu şi apăsător. Auzise prin vis ecoul prelung al paşilor ei, întocmai ca acum, şi tot din vis îi părea cunoscută gardiana asta, care o măsură din ochi, în timp ce o lua în primire, cu priviri grave şi pline de milă.

I se dădu o bluză şi o fustă sură, ciorapi groşi de lână şi o pereche de ghete grosolane. Nu i se îngădui însă să le îmbrace înainte de a fi condusă la baia în care pluteau aburi deşi şi unde trebui să se spele sub duşul călduţ. Pardoseala era şi aici din lespezi. Paznice rămăsese în încăperea de alături, privind-o prin vizieră cum se spală. Lucrul acesta îi displăcu profund; de când fusese copilă, nu-i plăcea să se dezbrace în faţa altora. Ruşinea o năpădi ca un val fierbinte, încât până şi apa i se păru aspră şi duşmănoasă.

— Eşti însărcinată? – întrebă gardiana, mai curând curioasă decât compătimitoare. În ce lună eşti?

Gardiana era o femeie destul de tânără încă, dar pretimpuriu ofilită. Schimbară câteva cuvinte, fără să-şi spună în fond nimic. Mâine o va examina doctorul şi atunci se va stabili dacă urmează să i se aplice un regim special, având în vedere setarea în care se află.

Ieşiră iar în coridor. I se păru că nu mai e atât de greu să se deprindă cu mirosul închisorii.

De simţit îl mai simţea, dar nu atât de pătrunzător ca la început. Ciudat miros, se gândi ea, din ce constă oare? O rochie umedă, din pânză ieftină, şi săpunul cafeniu cu care s-a spălat adineauri.

Nu se foloseşte nicăieri, decât în penitenciare. Apoi mirosul dalelor de piatră de pe coridoare… îşi aminti că mai simţise cândva acest miros, odinioară, pe vremea când se rătăcea pe la fermă vreun vagabond care dormise îmbrăcat pe margini de şanţuri săptămâni la rând şi ale cărui veşminte se muraseră şi se uscaseră cine ştie de câte ori. Când intrau în bucătăria caldă, după frigul de afară, vagabonzii aceia miroseau La fel.

— Înainte de a intra în celulă, citeşte regulamentul închisorii – îi spuse cealaltă gardiană, care avea obraji dolofani, clipind spre ea cu oarecare înduioşare. Dacă vei avea vreo neplăcere din pricina celeilalte, să-mi spui mie. Nu cred însă să te tulbure în vreun fel, fiindcă e o fată Liniştită şi blândă. Se uită uimită la gardiană şi vru să spună ceva, dar nu putu scoate nici un cuvânt. Nu-i venea să creadă că o străină, care nu ştie altceva despre ea decât că a omorât un om, îi vorbeşte cu atâta prietenie şi se interesează de soarta ei cu atâta seriozitate.

— Sânt şi câteva pensionare afurisite la gură —continuă ea, ca să distragă atenţia deţinutei, în timp ce înaintau pe coridorul care răsuna a pustiu. Suntem silite să le luăm, uneori, de scurt.

Dar cine ştie să se poarte cuviincios, n-are de ce să se teamă. Rostul nostru nu este acela de a spori suferinţa altora. Dacă ai să vorbeşti cu doctorul, ţi se va da, sânt sigură, o hrană mai bună. Vom avea grijă să ai de lucru, pentru ca timpul să treacă mai uşor. Când ai să te simţi obosită, sau nu vei avea chef de muncit, n-ai decât să te odihneşti, fiindcă munca nu e obligatorie. Deocamdată eşti doar în prevenţie la noi.

Zarul scârţâi ascuţit şi uşa celulei se deschise brusc. Fereastra se afla sus de tot, aproape de tavan. Prin ea cădea pe podea o lumină tristă şi sleită.

La intrarea lor, o fată cu faţa lată şi părul tăiat scurt se ridică de pe patul de campanie şi salută cu stângăcie pe gardiană. În afară de patul ei, se mai afla în celulă un altul, acoperit cu o pătură cenuşiE. Într-unul din unghere, o poliţă era prinsă de zid, cu o cană de apă şi un exemplar din Noul Testament pe ea. În celălalt ungher se afla o găleată acoperită cu capac. Uşa se trânti la loc şi undeva, sus, lângă tavan, se zări o palmă de cer înnorat prin ferestruica zăbrelită.

Fata stătea încă lângă patul de campanie, cu braţele atârnate şi gura întredeschisă. Avea trăsături aspre şi energice, ochii negri şi adânci. Bluza sură îi dilata aproape nefiresc silueta.

Continua să stea pironită locului, fixând-o îndelung, fără nici o expresie în priviri.

Dar nici ea nu se mişcă. Nu avea de ce să se grăbească. Când îşi aţinti însă ochii albaştri şi reci asupra fetei, aceasta începu să se simtă stingherită şi se apropie, jenată, de raftul fixat în zid.

Se mişca stângaci, legănându-se din şolduri şi stăpânită de o vădită tulburare. Se auzi mai întâi un foşnet de hârtie, apoi se apropie de noua venită şi îi întinse, în palmă, o bucăţică de zahăr.

— Poftim – îi spuse ea şi în ochi i se aprinse o expresie umilă, aproape rugătoare.

Femeia luă bucăţica de zahăr şi strânse mâna grasă şi roşie, care i-o oferise. În ochii fetei pâlpâi o scăpărare de viaţă. Se fie măritată sau e fată? se întrebă curioasă femeia. Pare dintr-o familie mai bună. Dar, în acest caz, cum a ajuns aici?

Fiindcă nu era uşor să găsească un răspuns la întrebare, se lăsă greoaie pe marginea patului, cu capul plecat, şi prinse să-şi frece gleznele. Simţea iar în mădulare amorţeala de demult, de parcă trupul acesta nici n-ar fi fost al ei.

— Sânt o hoaţă netrebnică – spuse fata, făcând un efort ca să vorbească pe un ton impertinent, dar ochii ei erau îndureraţi şi plini de umilinţă.

— Eu mi-am ucis soţul -- îi tăie vorba, scurt şi aspru, femeia. Se îndreptă de mijloc, cu mâinile însă se încleştă de marginea patului, căutând parcă un sprijin.

— Ce spui? L-ai ucis… cu adevărat? Şi căscă nişte ochi mari, în care stăruia o mirare sinceră.; Se poate întâmpla şi aşa ceva? Avusese un soţ şi îl ucisese?

— Eu, drept să spun, n-am avut parte de un soţ… – Şovăi o clipă, dacă trebuie să spună tot ce simte, trădându-şi nevoia de a se destăinui.

— Am cunoscut o femeie, care i-a pus bărbatului ei otravă în mâncare. Dar n-a murit, a făcut doar spume la gură. A băut un pahar de rachiu şi pe urmă s-a simţit iar bine. Mai târziu sau despărţit…

— Cum te cheamă? – o întrebă femeia. I se părea că vorbeşte cu o slujnicuţă care vrea să intre la stăpân. Fata nu mai putea de bucurie. Negăsind nimic mai bun de făcut, începu să-şi frece, tulburată, spinarea de zid, rămânând în picioare.

— Şezi, fetiţo, suntem doar în celula ta!

Fata se aşeză pe marginea patului. Proptită cu coatele de genunchi, o privea ţintă pe femeie, atentă şi curioasă.

— Mă cheamă Stana. Am furat nişte rufe întinse la uscat. Erau minunat de frumoase şi atârnau lângă nasul meu, pe frânghie şi… am poftit la ele. Erau din mătase curată şi aveau broderie pe piept. Dar cea mai frumoasă era cămaşa de noapte.

— Pentru atâta lucru n-ajungi la puşcărie – se minună femeia. Îţi dau cel mult câteva luni, sau nu?

— Hm, da, numai că eu am fost închisă până acum de patru ori – făcu fata pe tonul cel mai firesc din lume. Am furat de mai multe ori, atâta doar că nu m-au prins. Ce pot face? Când dau cu ochii de un lucru frumos, în zadar vreau să mă împotrivesc ispitei, nu-l pot lăsa. Am furat şi de la colegele de şcoală. E adevărat că-mi părea rău de fiecare dată şi le înapoiam lucrurile. Odată am furat din buzunarul unui bărbat un portofel. Era beat şi dormea buştean pe-o bancă. Ţii, ce rochie frumoasă mi-am cumpărat pe banii aceia! Ba mi-au ajuns şi pentru o pălărie roşie… Să fi văzut ce minunată era! Dar, ia spune, ce fel de om era? Vorbesc de bărbatul dumitale, pe care l-ai ucis…

Celula prinse să se întunece treptat. Pe peretele negru, cerul deveni o pată mică şi albicioasă. Undeva, în oraş, sunau clopotele – şi dincolo, după zidul gros, se auzi scârţâitul unei uşi grele de fier. Comutatorul electric pocni scurt şi, în lumina ştearsă a becului, celula păru deodată rece şi pustie.

Văzând că femeia nu răspunde, Stana renunţă să-i mai pună întrebări. Continuă doar s-o privească îndelung cum îşi lasă mâinile în poală şi cum se uită, ţeapănă şi mută, la o vedenie îndepărtată. Şezu tăcută în faţa ei, pe urmă întinse palma roşie şi grasă, mângâind cu ea genunchii femeii.

— Bine că ai venit aici, la mine. Sânt singură de două zile… şi nu-i bine să fii singură. Am şi plâns.