IX.

Sala primăriei nefiind prea încăpătoare, reşedinţa gărzii civile se transformă, la repezeală, în sală de şedinţe. În sesiunea de toamnă se înghesuiau la judecăţi o mulţime de oameni, deoarece dezbaterile constituiau unul din cele mai mari evenimente ale ţinutului; mai ales acum, când nu se mai judeca vreo infracţiune obişnuită sau vreun proces de întreţinere de copii, încăierări la cârciumă şi altele la fel, ci cea mai senzaţională afacere penală a ultimelor decenii. Aveau să se strângă, de data aceasta, de peste şapte hotare, fiecare căutând ceva urgent de rezolvat, numai spre a-şi putea face drum până aici. Telefonul judecătorului suna fără întrerupere. Redacţiile ziarelor se interesau de data procesului, vrând să trimită neapărat reporteri şi fotografi la faţa locului.

Judecătorul Miemonen îşi îngroşa glasul şi fruntea i se umbrea, ceea ce însemna că nu e dispus să facă nimănui destăinuiri. În sinea sa zâmbea însă cu înţeles şi mormăia şiret:

— Vom vedea!

Fixă intenţionat data dezbaterii cazului femeii Jönson pentru ultima zi a săptămânii, pentru ca toţi cei ce veniseră la oraş încă din primele zile ale ei să se plictisească de lunga aşteptare şi să se întoarcă pe la casele lor. Femeia fusese însă adusă de la penitenciar şi trebui să stea câteva zile întro celulă a jandarmeriei, aşteptând să-i vină rândul la judecată.

Căpitanul Valkjärvi o întâlni întâmplător chiar în clipa când gardianul o conducea spre curtea lui Karhula. Era îmbrăcată în uniforma largă şi cenuşie a penitenciarului şi obrazul îi era de o paloare nefirească. Împrumutase parcă de pe acum lividitatea aceea specifică, ce trădează numaidecât ochiului exersat locul unde şi-a petrecut ultimele luni vreun vagabond sau cerşetor.

Pielea feţei era întinsă în pomeţi ca o mască şi expresia rigidă devenise mai pronunţată. I se schimbase şi silueta, îngreunându-se între timp. Când coborî din trăsură, urmată de gardian, păşi atât de stângaci şi neajutorat, încât părea că fiecare mişcare îi cere un efort chinuitor.

Privi mai întâi nepăsătoare curtea, apoi ridică ochii spre cer şi îi pironi multă vreme în gol.

Karhula îi spuse, în cele din urmă, că nu trebuie să zăbovească prea mult afară. Pe trepte mai stătu câtva timp în cumpănă, neputându-şi desprinde privirea ochilor ei albaştri şi stinşi de la întinderea posomorită a cerului.

Reşedinţa gărzii civile, unde aveau loc dezbaterile, se afla în celălalt capăt al oraşului; dar când se răspândi zvonul că femeia a fost adusă la judecată, gloata de curioşi părăsi sala de şedinţe şi năvăli grămadă pe şoseaua din faţa jandarmeriei. Pe lângă garduri se plimbau tărănci legate cu basmale la cap, iscodind, în grupuri agitate, la dreapta şi la stânga. Bărbaţii se opreau ca să discute, scuipau şi bufneau înfierbântaţi, în timp ce flăcăii se sprijineau de gard şi nu se clinteau de acolo până când Karhula nu ieşea, răstindu-se furios la ei că dărâmă gardul. Abia atunci se urneau, cu mare greutate, trecând de cealaltă parte a şoselei şi aşezându-se pe sub brazii din marginea drumului.

Venise şi Sillankorva. Vroia să-i vorbească domnului căpitan, cu toate că era destul de tulburat şi de indispus. Trebuia să-i ceară permisiunea de a schimba câteva cuvinte cu acuzata, deoarece era timpul să fie cineva însărcinat cu administrarea moşiei Metsäkulma. Oricum, gospodăria trebuia îngrijită, altminteri totul avea să se ducă de râpă.

De ce nu? Căpitanul nu avea nimic împotrivă, îşi aminti îndată că Sillankorva este cel mai apropiat vecin al acuzatei şi e, în acelaşi timp, unul din gospodarii de frunte ai ţinutului. Îi aprobă aşadar o convorbire cu femeia Jönson, cu condiţia să asiste şi Karhula la convorbire şi să nu se pomenească nimic despre crimă, mărginindu-se la chestiunile privind gospodărirea fermei;

Când fu introdus în celulă, o găsi pe femeie şezând pe dunga patului, cu mâinile lăsate în poală. Avusese, fără îndoială, anumite gânduri ascunse şi urmărea scopuri nemărturisite prin venirea sa aici, dar, în clipa când zări obrazul femeii, le uită pe toate. Deveni serios şi prinse să-şi frământe tulburat pălăria în mâini, neştiind cum să înceapă.

— Păi, hm… ca să zic aşa… la fermă toate sânt în ordine… Ai aflat că ţi-am dus vitele alături, la noi? Am vândut cei doi porci, că nu mai era loc pentru ei, şi am plătit rata la impozit.

Vacile sânt grase, dar cea bătrână e stearpa, iar iapa-i nărăvaşă rău. Zilele trecute l-a muşcat pe argat, nădăjduiesc însă să se potolească cu vremea. Găinile n-au vrut să se ouă, la-nceput…îşi aduse aminte brusc de un amănunt pe care nu avusese de gând să-l povestească; acum însă, fără să ştie de ce, i se păru din cale-afară de important, încât socoti că trebuie să aducă vorba de el, chiar dacă n-are să le mai rămână timp pentru chestiunile importante.

— Da… fiindcă veni vorba de găini… am vrut să le aşezăm la un loc cu ale noastre, în acelaşi coteţ, însă era între ele una slabă, negricioasă şi stropită… nu ştiu dac-o mai ţii minte… Pe asta n-o prea puteau suferi găinile noastre.

— Ştiu, e Pestriţa – făcu repede femeia şi trupul păru că i se dezmorţeşte pentru o clipă, îl privi atentă, cu ochii îngânduraţi, pe vizitator.

— Ia te uită, aţi dat nume până şi găinilor! – se minună gospodarul. E drept că unde sânt puţine la număr, se mai poate. Dar altceva vroiam să-ţi spun… că ale noastre s-au purtat tare ciudat. De cum au văzut-o, au prins s-o ciupească şi s-o scarmene, făcând o hărmălaie în coteţ de-ţi împuiau capul dacă te nimereai prin apropiere. Mă crezi că au ciupit-o până la sânge? I-au smuls toate penele, pe urmă s-au năpustit asupra ei şi găinile dumitale. În cele din urmă, nevastă-mea a dăruit-o Matildei. Dar nici acolo n-a stat mai mult de-o zi. Cică ar fi răscolit toată curtea de păsări şi că ar fi tăbărât asupra ei toate găinile, ciupind-o şi zgâriind-o ca turbate pe Pestriţa, încât de furioase ce erau nici a oua nu mai vroiau. Ai mai auzit una ca asta? Ce era de făcut? Am tăiat găina şi, de atunci, avem iar pace. Ciudată întâmplare, nu găseşti?

— Păcat de ea, fiindcă era bună de ouă – rosti femeia, fără urmă de mustrare în glas. Părea doar îngândurată şi furată de amintirile de acasă.

— Ce-mi pasă de ouă – i-o reteză scurt Sillankorva, care se întreba, fără să vrea, de ce naiba a adus vorba tocmai acum despre amănuntul acesta, o dată ce curtea de păsări cade în sarcina slujnicelor şi nu se sinchisea niciodată de găini.

Femeia îşi încleştă cu putere degetele în pumni şi îl privi ţintă în ochi pe vizitator. Ţii, ce stranie privire are! Parcă te-ar străpunge, nu alta… Auzise de multe ori că nu e în toate minţile şi gândul acesta încolţi acum din nou în mintea lui. Şi, pe deasupra, îşi mai boteza găinile ca pe nişte fiinţe…

— Mulţumesc, Sillankorva, eşti un om de treabă – îi spuse încet. Ai făcut foarte bine că ai dus vitele la dumneata. M-am gândit mereu la ele şi-mi băteam capul ce s-o alege de vite cât voi sta eu închisă.

Sillankorva fu izbit de cuvântul „închisă” şi se cutremură, ca străbătut de o descărcătură electrică. Urât cuvânt! Stârneşte în mintea omului toate grozăviile la care n-ar vrea să se gândească.

Femeia se obişnuise însă cu vorba asta şi nu-i mai răsuna atât de neplăcut la ureche.

— Casa, fireşte, e pustie – adăugă repede fermierul. Aici, din păcate, nu pot face mare lucru. Am pus însă un lacăt mare pe uşă şi-am bătut ferestrele în scânduri. Mă gândeam că, poate, la primăvară s-ar putea muta acolo băiatul meu şi atunci voi avea grijă să facă toate câte sânt de făcut. Întrebarea este numai dacă ne vom putea înţelege, noi doi, asupra amănuntelor.

Femeia se înfioră. În lumina slabă, obrajii ei păreau acum şi mai scofâlciţi.

— Ai bătut scânduri la ferestre – repetă ea distrată, cu privirea dusă departe. I se părea că vede un tablou sfâşietor de trist şi dezolant. O casă veche, părăsită, pe coasta copleşită de toamnă, odăi goale şi reci, cu ferestrele bătute în scânduri! Şi, brusc, imaginea se prefăcu într-o realitate aproape palpabilă. Nu se mai putea amăgi că totul nu e decât un coşmar.

E adevărat, aşadar, că n-are să revadă niciodată pe bărbatul zvelt, puţin aplecat, ducând pe umeri hamurile sau străbătând curtea însorită, în mână cu toporul scânteind? Niciodată? Ce bine era să stea la fereastra bucătăriei, cu braţele încrucişate, şi să privească de acolo în tăcere, cu inima plină de recunoştinţă şi de sentimentul unei bucurii sărbătoreşti, pământul binecuvântat şi milostiv.

— Cum ţi se pare planul meu, doamnă Jönson? Crezi că fiul meu ar putea să se mute, la primăvară… – sparse Sillankorva tăcerea, care devenise apăsătoare. Fruntea i se umezise de năduşeală şi degetele frământau fără întrerupere borurile pălăriei. Să fie oare adevărat că vrăjitoarea asta citeşte gândurile tuturor? La naiba! Averea ei încape, oricum, pe mâini bune, ar putea să ajungă mult mai rău…

— Sigur, sigur, are să fie bine aşa – încuviinţă femeia, pe un ton de parcă i s-ar fi răsucit un cuţit în inimă. Ţi-am spus, Sillankorva, că eşti un om de treabă. Într-o bună zi, ai să fii răsplătit cum se cuvine, pentru tot ce faci.

Omul începu să tremure din toate încheieturile. Sufletul lui de ţăran hrăpăreţ şi viclean se înduioşă deodată şi se înmuie, ca prin farmec.

— Să nu spui asta… eu nu sânt de treabă – se bâlbâi el, cu privirile pironite în pământ şi neîndrăznind, pentru nimic în lume, s-o privească în faţă. Vezi că… În fâneţele dumitale iarba e mai grasă… fac şi eu un lucru folositor, dacă-şi află băiatul meu un loc mai larg… îţi voi da însă socoteală, cu sfinţenie, de fiecare ban, îţi spun pe cinstea mea… dacă… hm… te întorci acasă.

Dinspre partea asta, să fii liniştită!

Femeia nu răspunse. Ochii i se făcuseră înspăimântător de mari, încât parcă luminau celula întunecoasă. Şedea nemişcată, privind grumazul vânjos al bărbatului. Părul lui începuse să încărunţească şi se îndesa cenuşiu la ceafă, deasupra gulerului hainei de postav gros.

Deodată Sillankorva înălţă capul, o privi în faţă pe femeie şi îi mângâia uşor braţul. Era rece braţul acela, ca de mort.

— Eşti încă tânără – zise el, cu un uşor tremur în glas. După ce se va împlini timpul, ai să te întorci acasă şi poţi să începi o viaţă nouă. Cine ştie, poate ai s-aduci un nou stăpân la fermă…

Femeile spuneau că vei avea un copil.

Când ieşi, nu prea ştia dacă trebuie să se bucure sau să-i pară rău că se purtase atât de ciudat şi îndrugase atâtea nimicuri. Dar, Dumnezeu ştie, fereastra era atât de sus şi în mâinile lui Karhula atârna o legătură grea de chei. Pe urmă, rochia aceea cenuşie şi largă de puşcăriaşă fusese tare stranie şi îi înmuiase inima. De fapt, nu regreta nimic din ceea ce făcuse, ba se simţea acum cu sufletul oarecum mai uşurat. Oricât de păcătoasă ar fi femeia asta, e semăna lui, vecina lui de moşie. Omul e dator să-l consoleze pe cel ce se află în nenorocire. De altfel, nici n-a fost încă osândită. Cine ştie, s-ar putea să nu fie chiar aşa cum se zvoneşte. Judecătorul Miemonen e vestit prin severitatea lui, poate că el are să-i dea o pedeapsă cumplită, dar tribunalul suprem are să i-o uşureze, poate…

Când ieşi pe poarta grădinii, tăcut, cu capul plecat, şi porni cu paşi grei spre casa cumătrului său, unde fusese găzduit peste noapte, adunătura de gură-cască de pe şosea îl petrecu îndelung cu privirea. Prinsese să şoptească toţi în spatele lui, vârându-şi capetele unul într-altul, dar Sillankorva nu se mai mândrea acum cu această curiozitate a oamenilor, cu toate că, în sinea sa, nu regreta câtuşi de puţin că toţi se minunează şi se ocupă de persoana lui.

Cerul era cenuşiu ca plumbul şi drumul îngheţat. O căldură plăcută îi cotropi inima la gândul că, abia la doi kilometri de aici, colea, dincolo de pod, e căsuţa lui frumoasă, pământul lui, moşioara lui. Şi un flăcău vrednic, care nici nu bea, nici nu joacă cărţi, nici nu caută tovărăşia tinerilor netrebnici.

Îi ieşi în cale un cunoscut, pe care nu-l putu evita. Vrând-nevrând, răspunse la salutul lui şi, a după primele cuvinte, urmă în chip firesc întrebarea:

— Ce-ai mai auzit? Ce e cu femeia aceea?! – şi omul făcu un semn din cap spre casa lui Karhula, deşi Sillankorva ar fi ghicit şi fără asta despre care femeie e vorba.

— Eu cred că a avut parte de prea multe – răspunse el cu gravitate. N-aş vrea să spun despre ea nici bine, nici rău, doar că a avut multe de îndurat, asta e sigur. Ajunge să-i vezi ochii…

Omul vru să-l contrazică, dar atenţia lui se îndreptă în altă direcţie. O femeie destul de tânără, purtând îmbrăcăminte orăşenească, venea pe drum, însoţită de o negustoreasă. Arunca priviri curioase în jurul ei şi punea neîncetat întrebări însoţitoarei sale, care părea încântată de faptul că apariţia lor stârneşte atâta vâlvă, privind cu un aer de superioritate peste capetele mulţimii de curioşi. Străina era mică de statură şi durdulie. Toţi întorceau capul după ea.

De pe buzele lui Sillankorva scăpă întrebarea:

— Dar asta cine naiba o mai fi?

Se uită, fără să vrea, după dânsa, fiindcă era, ce-i drept, o femeie bine făcută. Avea mişcările vioaie şi plăcute, iar ochii îi surâdeau fără încetare.

Omul cu care stătea tocmai de vorbă ştia, din întâmplare, cine e necunoscuta, deoarece o văzuse dimineaţa în faţa sălii de şedinţe, unde examina tabelul, afişat pe uşă, cu procesele ce urmau a fi judecate în ziua aceea.

— Fac prinsoare că n-ai să ghiceşti. E nevasta argatului Aaltonen. Se zvoneşte că ar fi fost mecanic într-o fabrică, aşadar nu era chiar lipsit de căpătâi, cum credeam noi. Dar a şters-o deacasă, părăsindu-şi nevasta fără a-şi lua măcar rămas-bun. Are să iasă la iveală acum, la proces, ce isprăvi a mai săvârşit dumnealui…

Cerul era plumburiu şi drumul îngheţat.