VIII.

Judecătorul Miemonen era un bărbat bătrâior, cu un caracter dârz, căruia îi plăcea să le spună lucrurilor pe nume. Crescuse şase copii şi, pare-se, destul de bine, fiindcă toţi şase izbutiseră în viaţă. Ce-i drept, se apropiase mult de vârsta pensionării şi – de câte ori călătorea undeva şi apuca să mănânce în locuri străine, unde soţia nu-i mai purta de grijă – se întâmpla să-şi mai stropească hainele cu sos. Tinerii magistraţi, care îl Însoţeau în drumurile lui oficiale, zâmbeau pe ascuns de ciudăţeniile bătrânului judecător şi colportau pe socoteala lui o mulţime de anecdote.

Multe îl supărau pe lumea asta, dar mai mult decât orice îl necăjea amestecul laicilor în chestiunile juridice şi în treburile justiţiei. De câte ori întâlnea în ziare titlurile în caractere groase:

— Drama sentimentală de la Siltakylä” – de atâtea ori prindea să mormăie înfuriat. Iată, aşadar, că zelul reporterilor şi goana ziarelor după senzaţii nu făceau decât să deservească interesele acuzatei.

— Papà, pentru Dumnezeu – se indigna mărunta judecătoreasă, al cărei trup, în ciuda părului cărunt, era mătăsos ca al unei copile – doar nu ai cumva de gând să salvezi fiara aceea însetată de sânge?! Vorbeşti de parcă ţi-ar fi milă de ea.

Ştia şi el că afacerea va ajunge în faţa instanţei în cea mai apropiată sesiune şi tremura din tot corpul de câte ori se gândea ia ea. Fusese vorba ca Miemonen să ceară un concediu şi să fie substituit de cineva, când află însă de omorul de la Siltakylä refuză să mai audă de odihnă, ca şi cum ar fi asurzit de câte ori venea vorba de fostul proiect al odihnei. Nu, acesta era un caz excepţional de grav, un caz pe care nu putea să-l încredinţeze altuia. Atât ar mai lipsi, ca instanţa superioară de apel să aducă vreo obiecţiune sentinţei, ba să ceară eventual chiar o revizuire a întregului proces! Nu, judecătorul Miemonen nu se putea expune unei astfel de ruşini.

— Vreau s-o salvez… mi-e milă de ea… ce vorbe necugetate! – bombăni bătrânul judecător.

Legea nu se înduioşează, dar nici nu urăşte pe nimeni. Trebuie să examinezi cazul şi abia pe urmă să loveşti, nicidecum invers – adăugă el ironic şi, în acelaşi timp, furios.

Era fraza lui preferată şi se socotea drept o mare reuşită dacă vreun tânăr stagiar, izbutea să-i imite tonul şi gesturile cu care îşi însoţea spusele.

— Să nu uitaţi niciodată, tinerii mei prieteni, că judecătorul examinează întâi cazul şi abia după aceea judecă. El nu se lasă influenţat niciodată de opinia altora, ci numai de ceea ce vede şi aude el însuşi.

Privea şi cazul de la Siltakylä liber, obiectiv, descătuşat de orice prejudecată sau părtinire.

Cel puţin aşa credea, şi el îşi propusese, cu toată încăpăţânarea sa bătrânească, să nu se uite nici în dreapta, nici în stânga, ci să cerceteze cazul amănunţit şi să-l judece abia pe urmă, cu toată severitatea legii, interpretând litera ei cu întreaga asprime de care era în stare. Dacă nu, are să se găsească oricând un mijloc de atenuare… Litera legii nu acoperă întotdeauna spiritul şi sensul ei autentic, ba, mai mult, nici legea nu e întotdeauna dreaptă. Există şi cazuri când judecătorul trebuie să apeleze la toate cunoştinţele şi la întreaga sa dibăcie spre a putea să pună în valoare spiritul legii. Spre sfârşitul toamnei, când pământul îngheţat trosnea sub tălpi, bătrânul judecător Miemonen se plimba ceasuri întregi prin parcul cetăţii, zăbovind în drum spre casa lui, situată la marginea oraşului. Frigul despuiase copacii de ultimele frunze şi stinsese pe încetul strălucirea colorată a grădinii. Printre pietrele de pe alei, iarba năpădise în voie, neprivită de nimeni, copiii erau ocupaţi cu şcoala, iar cei mari nu se mai angajau la diferite munci pentru câteva mărci.

De obicei nu se ocupa înainte de termen de cazurile ce urmau să ajungă în faţa instanţei. De altfel, dosarul crimei de la Siltakylä nefiind încă întocmit, nici nu putuse să-l cerceteze. Cu toate acestea, chiar fără voia lui, era silit să se ocupe de acest caz, deoarece faima lui umpluse tot oraşul.

Dacă uneori izbutea să-şi alunge din gând imaginea femeii criminale, soţia sa avea grijă să i-o amintească iar. Scotea neîncetat exclamaţii de groază sau clătina desperată din cap şi, în astfel de momente, îi dădea de ştire că se gândeşte la fapta aceea teribilă.

Fără doar şi poate că, în forma în care cunoscuse până acum cazul acela, era pe drept cuvânt o poveste respingătoare şi monstruoasă. Pe de altă parte însă, nu-şi putea da seama, deocamdată, în ce măsură articolele de ziar şi zvonurile denaturează adevărul.

Mărunta judecătoreasă cu părul cărunt era o femeie cu concepţii demodate, de o sensibilitate exagerată. Îi împuia capul cu o sumedenie de bazaconii naive, dar nu-l lăsa niciodată inima s-o facă să tacă. De altfel, la drept vorbind, după o convieţuire atât de îndelungată, se obişnuise într-atâta cu absurdităţile amuzante ale soţiei sale, încât i ar fi venit greu să se mai lipsească de ele. Oricât de obişnuit să fi fost însă şi oricât i-ar fi plăcut neîntrerupta ei flecăreală, nu se lăsa totuşi în voia ei. Voinţa şi luciditatea nu-l părăseau nici o clipă. O asculta fără s-o audă.

Ridica, din când în când, ochii de pe ziarul sau cartea pe care se întâmpla s-o citească şi clătina din cap, când cu interes, când în semn de protest, după cum accentul din glasul ei era coborât sau ridicat. Nici nu-şi dădea seama ce anume neagă sau aprobă, amuzându-l doar vioiciunea şi susceptibilitatea femeii, sufletul ei neschimbat de copilă, pe care şi-l păstrase neatins până la o vârstă destul de înaintată.

Femeia îl admira, la rândul ei, ca odinioară, pe vreme când era fată, minunându-se şi apreciind cu ochii larg deschişi admirabilele capacităţi ale soţului ei. Îl asculta, orice ar fi spus, cu atâta atenţie, încât părea că sufletul ei a încremenit în faţa lui, înălţat în vârful picioarelor. Nici nu încercase măcar să-l facă să creadă că îl înţelege. Ştia că bărbatul său trăieşte într-o lume diferită de a ei, între cărţi şi maldăre de hârtii, între rafturi ticsite cu dosare, o lume în care ea nu avea nici un drept să pătrundă. Doar uneori, când intra în bucătărie câte o ţărancă bătrână, care îşi scotocea în traistă caşul rotund sau pulpa de berbec – adusă spre a convinge pe judecător de nedreptatea acuzării soţului sau a vreunui fiu – abia atunci izbutea să se apropie de lumea bărbatului ei. În astfel de împrejurări, i se părea că înţelege totul şi încremenea atentă în faţa uşii, trăgând cu urechea la cele ce se petrec înăuntru. O roşeaţă fierbinte năvălea în obrajii ei rotunzi şi fanaţi, ochii îi sclipeau şi sufletul ei sensibil era străbătut de un val de compătimire sau de dezgust, după felul celor ce auzea. Mai târziu, judecătorul avusese încă straşnic de furcă, neputând scăpa de argumentele şi explicaţiile femeii. Era în stare să ia îndârjit apărarea cuiva, fără să-i pese că asta lar putea supăra pe soţul ei, iar când bătrânul se sătura şi îi răspundea scos din fire, ea se simţea profund jignită, ochii ei mici şi strălucitori ca de pasăre se umpleau de jale, iar mâinile prindeau să frământe spasmodic o batistă minusculă de păpuşă. Uneori se întâmpla chiar să tropăie din picioare, cum fac de obicei copiii încăpăţânaţi.

Nimic nu era mai străin de firea judecătorului decât femeia independentă, dârză şi aspră. Pe aceste femei nu le înţelegea şi nici nu vroia să le înţeleagă. Îşi folosise din răsputeri întreaga putere de împotrivire de care era capabil sufletul său blând şi duios, atunci când soţul fiicei lui mai mari îi dăduse acesteia voie să-şi continue studiile, după bacalaureat, şi când cea mai mică dintre fete se angajase funcţionară în birourile unui depozit de lemne. Avuseseră loc atunci scene isterice, judecătoreasa plânsese, dăduse din picioare, se agitase şi se lamentase deznădăjduită. Să ajungă ea una ca asta! Fetele ei… să-şi nege în felul acesta absurd şi de neiertat feminitatea! Studenţia, slujba nu sânt pentru fete, nu se cuvine aşa ceva!

Judecătoreasa avea un suflet din cale-afară de sensibil. Se îmbolnăvea nu numai la vederea unei grosolănii sau violenţe, dar chiar şi când auzea sau citea doar despre ele. Tocmai din această pricină o preocupa până la obsesie îngrozitoarea dramă sentimentală şi dorea pătimaş sancţionarea aspră a femeii vinovate.

De asta colinda bătrânul judecător Miemonen, ore în şir, pe aleile îngheţate şi năpădite de bălării ale parcului din preajma cetăţii, îmbrăcat în pardesiul său lucios şi cu bastonul DM lemn de brad în mână. Dimineaţa era atât de frig, încât respiraţia îi flutura ca o fâşie albă în jurul buzelor şi întreaga fire neînsufleţită aştepta căderea primei zăpezi. Flecăreala femeii, pe care o ascultase cu îngăduinţă şi cu o superioară înţelepciune ani de-a rândul, i se părea acum mult mai puţin inocentă. De când îşi dăduse seama că mai avea doar câţiva ani de trăit, începuse să judece, fără să vrea, mai limpede şi mai pătrunzător.

Se gândea la fratele său mai mic, pentru care făcuse, timp îndelungat, sacrificii grele, fără sal poată salva. Când, după un faliment fraudulos, se deschisese acţiune penală împotriva lui, îşi tăiase vinele cu briciul. Avusese atunci ocazia să vadă cum alcoolul distruge trupul şi spiritul unui om, cum îl târăşte spre decădere şi ruină, treaptă cu treaptă, până când îl transformă dintr-un vrednic om de afaceri într-o căzătură netrebnică. Îndurase toate accesele lui de furie nemotivată şi fusese martorul atâtor promisiuni vane, al lipsei de onestitate şi de voinţă! Acum, toate aceste amintiri nu-i mai pricinuiau nici o amărăciune; trecuseră doar de atunci atâtea zeci de ani, timp în care se schimbase până şi înfăţişarea lumii. Dar toate câte le trăise odinioară erau atât de îngrozitoare, încât nu puteau fi date uitării într-o scurtă viaţă de om. E bine că măcar străinii uitaseră. Pe vremea acea, viaţa fratelui său aruncase o umbră pe propria sa viaţă şi se găsiseră unii care nu-l priveau nici pe el cu ochi buni. Avusese însă şi un câştig din toate cele întâmplate; îşi dăduse seama ce este alcoolul şi unde poate să ducă. Mulţi propovăduiesc şi împart învăţături dar adevărul nu-l cunoaşte decât cel ce trăieşte în apropierea acestui blestem. Ceea ce e mai trist este că întotdeauna cei care duc povara cea mai grea sânt nevinovaţii şi oamenii de conştiinţă. Ei sânt, de obicei, victimele.

Din păcate, nici legea nu e infailibilă. În ce grea dilemă se află de multe ori judecătorul care împarte sentinţele după litera legii! Dimineaţa, când somnul îi zbura de pe pleoape, se trezeau adeseori în sufletul lui supărătoare aduceri-aminte. De pildă, pruncuciderea aceea, de acum zece ani… Soţia tânără a unui muncitor aflase că soţul intenţionează s-o părăsească, că îşi procurase chiar un paşaport. În desperarea, ei, femeia se aruncase în apă, împreună cu copilul în vârstă de şase luni. Copilul pierise, dar pe femeie o salvaseră cu forţa. Mărturisise, pocăită, că premeditase fapta cu mult înainte de a o săvârşi. Conform legii, fapta trebuia socotită omor. Ce poate să facă judecătorul în astfel de cazuri? O pune, să zicem, sub observaţie, pe urmă o ţine câtva timp într-o casă de sănătate, sentinţa însă nu poate fi atenuată de îndată ce s-a dovedit că e în toate minţile.

Până nici cel mai sever simţ de justiţie, chiar după lungi decenii de experienţă, nu poate să pretindă cu fermitate altceva decât că legea nu este întotdeauna dreaptă. În anumite cazuri, condamnatul poate fi graţiat, fără îndoială, dar numai după ce luni de zile a zăcut în temniţă, îndurând cele mai groaznice chinuri sufleteşti, ceea ce este în sine o penitenţă destul de amară…

Umbla pe malul pietruit al lacului, rezemat în baston. Păsările dispăruseră, copacii verzi se făcuseră negri, iar cerul era rece şi posomorit; în această toamnă însă, energia lui sufletească sporise şi se împrospătase într-un chip ciudat. Simţea că respiră mai uşor decât în timpul verii. Era un om în vârstă, dar încă voinic. Ajungea să ridice glasul, ca să tremure de el cel mai înrăit dintre bătăuşi. Şi ridica glasul de multe ori, răstindu-se la câte un martor sau la acuzatul care se încăpăţâna să nege, încât răsunau pereţii sălii de şedinţe. Pe măsură însă ce îmbătrânea, inima i se înmuia. Îşi dădea seama că dacă mai strigă o face doar în virtutea unei vechi deprinderi şi că niciodată nu se mai înfuria cu adevărat. Dar, o dată cu vârsta, îşi descoperise şi alte slăbiciuni: începuseră să-i placă peste măsură dulciurile. Ascundea pe rafturi, printre mormanele de dosare, fel de fel de zaharicale, ciocolată şi bomboane. La început, toate acestea erau destinate nepoţeilor, cu timpul însă prinsese şi el gust, cu toate că se străduia să-şi ascundă noua slăbiciune. Se ruşina, dar nu se putea stăpâni, ba, mai târziu, observase că devine ursuz de câte ori nu are ceva dulce de ronţăit între dinţi. Mai cu seamă în tren îi venea greu să alunge pofta ce-l chinuia.

Mare ruşine! Ar fi timpul să-i pună o dată capăt. Bine, va începe chiar azi şi nu se va atinge de nici un fel de zaharicale, hotărî el după ce îşi isprăvi plimbareA. Întorcându-se acasă, izbuti intradevăr să se abţină. Spre seară însă, o dată cu coborârea întunericului, voinţa începu să-l părăsească şi mâncă, în ascuns, o jumătate de borcan de marmeladă, pe urmă o tabletă de ciocolată. Înfulecă pe nerăsuflate, ca un puşti lacom, şi când dădu de fundul borcanului, îşi frecă satisfăcut palmele bătrâne, plescăind cu poftă.

— Mai domol, draga mea, mai domol.

Cuprinse cu mâinile umerii fragili ai soţie sale şi încercă s-o liniştească, spunându-i fel de fel de fleacuri.

— Liniştea mai presus de toate! Cu cât privim lucrurile mai calm, cu atât ajungem mai departe – turuia el într-una, în timp ce femeia căsca spre el nişte ochi rotunzi şi uluiţi, şuguindu-şi buzele fără să vrea şi obrajii ei ofiliţi se îmbujorară.

Judecătorul nu mai avu linişte până sosi ziua plecării. Trebuia să se scoale dis-de-dimineaţă

— Ceea ce era neajunsul cel mai neînsemnat – dar era silit să îmbrace lenjerie de lână. Şi nu putea să sufere veşmintele prea călduroase. Sălile de şedinţe erau, de obicei, supraîncălzite; cum poţi să mai fii atent şi să gândeşti normal când eşti leoarcă de sudoare? La început bombăni, apoi prinse să strige, aruncând departe ciorapii groşi, dar femeia nu se lăsă înduplecată. Nu obişnuia să discute în astfel de cazuri, ci, dimpotrivă, tăcea, urmărindu-i gesturile cu un fel de mirare mută în ochi. Privea încremenită înaintea ei, ca o stană, apoi ochii i se împăienjeneau de lacrimi şi lacrimile îi curgeau şiroaie de-a lungul obrajilor. Abia atunci se dădea bătut soţul ei!

În autobuzul neîncălzit, care gonea acum pe şoseaua îngheţată, spre judecată, bătrânul era bine ferit de frig. În valiza veche de voiaj, coniacul, pe care fusese nevoit să-l ia cu sine ca medicament împotriva răcelii, gâlgâia vesel, dar, după ce femeia împachetase totul, el găsise prilejul de a mai strecura pe ascuns şi o pungă de bomboane. În felul acesta, avea tot ce-i poftea inima. Nu e de mirare, aşadar, că se simţea pe cât se poate de bine.