X.

Sala spaţioasă era arhiplină şi, cu toate că afara sufla un vânt rece, o mulţime de oameni stăteau în anticameră şi la intrare. Judecătorul Miemonen făcu ordine în câteva minute. Interzise fotografierea şi evacuă din sală mare parte din curioşi, ameninţându-i violent pe cei rămaşi că, dacă vor murmura sau nu vor păstra liniştea cea mai desăvârşită va evacua complet sala. Se făcu deodată o tăcere înfricoşată, deoarece toţi ştiau că judecătorul are obiceiul de a se ţine de cuvânt. În timp ce se citea actul de acuzare, publicul şedea înţepenit în scaune, într-o muţenie desăvârşită, încât puteai să auzi până şi zumzetul unei muşte. Se luă jurământul martorilor, apoi acuzata fu introdusă în sală.

În ajun, judecătorul Miemonen mai parcursese o dată rapoartele poliţiei. Căpitanul redactase destul de obiectiv şi concis acuzarea, dar sie citea printre rânduri că judecă aspru încăpăţânarea acuzatei de a nega premeditarea faptei, muţenia ei, ca şi mărturisirile ce urmaseră, răstălmăcindu-le defavorabil. În calitatea sa de procuror, ceru condamnarea femeii pentru delictul de adulter şi crimă, considerând o circumstanţă agravantă încercarea ei de a-şi ascunde fapta şi de a induce astfel în eroare autorităţile. Îşi rezervă însă dreptul de a-şi completa rechizitoriul după audierea martorilor.

Judecătorul Miemonen nu părea de loc surprins. În cursul carierii sale de mai multe decenii, se obişnuise cu exagerările actelor de acuzare.

În fond, toate acestea sânt atributele fireşti şi inerente ale oricărui proces, pentru a căror combatere şi rectificare intervine avocatul apărării. Din raportul poliţiei însă, cele întâmplate apăreau într-o lumină atât dE. Gravă, încât puteau să provoace migrenă oricărui judecător. Ceea ce sporea şi mai mult gravitatea situaţiei era acţiunea în scris a unui avocat din Helsinki, sosită între timp, conform căreia, în cursul verii trecute, profitând de boala şi de senilitatea lui Hermann Metsäkulma, soţia lui Jönson l-ar fi înduplecat pe bătrân să transcrie pe numele ei jumătate din averea lui, aflată în depozit la o bancă. Moştenitorii protestează împotriva acestui lucru şi, deoarece este evident că soţia lui Jönson, acuzată de crimă, a dobândit aceşti bani prin mijloace ilegale – cu alte cuvinte prin şantaj – îi contestă dreptul de a intra în posesiunea aşa-zisei moşteniri. După moartea bătrânului Metsäkulma, cu prilejul preluării lucrurilor rămase de pe urma lui, livretul de economii pe numele femeii fusese găsit pe fundul lăzii, sub căptuşeala de hârtie, învelit separat de celelalte.

Judecătorul se obişnuise şi cu ţăranul capabil să alerge chiar până la Palat din Pont atunci când e vorba de bani, şi cu ţăranul care nu se supune sentinţei, dacă aceasta este de condamnare.

Judecase până acum destule cazuri de succesiune, ştia ce comoară nepreţuită e banul pentru oamenii de la ţară şi îşi dădea seama că reclamaţia în sine nu spune prea mult, că s-ar putea să fie lipsită de orice temei. În cazul de faţă însă, ea nu mai putea fi considerată lipsită de importanţă, deoarece arunca o umbră grea asupra caracterului acuzatei.

O privi cu atenţie când apăru prin uşa laterală, urmată de gardian, şi se apropie încet de masa judecăţii. Nu învrednici nici măcar cu o privire feţele curioase îndreptate toate către ea. Păşea calmă, înfruntând căutătura scrutătoare a judecătorului şi examinând cu atenţie obrazul bătrân, brăzdat de riduri mărunte, ochii inteligenţi, cu lucirea lor rece suin arcadele stufoase ale sprâncenelor. Nu tremura de loc, cu toate că mulţimea strânsă în sala de şedinţe o tulbura şi îi era lehamite la vederea unei atât de goale manifestări a setei cumplite de senzaţional.

Dezbaterea începu conform uzului juridic. Judecătorul Miemonen nu-şi mai putu însă dezlipi ochii de pe faţa acuzatei şi, pe încetul, un sentiment straniu puse stăpânire pe toată fiinţa lui. I se păru că nu trăieşte clipele acestea pentru prima oară şi că mai văzuse undeva chipul acestei femei.

— Ţi se aduce o acuzaţie gravă – începu el rar, apăsând pe fiecare cuvânt. Te rog să ne spui tot ce ştii despre cele întâmplate.

Femeia – înaltă, îmbrăcată în uniforma de deţinută – îşi încrucişă mâinile pe piept şi întoarse capul. Avocatul Ruskeala era acolo, gras, blând şi binevoitor, oarecum jenat. Făcu un semn de încurajare clientei sale, dar ea păru că nu-l bagă în seamă. Timp de câteva minute, judecătorul aşteptă liniştit, apoi se adresă gardianului, cerându-i să aducă un scaun pentru acuzată. Mulţi dintre cei aflaţi în sală tresăriră la auzul acestei dispoziţii şi ar fi vrut să şoptească între ei, dar privirea aspră a judecătorului le înecă şoapta în gâtlej.

Femeia se aşeză, cu bustul uşor aplecat înainte, şi se uită la judecător cu ochi întrebători.

— Povesteşte-ne cum s-a întâmplat – se auzi iar somaţia judecătorului. Pe noi nu ne interesează decât adevărul. Vrem să-l aflăm întreg.

Pe faţa torturată şi lividă se ivi un zâmbet tremurător şi stingher. Acuzata îşi încleştă mâinile şi începu să vorbească întretăiat:

— În ziua aceea, după gustarea de dimineaţă, bătrânul Hermann s-a dus să se culce, fiindcă era mai demult bolnav, iar Aaltonen a pornit la pădure, ca să taie lemne. Luase cu el toporul. Am rămas singură în casă. Bărbatu-meu a ieşit din camera lui şi a încercat să se atingă de mine. În iritarea mea, l-am izbit cu o bucată de lemn, ca să mă lase în pace. A ieşit din casă, iar eu mi-am văzut mai departe de spălatul vaselor. Deodată am auzit o împuşcătură, care venea dinspre pădure, dar atât de aproape, încât am alergat speriată în curte. În clipa aceea, a răsunat şi a doua împuşcătură şi mi s-a părut că aud un geamăt sugrumat, care venea din acelaşi loc. L-a auzit şi bătrânul Hermann, fiindcă m-am pomenit cu el lângă mine. Nu ştiu când a ieşit din cămăruţa lui. Am rupt-o la fugă, urmată de bătrân… Pe cărare, l-am întâlnit pe bărbatul meu, dar nu m-am sinchisit prea mult de el, deoarece văzusem că Aaltonen zace pe pământ, lângă grămada de lemne, şi că e plin de sânge pe cămaşă. Pe obraz avea o rană îngrozitoare… Din pricina ei nu putuse să strige…

Credeam că mai trăieşte; m-am apropiat repede şi am început să-l pipăi, dar bărbatu-meu s-a întors între timp şi s-a apropiat de el, ba s-a şi aplecat ca să-l vadă de aproape. Toporul zăcea lângă mine, l-am apucat şi am izbit, fără să mă uit unde dau… Când bătrânul Hermann a ajuns sus, bărbatumeu zăcea şi el pe jos. L-am rugat să rămână acolo până înham calul la căruţă. N-a scos nici un cuvânt, ci m-a urmărit doar cu ochii în timp ce urcam mortul în căruţă, apoi m-a urmat până la mlaştină. Am tăiat o gaură în muşchi şi am scufundat cadavrul acolo, în timp ce el stătea alături şi mă privea fără să clipească. El a deshămat apoi calul, iar eu am intrat în casă, am spart un sertar ca să pară că, după omor, bărbatu-meu a fugit cu banii… L-am rugat pe Hermann să spună şi el acelaşi lucru jos, în sat, şi el a pornit îndată… Eu m-am întors în pădure, la Aaltonen, care murise… Am rămas lângă el, fără să mă mai mişc… Aşa m-a găsit domnul căpitan.

Tăcu şi privi rugătoare spre judecător. Palmele i se jilăviseră în încleştare şi îşi simţea plămânii obosiţi. Judecătorul o lăsă să se odihnească o clipă.

— Crezi că bărbatul dumitale a vrut să se răzbune astfel pentru violenţa pe care o suferise?

Să-l fi împuşcat pentru acest motiv pe Aaltonen?

Femeia dădu afirmativ din cap, fără să scoată un singur cuvânt. Judecătorul continuă însă, pe un ton obiectiv:

— Eşti acuzată de adulter. Ce ai de spus în această privinţă?

Avocatul Ruskeala sări în picioare şi declară că, în această chestiune, clienta lui nu e dispusă să facă nici o mărturisire, astfel că sarcina probei este misiunea acuzării. Judecătorul nu păru prea încântat de intervenţia avocatului, astfel că mormăi ceva printre dinţi. Întrebarea următoare căzu mult mai aspru şi mai sec:

— Ai avut o influenţă atât de mare asupra numitului Hermann Metsäkulma încât acesta a fost dispus să ajute la tăinuirea faptei comise, devenind astfel părtaş al ei?

De data aceasta, femeia ridică glasul:

— Cred că i-a fost doar milă de mine. El ştia mai bine decât oricine cât am suferit din pricina bărbatului meu, astfel că mi-a înţeles fapta, chiar dacă n-a putut s-o încuviinţeze.

Judecătorul înălţă privirea cu interes:

— Regreţi fapta pe care ai săvârşit-o, inculpată Jönson?

Acuzata îşi plecă fruntea şi îşi privi mâinile lăsate în poală.

— Nu ştiu sigur – răspunse ea, cu glasul stins.

Judecătorul înălţă din umeri şi făcu un semn către căpitanul Valkjärvi:

— Să auzim întrebările pe care le are de pus acuzarea.

Începu de astă dată plictisitoarea procedură penală, şirul fără sfârşit al întrebărilor.

Judecătorul urmărea atent ca tonul procurorului să nu fie exagerat de agresiv şi, în măsura posibilităţilor, dicta el însuşi răspunsurile acuzatei.

— Aşadar, în timp ce soţul dumitale se apleca asupra cadavrului, fără să bănuiască nimic, dumneata l-ai lovit în cap.

— Credeam că Aaltonen mai trăieşte. Bărbatul meu îi zdrobise obrazul, izbindu-l cu călcâiul ghetei, ca să nu poată să strige… Mă temeam să nu-i mai facă vreun rău.

— Arma era încă la el?

Acuzata nu-şi amintea de acest amănunt, dar, după toate probabilităţile, o mai avea în mână, fiindcă, mai târziu, puşca a fost găsită chiar lângă cadavrul lui.

— În clipa când ai auzit împuşcătura, ai bănuit îndată că s-a petrecut un lucru grav? La ce anume te-ai gândit în prima clipă?

Se speriase doar, astfel că nici n-a fost în stare să se gândească la un lucru anumit.

— N-aţi vorbit niciodată înainte… împreună cu Aaltonen, să-l suprimaţi pe inginer?

Nu, n-au vorbit niciodată de aşa ceva. Totuşi, astă-vară, când bărbatul i-a sfâşiat de pe ea unica rochie bună pe care o mai avea, s-a întâmplat ca Aaltonen să se înfurie şi să ameninţe că îl va nimici, dar ea i-a interzis cu asprime să aibă astfel de gânduri. De atunci n-a mai pomenit niciodată nimic în legătură cu bărbatul ei.

— Continui să negi că ai întreţinut legături nepermise cu Aaltonen?

Judecătorul nu mai repetă întrebarea, mulţumindu-se să noteze doar că acuzata n-a negat nimic până acum, ci a refuzat să facă orice declaraţie în această privinţă. Căpitanul anunţă însă că, întemeiat pe depoziţia martorilor citaţi în proces, va putea să dovedească adulterul.

— De ce ai înşfăcat securea, când aveai la îndemână o bucată de lemn? Procedeul acesta îţi era, oricum, mai familiar… din câte am putut constata până acum.

Judecătorul îl apostrofă domol pe căpitan:

— Aş dori ca acuzarea să-şi formuleze întrebările într-un mod mai potrivit.

Femeia nu se prea sinchisea de forme. Răspunse deci calmă că toporul se afla chir lângă ea şi că îl ridicase fără să se gândească la ceea ce face.

— Erai hotărâtă să-ţi ucizi bărbatul când ai văzut că îl împuşcase pe Aaltonen?

Nu era hotărâtă la nimic, dar când bărbatul ei s-a aplecat asupra rănitului, şi-a închipuit că vrea să-l mai lovească o dată. L-a izbit atunci orbeşte, fără să se gândească în clipele acelea la nimic.

— Iţi era teamă, aşadar, şi pentru propria dumitale viaţă, nu? – făcu ironic Valkjärvi, dar nu izbuti s-o scoată pe femeie din sărite. Ea răspunse iar, cu un calm neobişnuit. Nu se gândise la posibilitatea că ar putea fi şi ea ameninţată. Nici prin minte nu i-a trecut să-i fie teamă pentru propria sa viaţă.

— La ce anume te gândeai? – îi trânti căpitanul întrebarea următoare, dar acuzata păru că nu-l aude. Ridică privirea către judecător, care, vădit indispus, se juca distrat cu un creion.

Acuzatorul se văzu nevoit să repete întrebarea, de astă dată oarecum modificată:

— Cert este că l-ai lovit de două ori. De ce? Numai fiindcă… e mai bine să fii sigur?

Femeia nu putu să dea un răspuns de ce anume îşi lovise bărbatul de două ori. Nu se gândise la nimic, la absolut nimic în clipa aceea. Abia când văzu că Aaltonen e mort şi că bărbatul ei zace pe jos… dar nu, mai târziu doar… când bătrânul Hermann a ajuns sus şi s-a oprit în faţa celor două cadavre, abia după aceea s-a dezmeticit şi şi-a dat seama de cele întâmplate. Începuse să-şi bată capul cum să scape de închisoare. De asta încercase să ascundă cadavrul soţului ei.

Acuzatorul declară că, în felul cum expune acuzata faptele, cele întâmplate nu i se par câtuşi de puţin verosimile. Când el a ajuns sus, în luminişul pădurii, şi a încercat s-o chestioneze pe femeie, ea se comportase neînchipuit de calm şi de lucid. O femeie cu un astfel de sânge rece anevoie se poate pierde cu firea într-atâta, încât să nu-şi mai dea seama că ucide pe cineva.

Judecătorul ascultă atent până la sfârşit, apoi repetă întrebarea şi aşteptă liniştit răspunsul acuzatei. Valkjärvi însă fremăta de nerăbdare şi fruntea i se încinsese de căldură. Convingerea lui era neschimbată: negarea aceasta încăpăţânată este cea mai strălucită dovadă a ticăloşiei femeii, a stricăciunii ei incorigibile! Nu crezu aici un cuvânt din cele spuse de femeie şi rămase neclintit în presupunerile sale. II lovise mai intui cu o bucată de lemn, apoi, când îşi văzuse victima căzând în nesimţire la pământ, o ucisese cu lovituri de topor. Singurul scop al lui Valkjärvi era acum acela de a-l convinge pe judecător de adevărul ipotezei sale, şi întrebările şi le formulă în aşa fel, încât să-şi sprijine propriul punct de vedere. Ştia că Miemonen e un judecător aspru şi conştiincios, dar se zvonea despre el că nu mai e chiar aşa de aprig precum a fost în trecut, îndeosebi când e vorba să judece o femeie, e cuprins de oarecare slăbiciune. Oricum ar fi şi oricât de nărăvaş să fie la bătrâneţe, va trebui şi el să recunoască, o dată ce e limpede ca lumina zilei, că societatea trebuie salvată de prezenta unei astfel de femei.

Acuzata însă continua să nege şi judecătorul începu să se plictisească de interogatoriul fără rezultat al acuzării. Se convinse în curând nu de temeinicia teoriei lui Valkjärvi, ci de faptul că un astfel de procedeu este lipsit de orice eficacitate.

— Iţi urai bărbatul?

Femeia se uită ţintă în ochii judecătorului şi, fără să ezite, rosti mândră, cu capul ridicat:

— Da.

— L-ai lovit într-un moment de agitaţie?

Ruskeala se ridică şi întrebă cu o voce calmă:

— Există, oare, domnilor, un om în această lume, care să nu fie agitat la vederea unei arme de foc în mâna unui decrepit şi a unui cadavru întins la pământ? Putem presupune doar că acuzata a săvârşit fapta sa sub imperiul unei cumplite tulburări şi a unei agitaţii întemeiate, îndeosebi cu scopul de a împiedica cruzimile ce-ar fi putut să urmeze. Nu pot să-mi închipui o bestialitate mai dezgustătoare şi mai josnică decât fapta criminalului care, după ce şi-a doborât victima, o loveşte cu picioarele şi îi sfâşie faţa. Cel care e în stare de aşa ceva, acela e capabil de orice mârşăvie.

Căpitanul răspunse doar că umilinţa şi insultele pe care soţul duşmănit fusese nevoit să, le îndure în propria sa casă trebuie să fi fost şi ele neobişnuite, dacă l-au determinat să ajungă aici. Se va convinge onorata curte şi de faptul că inginerul Jönson avea toate motivele să se teamă de un atentat împotriva vieţii lui. Da, o va dovedi, chiar dacă acuzata ar nega de o sută de ori.

Judecătorul propuse să înceapă audierea martorilor, ceea ce va înlesni, poate, mersul procesului într-o măsură mai mare decât întrebările şi negările repetate. Evident, procurorul are dreptul de a pune întrebări acuzatei după depoziţia fiecărui martor, dar numai în limita stabilită de procedura legală.

Căpitanul Valkjärvi îşi orânduise martorii într-o anumită succesiune logică. Vroia să demonstreze întâi de toate că străinul fusese suspect chiar din clipa apariţiei sale la fermă. În al doilea rând, vroia să cunoască opinia celor din sat despre străin, cu alte cuvinte impresia pe cetire o făcuse asupra altora, iar în al treilea rând vroia să dovedească existenţa unor raporturi interzise între el şi stăpâna fermei.

Crezuse că va izbuti să răscolească şi să zguduie auditoriul chiar din primele clipe, prin prezentarea soţiei legitime a lui Aaltonen, una şi aceeaşi persoană cu Kartonen. În această privinţă însă se înşelase. Femeia cea durdulie se afla de mai multe zile în sat, trăsese la negustoreasă, astfel încât cele ce povestea acum în faţa judecătorului nu mai erau o noutate pentru nimeni. Localnicii avuseseră chiar prilejul să afle din gura ei amănunte şi mai interesante, din acelea care nu se pot relata în faţa unei instanţe judecătoreşti.

În întreaga atitudine a fostei soţii a lui Kartonen se vedea că e încântată de rolul pe care îl joacă şi de privirile curioase ce-i urmăresc fiecare gest. Stătea în faţa mesei judecătorului, cu obrajii încinşi de satisfacţie. Îşi făcuse o rochie nouă, anume pentru această ocazie, îşi coafase părul, şi nu prea economisise nici fardul. Se ghicea din toată făptura ei că ziua aceasta este cea mai importantă din viaţa ei şi că se străduieşte să-şi folosească întreaga putere de seducţie pentru ca rolul ei să iasă cât mai impresionant cu putinţă. Poate că rezultatul ar fi fost cel dorit de ea, dacă tocmai această găteală exagerată nu i-ar fi scos în evidenţă neglijenţa fizică. Un ac de păr îi atârna la întâmplare pe o ureche şi, sub lacul roşu ca sângele, unghiile se vedeau negre, astfel încât nici cu cele mai mari eforturi căpitanul nu prea izbuti să încânte asistenţa prin apariţia ei. Observă, dimpotrivă, că impresia nu era unanimă. O prevenise, de altfel, din timp, să nu folosească expresii şi gesturi patetice, ferindu-se de orice exagerare, dar ei nici prin creanga minţii nu-i trecuse să lase neexploatată, până la ultima picătură, o asemenea împrejurare. Cu capul semeţ, stătea dreaptă în faţa judecătorului, ca una care e dispusă să joace acum, cu orice preţ, rolul principal al dramei. Fu contrariată, ce e drept, încă din prima clipă, că nu i se ia jurământul înainte de a face depoziţiile pentru care fusese citată. Ar fi făcut şi asta parte din comedia al cărei personaj se simţea.

Acuzata şedea nu departe de martoră, îmbrăcată în uniforma ei cenuşie, şi o privea cu nişte ochi ciudat de pătrunzători şi de lucizi, fără curiozitate, dar şi fără duşmănie. Era mai mult o întrebare mirată în privirile ei: ce găsise oare omul ei la o creatură atât de prefăcută şi de respingătoare? Soţia lui Kartonen o urmărea nervoasă pe acuzată, din coada ochiului, simţindu-se examinată de ea şi ghicind instinctiv că femeia îi citeşte până şi gândurile.

Îl învălui pe judecător într-o privire catifelată; îţi dădeai îndată seama că e o femeie cu multă experienţă, care nu se prea sperie de propria ei umbră. Se uită pe rând în ochii bărbaţilor şezând la masa de judecată, stăpână pe sine; ferm convinsă că le sucise tuturor capul. Era mică şi armonios făcută, avea liniile moi şi mâinile scurte, dolofane. Se vedea cât de colo că o supăra faptul că acuzatei i se oferise un scaun, pe când ea, nevinovata şi inocenta, era nevoită să stea în picioare în faţa instanţei. Era pe punctul de a-şi rosti tare nemulţumirea, dar când întâlni privirea aspră a bătrânului judecător, socoti că e mai înţelept să tacă.

Miemonen nu se grăbea niciodată. O cercetă din ochi, cu multă atenţie pe martoră; plimbându-şi îndelung privirile pe faţa ei. Simţea o silă din ce în ce mai accentuată. Printr-o ciudată şi nemotivată asociaţie de idei, şi-o închipui deodată pe propria lui soţie în locul martorei şi se întrebă ce anume ar simţi într-o astfel de împrejurare. Într-un anumit sens, creatura asta provocătoare şi lipsită de orice decenţă, seamănă cu femeia foarte feminină de odinioară, pentru că e dulce, docilă şi moale, fiind însă doar o caricatură a prototipului. Tot ceea ce în soţia sa fusese, pe vremuri, atât de fermecător şi de dulce, apărea la aceasta într-o formă modernă, provocătoare şi lipsită de orice graţie.

Abia când frumuseţea aceasta sulemenită începu să dea semne de nerăbdare, lăsându-se nervoasă de pe un picior pe altul, hotărî în sfârşit să i se adreseze, pe un ton aspru şi uscat:

— Aţi fost citată la proces ca martoră a acuzării. Aţi putea să ne explicaţi de ce v-a părăsit soţul dumneavoastră, mecanicul Kartonen, şi de ce a încercat apoi să-şi caute de lucru sub un nume de împrumut? Spuneţi-ne tot ce ştiţi în această privinţă.

Martora atât aşteptase. Indignarea începu să se reverse dintr-însa ca un potop:

— M-a batjocorit într-un hal de neînchipuit, domnilor, fără să ştiu măcar din ce pricină.

Eram luaţi de şapte ani, fetiţa noastră tocmai împlinise şase… avea leafă bună la fabrică şi locuiam în casa noastră. Nu mi-a spus nimic, o vorbă măcar, că ar avea de gând să mă părăsească, dar era veşnic tare morocănos şi tăcut… Nu bea, nu juca cărţi şi n-avea nevoie de prieteni. Nu ieşea din casă toată ziua, domnilor, iar eu, fireşte, muream de plictiseală alături de el. N-aveam nici un motiv să ne legăm banii cu nouă noduri, îl îndemnam deci să mai ieşim şi noi, să petrecem. El însă nu vroia, în ruptul capului. Dumnezeu să-l înţeleagă… poate îi lipsea o doagă. Nu se împăca prea bine nici cu colegii, nu se împrietenea cu nimeni, căuta doar singurătateA. Îi plăcea să moşmonească prin grădină, asta era singura lui plăcere. S-a îmbrăcat într-o bună zi în hainele de duminică, a luat din sertar toţi banii câţi rămăseseră pentru întreţinerea gospodăriei şi dus a fost! În primele zile am fost cam încurcată, ce e drept, a trebuit să mă împrumut de la vecini… Mai târziu însă am găsit doi chiriaşi buni şi acum o duc de pe-o zi pe alta. N-am cerut să fie pus sub urmărire, fiindcă mă gândeam că, dacă asta i-a fost voia, să se ducă, apoi dus să rămână! Eu, una, n-am să-l bocesc.

Judecătorul o întrerupse:

— N-aţi avut vreun schimb de cuvinte în ziua plecării lui?

Soţia lui Kartonen răspunse cu un „nu” hotărât şi privi, cu o inocenţă de copil, drept în ochii judecătorului. În următoarea clipă însă îşi înclină capul şi continuă, pe un ton şovăitor:

— În orice caz, n-a fost o ceartă prea serioasă. Din când în când, se iveau şi între noi neînţelegeri mărunte… chiar înainte… Ştiţi, el era foarte econom, iar eu nu puteam să înţeleg de ce trebuie să ne lipsim de anumite lucruri, când câştiga aşa de bine… Eram supărată că îmi refuză până şi cea mai mică plăcere, cea mai neînsemnată distracţie. Ne certam adeseori din pricina aceasta. Se întâmpla să izbească atunci cu pumnul în masă, furios la culme, şi să-mi spună vorbe urâte… Pe urmă dormea, zile în şir, afară în cămară, fără să-l văd. Atunci însă nu se întâmplase nimic din toate acestea, nici măcar nu ne-am certat. N-am idee, zău aşa, ce l-o fi apucat c-a dispărut aşa, deodată… după cum nu ştiu nici în ziua de azi.

— Înseamnă că n-aţi avut o căsnicie mulţumită. După plecarea soţului dumitale, zici că nici nu i-ai prea simţit lipsa, nu-i aşa?

— Asta nu pot s-o spun – răspuns femeia, cu oarecare nesiguranţă. Eram doar destul de înstăriţi. Şi soţul meu era un muncitor tare vrednic. Toată lumea îl lăuda la fabrică. Când însă m-a părăsit, n-am vrut să alerg după el. Mă gândeam că, dacă are să vrea, tot se va întoarce el, iar dacă nu, treaba lui, îl priveşte! La început am fost chiar îngrijorată, fiindcă îmi închipuiam că i s-o fi întâmplat ceva. Am şi făcut o declaraţie la jandarmerie, au fost întreprinse cercetări, dar n-au dat de nici o urmă care să ne facă să credem într-un accident. Când am văzut cum stau lucrurile, nici eu nu m-am prea sinchisit. Aş fi avut, fireşte, dreptul la o pensie alimentară, sânt însă prea mândră ca să cer aşa ceva. Prefer să muncesc cu mâinile mele şi să-mi tocesc unghiile decât să cer cuiva pomană.

Zâmbi şi îşi privi satisfăcută mâinile. Unghiile îi erau lăcuite cu grijă, roşii ca sângele. Nu se vedea pe ele nici urmă de muncă.

Judecătorul avu nevoie de întreaga sa răbdare:

— Ai aflat că soţul dumitale a căutat mai târziu un serviciu, ascunzându-se sub un nume fals?

— Da. Şi nu-mi pot explica acest lucru decât prin aceea că vroia să scape de plata pensiei alimentare. Ar fi fost obligat să plătească şi întreţinerea pentru copil, nu numai pentru mine.

Aruncă o privire triumfătoare spre acuzată şi adăugă brusc:

— Acum însă, după ce a murit, am dreptul să pretind salariul lui. Lucrurile rămase de la el le-am preluat de la domnul căpitan, însă n-am găsit decât câteva mărci în buzunare, cu toate că trebuie să fi avut o simbrie bunicică acolo, la fermă. Am auzit că făcea totul singur. Sânt curioasă să aflu ce s-a întâmplat cu atâţia bani…

Judecătorul trebui să recunoască că pretenţia femeii era întemeiată. Se întoarse deci spre acuzată:

— Ai putea să ne spui cum îşi întrebuinţa banii mecanicul Kartonen, în timpul cât a slujit la fermă?

— Nu cheltuia nicicând pentru nevoile sale personale – răspunse, cu glasul stins, femeia şi privi ţintă înainte. Mi-a cerut bani în două rânduri, avea nevoie de ghete şi de îmbrăcăminte. Nu neam înţeles asupra simbriei. El ştia că vara, înainte de recoltă, eram destul de strâmtoraţi.

— Îi datorezi aşadar o sumă destul de mare?

Avocatul Ruskeala se aplecă la urechea acuzatei şi îi şopti ceva. Femeia înălţă din umeri şi clătină din cap, apoi avocatul declară că partea este dispusă să plătească simbria restantă a decedatului Kartonen moştenitorului legal, luând ca bază simbriile obişnuite pentru argaţi în ţinut.

— Şi cât crezi că ar fi în total? – întrebă bănuitoare femeia durdulie, dar judecătorul găsi că lucrurile merg prea departe, astfel că puse capăt discuţiei asupra acestui punct.

— Veţi discuta amănuntele mai târziu, pe noi nu ne privesc. Dacă suma oferită ţi se va părea prea mică, ai dreptul, fireşte, să-ţi aperi interesele şi să-ţi susţii pretenţiile pe altă cale.

Soţia lui Kartonen bombăni ceva ca pentru sine şi aruncă o privire duşmănoasă înspre acuzată.

Judecătorul îngădui procurorului să pună întrebări martorei.

Valkjärvi începu apăsat:

— Martora pretinde că soţul ei, mecanicul Kartonen, o lovea uneori, în momentele de iritaţie, ba îşi maltrata şi copilul. Era, în general, un om violent, după părerea martorei?

— Uneori îşi pierdea capul cu desăvârşire. Odată a trebuit să-mi smulg fetiţa din mâinile lui şi să fugim amândouă din casă. Întâmplarea asta o ştiu şi vecinii…

— După părerea martorei, şi-a părăsit familia şi s-a ascuns sub un nume fals numai spre a scăpa de plata pensiei alimentare?

— Aşa este, altă explicaţie nu găsesc.

— Aceste două răspunsuri sânt destul de semnificative, cred, pentru a vă imagina cam ce fel de om a fost mecanicul Kartonen – preciză procurorul.

— Mulţumesc, atât doream să ştiu.

— Are acuzata de pus vreo întrebare martorei?

Ruskeala vru să spună ceva şi gura i se deschise chiar pe jumătate, dar acuzata îl apuca violent de braţ şi îi şopti ceva la ureche. Discutară câteva clipe cu aprindere, apoi se păru că avocatul renunţă. Ridică din umeri şi anunţă ea nu are de pus nici o întrebare. Judecătorul declară:

— Suntem lămuriţi. Martora se poate retrage.

Soţia lui Kartonen holbă ochii mari. Contase oricum, pe un rol mai spectaculos, mai impresionant. De furie, declară că pretinde restituirea cheltuielilor de transport, apoi ieşi îmbufnată din sală, cu capul în pământ.

— Să intre martorul următor!

Apăru Ylitalo, stăpânul fermei vecine, căznindu-se să se îndrepte din şale, ca să scoată în evidenţă demnitatea şi adevărul celor ce avea de spus. În zori, înainte de a purcede la drum, trăsese vârtos la măsea şi acum se trudea să nu-i simtă judecătorul răsuflarea alcoolică. Era roşu, căci rachiul îl înfierbântase, şi o măsura pe acuzată cu priviri arogante, dar şi cu oarecare curiozitate.