VI.

Spre sfârşitul toamnei, un necunoscut sosi cu autobuzul la Siltakylä. Era îmbrăcat în haine orăşeneşti, cu galoşi lucitori în picioare şi cu revere de catifea la palton. Spuse că doreşte să stea de vorbă cu căpitanul de poliţie. Obrazul onest şi pârlit de soare avea o expresie posomorită.

— Domnule căpitan, lucrurile stau în aşa fel încât vom fi siliţi, probabil; să depunem o plângere împotriva doamnei Jönson. N-am putut veni cu toţii la înmormântarea unchiului Hermann, astfel că ne-am adunat ulterior cei cinci fraţi, spre a prelua moştenirea. Tatăl nostru, fie-i ţărâna uşoară, a fost fratele mai mic al unchiului Hermann. II iubeam mult pe bătrân; de câte ori venea la oraş, dormea la noi, în bucătărie. Ne spunea adeseori că n-are să ne uite când va veni timpul. În capul lui Valkjärvi începu să se lămurească un lucru. Fusese vorba, într-adevăr, de o ladă; muribundul îi legase de suflet, acolo, în cămăruţa fermei lui Sillankorva, să nu uite de moştenire. Atunci însă avea de rezolvat lucruri mai importante, astfel că nu-şi prea bătuse capul cu bâlbâiala bătrânului. Îşi închipuise că e vorba de cine ştie ce sumuliţă neînsemnată: un nevoiaş ca dânsul, întreţinut în virtutea bătrâneţii sale, nu putuse încropi, desigur, avere.

— Ce s-a întâmplat? Nu cumva s-a pierdut moştenirea şi nu-i mai daţi de urmă? – întrebă el, oferind o ţigară omului cu priviri plângătoare, ca să-l încurajeze.

Vizitatorul nu-şi scosese galoşii în anticameră, ceea ce nu-l împiedică să se instaleze confortabil în fotoliu. Ce fel de om era? Se zărea, de sub paltonul pe jumătate descheiat, lanţul ceasornicului de buzunar, de care atârna o medalie, un fel de insignă şcolară sau, poate, numai o amintire de la vreun curs de specializare. Mâna mare şi puternică poate să fie aceea a unui tehnician sau mecanic, îşi spuse Valkjärvi. Pare un om de treabă, însă cu desăvârşire analfabet în chestiunile juridice. Oricum ar fi, se va strădui să-l lămurească, în măsura în care va fi cu putinţă.

— Nu – ridică vizitatorul mâna, în semn de protest; şi fruntea i se acoperi de sudoare, mai ales că în birou era destul de cald. Nu vreau să spun că s-ar fi pierdut ceva, domnule căpitan. Când am deschis lada, fiindcă n-am găsit nicăieri cheia, astfel că a trebuit s-o spargem – ceea ce nu-i o pagubă prea mare, fiindcă era o ladă veche – aşadar, când am deschis lada, am găsit acolo livretele de economie, cinci la număr, fiecare de câte zece mii de mărci. Făcându-ne însă socoteala, ne-am dumerit curând că lucrurile nu prea sânt în regulă şi că trebuie să fi rămas mai mulţi bani.

Căpătase doar o sută cincizeci de mii în contul fermei, iar condiţiile de vânzare prevedeau obligaţia din partea noilor proprietari de a-l întreţine până la sfârşitul vieţii. Atâţia bani nu putuse să cheltuiască.

Valkjärvi îl întrebă cu oarecare şovăială:

— Crezi cumva că soţia lui Jönson şi-a însuşit restul?

Străinul îl privi cu o expresie dojenitoare, înciudat oarecum că e mereu întrerupt şi că nu e ascultat până la capăt.

— Nici vorbă, sânt cu totul de altă părere. Bănuiesc un lucru mult mai urât, vă rog.

Vorbea aproape în şoaptă, vârându-şi mai aproape capul;

— E vorba, domnule căpitan, că pe fundul lăzii, sub căptuşeala de hârtie, am dat de urma unui livret de economii pe numele doamnei Jönson. Ce credeţi, despre ce sumă e vorba? Sânt sigur că n-o să ghiciţi.

Căpitanul nu era prea curios. Se mulţumi doar să-şi aprindă o ţigară. Îl amuzau teribil aerele importante şi misterul străinului. Ce-o să mai petreacă prietenii lui când se va întoarce la oraş. Ştie să imite de minune vocea, gesturile oamenilor.

— De cincizeci de mii de mărci, adică exact cât moştenirea noastră laolaltă, a fraţilor. Acum, fie că veţi crede, fie că nu, banca refuză să ne plătească nouă, moştenitorilor legali. Cică ea ar aparţine acestei… nemernice… E aşa cum vă spun.

— Haide, haide, alege-ţi cuvintele, amice – îl mustră căpitanul, posomorându-sE. Întreci măsura.

— Nu înţeleg – se bâlbâi omul blajin, căscând ochii mari. Ziarele vuiesc de mârşăviile ei.

Nu putea să înţeleagă de ce nu i-ar putea spune, în consecinţă, nemernică.

— Am venit să vă cer sfatul, domnule căpitan, în această chestiune penibilă. Poate ne-aţi elibera dumneavoastră o dovadă, pe baza căreia să putem ridica banii de la bancă.

Învârtea între degete lanţul ceasornicului, fixându-l cu o expresie desperată, dar faţa lui Valkjärvi nu trăda nici o intenţie de a-l încuraja. Parcurse în grabă, în gând, cunoştinţele juridice care puteau avea legătură cu acest caz şi i le expuse pe scurt reclamantului:

— Nu înţeleg. Dacă livretul de economii a fost întocmit pe numele soţiei lui Jönson, banii sânt ai ei. După câte ştiu, era înrudită oarecum cu răposatul, nu?

— Nici vorbă – se grăbi să rectifice moştenitorul. Alfred, el a fost înrudit cu unchiul Hermann, dar mult mai îndepărtat decât am fost noi. Vă închipuiţi, cumva, domnule căpitan, că femeia asta va putea să ridice într-adevăr cele cincizeci de mii de mărci? Una care, după ce şi-a înşelat soţul legitim, l-a ucis cu lovituri de topor. Cine ştie ce vrăji i-o fi făcut unchiului Hermann, fiindcă altfel n-ar fi fost în stare să-i lase jumătate din avere, atâta bănet, unei femei cu desăvârşire străine… Se poate chiar că, bietul bătrân, să nu fi fost întreg la minte.

— Când a fost întocmit livretul? – întrebă Valkjärvi cu interes crescând. Fireşte, nu era dispus să ia în serios povestea vizitatorului, cine ştie însă dacă ea nu conţinea şi un oarecare sâmbure de adevăr?

— Vara trecută, când a fost câteva zile la oraş, pentru a consulta un medic – urmă străinul, de astă dată mai liniştit şi mai obiectiv. Îşi cumpănise cuvintele şi se simţea că nu se îndoieşte nici o clipă de adevărul spuselor sale, chiar dacă legea ar spune altceva. Cele şase livrete au fost întocmite în aceeaşi zi, iar pe acela al doamnei Jönson a fost adăugată şi clauza specială că numai ea, în persoană, va putea să ridice banii.

— Evident, evident. În acest fel, bătrânul a vrut să evite eventualele complicaţii. În definitiv, trebuia să ţină cont şi de faptul că livretul… hm… ar putea să încapă pe mâinile inginerului.

Adevărat? În această privinţă, lucrul mi se pare lămurit. Ceea ce însă mi-ai relatat adineauri – şi anume că aţi încercat, în secret, să ridicaţi în numele dumneavoastră banii altuia, nu e un amănunt atât de neînsemnat pe cât pare. Sper însă că aţi procedat în necunoştinţă de cauză şi nu împotriva bunului simţ. Mai sper, de asemenea, că împărţirea moştenirii s-a făcut în prezenţa unor martori imparţiali. Altminteri veţi putea avea neplăceri şi în această privinţă.

Vizitatorul se supără acum de-a binelea. Transpira în paltonul greu, deoarece căpitanul îl speriase cu adevărat. Părea destul de tânăr pentru slujba pe care o îndeplinea, dar ştia să-şi apere prestigiul şi, de câte ori ridica tonul, reuşea să producă efectul dorit.

— Dacă-mi daţi voie, domnule căpitan, am să vă povestesc cum s-au petrecut lucrurile. N-aş vrea, de fapt, să complic situaţia… Eu m-am împotrivit, spunându-i fratelui meu mai mic că, poate, ceea ce facem noi nu e corect, că n-ar trebui să mergem la bancă, dar vedeţi, oamenii simpli de felul nostru îşi închipuie că e mai bine să aranjezi lucrurile în tăcere, decât să dai fuga la autorităţi, să plăteşti avocaţi şi să faci procese. În felul acesta nu-i mai dai de capăt, ba te împotmoleşti şi în cheltuieli şi alergături. Când m-au trimis la bancă, mi-a venit o idee. M-am dus la doctorul care îl consultase pe unchiul Hermann în acea zi. Îi recomandase nişte medicamente pentru respiraţia lui greoaie. Fără prea multe introduceri, l-am întrebat: Ia spune, domnule doctor, bietul unchi-meu Hermann era în toate minţile astă-vară, când a fost pe la dumneata? A înţeles îndată despre cine e vorba, dar, ca să fie şi mai sigur, a deschis la întâmplare un registru. A zâmbit şi mi-a răspuns că, încă de pe atunci, bătrânul i s-a părut ciudat, dar când i-am cerut să declare lucrul ăsta în scris, ma refuzat. Deoarece nu i-a examinat starea mintală, nu poate să elibereze un astfel de certificat.

Bolnavul i se plânsese de slăbiciuni de inimă şi de greutăţi de respiraţie; îi examinase aşadar plămânii, inima şi toracele, prescriindu-i medicamentele corespunzătoare. M-a întrebat dacă există cumva în familie această boală ereditară şi eu i-am spus că nici Alfred n-a fost tocmai zdravăn. Apoi că şi pe fratele mai mic al unchiului Hermann au fost nevoiţi să-l interneze în sanatoriu, îndată după război, fiindcă vedea numai inamici peste tot. Începeam să cred că are să-mi elibereze în cele din urmă certificatul. Evita însă rugămintea mea, spunând ba că n-ar fi posibil, ba că nu e sigur, ba că, în orice caz, numai o examinare temeinică ar putea decide, şi mai ştiu eu ce. Într-un cuvânt, că el nu l-a văzut pe bătrân decât o singură dată şi că, deci, n-are de unde să ştie adevărul.

— Are, fără îndoială, dreptate – aprobă Valkjärvi din cap. După cât pot eu să judec oamenii din felul lor de a vorbi şi de a se purta, fost un ţăran vrednic şi demn de stimă, care ştia ce face.

Chestiunea pentru care ai venit nu, se poate rezolva, din păcate, în nici un fel vreau să spun că nu în sensul pe care l-ar dori fraţii. Cât priveşte integritatea mintală a bătrânului Hermann, nu mai încape nici o îndoială că a fost întreg la minte.

Străinul se indignă. Strânse pumnii şi îi apăsă, pe genunchi, de parcă ar fi încercat să dea astfel o mai mare greutate cuvintelor sale. Privi îmbufnat şi cu îndărătnicie la tânărul ofiţer de poliţie, cu o expresie de bănuială pe faţă.

— E ciudat, totuşi, că un asemenea bătrân vrednic şi demn de stima tuturor dă ajutor unei femei care îşi omoară bărbatul, se scoală de pe patul unde zace bolnav ca să fugă în sat şi să răspândească veşti mincinoase. Nu, domnule căpitan, dacă unchiul Hermann ar fi fost întreg la minte, n-ar fi săvârşit astfel de fapte. Femeia aceea i-a sucit capul cu cine ştie ce farmece, asta e sfânt! Cuvintele străinului făcură o impresie neplăcută asupra lui Valkjărvi. Nu cunoştea încă prea bine oamenii şi nu putea să-şi închipuie că lăcomia de bani poate să zăpăcească până şi pe cel vrednic, mai ales când e convins că dreptatea e de partea lui.

— Nu cumva îţi închipui că, bazat pe acest motiv, vei putea să dai pe cineva în judecată?

Îl cuprinse o umbră de dezgust faţă de sine însuşi. Îşi dădu seama că, dacă s-ar ridica astfel de bănuială, chiar dezminţită mai târziu, n-ar face decât să agraveze situaţia femeii. Lumea ar fi gata să spună că, fireşte, n-au fost în stare să dovedească nimic şi au pierdut procesul, dar că nu iese fum de unde nu e foc, şi altele asemănătoare. La drept vorbind, judeca şi el aproape la fel, deşi mintea lui de jurist căuta să cerceteze şi să observe permanent punctele nevralgice şi lacunele acuzării.

— Dacă nu există altă cale, vom fi siliţi să ne adresăm justiţiei – ameninţă moştenitorul.

Ceea ce ni se cuvine este al nostru şi, cum vă spuneam, noi suntem nişte oameni simpli, pentru care suma asta e foarte mare şi nu găsim că banii agonisiţi de bietul nostru unchi, prin muncă cinstită, trebuie să încapă pe mâinile unei ucigaşe!

Valkjärvi înţelese că ar fi în zadar să înceapă o nouă discuţie. Omul acesta încăpăţânat va aduce la îndeplinire, fără îndoială, ceea ce şi-a vârât în cap. Oricât ar fi de neîntemeiat punctul lui de vedere, se va isca un proces complicat, în ciuda oricărei împotriviri. Izbuti să născocească doar o ultimă idee salvatoare:

— Bine. Dacă asta e convingerea dumitale, eu nu pot să-ţi schimb hotărârea. Te sfătuiesc însă să te adresezi unui avocat. Dacă, din punct de vedere juridic, motivarea acţiunii pe care o veţi începe n-are să fie ireproşabilă, nu veţi ajunge la nici un rezultat. Acuzaţia pe care i-o aduceţi doamnei Jönson trebuie redactată cât se poate de obiectiv. Exagerările nu pot să vă dăuneze decât dumneavoastră. Lucrul cel mai inteligent ar fi, cred, să luaţi legătură cu apărătorul ei. Dacă vrei, îţi pot da adresa lui. El vă poate lămuri dacă doamna Jönson are sau nu cunoştinţă de moştenirea care i-a fost lăsată… S-ar putea să cădeţi la o învoială fără a mai fi nevoie de proces.

Pe măsură ce vorbea, incidentul începea să-l intereseze din ce în ce mai mult. Poate că există totuşi, un sâmbure de adevăr în toate acestea. Pare stupid, dar totul e cu putinţă. Va trebui să examineze lucrurile cu minuţiozitate. Păcat că e atât de greu să procure dovezile necesare, o dată ce toţi locuiesc la distanţe mari.

Pe şosea, se întâlni cu doctorul Oraş.

— Te pomeneşti, dragă, că se va dovedi despre clienta ta că a fost o adevărată Mesalină. Se vorbeşte că ar fi avut de a face şi cu bătrânul Metsäkulma. Pesemne că în acest fel a reuşit să-i stoarcă banii şi să-l constrângă la complicitate. Nu pretind că tot ceea ce se bârfeşte pe socoteala ei ar fi adevărat, dar până nu fac cercetările cuvenite, nu pot afirma hotărât că n-ar fi cu putinţă. În orice caz, pare să fi avut asupra bătrânului o influenţă nemaipomenită.

Doctorul Oraş înlemni.

— Şi toate astea le spune un om treaz şi cu mintea întreagă!

— Nu putu nici să încheie fraza, clătină doar din cap.

— Vreţi să goliţi toate lăturile ţinutului pe capul acestei femei? Ia seama, Valkjärvi, e greu să ţii piept isteriei colective! Fiindcă tu reprezinţi justiţia omenească, nu ţie îngăduit să te laşi târât de val.