VII.

Mai târziu, în cursul zilei, lucrurile continuară să se desfăşoare. În biroul lui, Valkjärvi îşi rodea ţigările, al căror număr se ridicase, pe neobservate, la cincizeci pe zi. Scrisese o sumedenie de scrisori oficiale şi telefonase în dreapta şi în stânga. Râvna lui intensă îi încordase nervii peste măsură. Îşi spunea că nu oricărui căpitan de poliţie de la ţară i-a fost dat să se ocupe de un caz atât de interesant şi că, o dată ce a fost însărcinat cu dezlegarea lui, nu se va lăsa până nu va descoperi şi cele mai mici amănunte.

Peste noapte, îl chinui un coşmar care se repetase de câteva ori în ultima vreme. Se făcea că sade într-o bancă de şcoală şi că trebuie să scrie o teză la matematică, dar nu izbuteşte să rezolve niciuna din probleme. Fusese întotdeauna un elev conştiincios şi ordonat, aşa că visul îi pricinuia un chin nespus. Dimineaţa, când se trezi, pijamaua de flanelă de pe el era udă de năduşeală pe spinare şi la gât. Cu toate acestea, cazul asasinatului de la ferma din Siltakylä progresa uimitor.

Ospiciul în care fusese internat inginerul Jönson, cu câţiva ani în urmă, răspunse la întrebările lui printr-un certificat medical, încărcat de termeni tehnici lungi. Jönson fusese tratat ca un pacient privat şi eliberat după un an. Avusese o comportare plăcută şi făcuse o impresie bună atât asupra medicilor, cât şi asupra personalului îngrijitor, cu toate că îl surprinseseră în două rânduri bând alcool pe ascuns. Drept pedeapsă, i se luase pe un interval de două săptămâni cheia camerei, ca să nu se mai poată încuia pe dinăuntru. Nu găsiseră însă motive suficiente spre a prelungi tratamentul. Urma apoi un lung şir de expresii latineşti, care indicau deficienţele psihice ale pacientului. Printre rânduri, se putea citi însă ca niciuna nu era prea gravă. Inginerul Jönson ar fi putut redeveni un element util societăţii dacă i s-ar fi aplicat un tratament corespunzător, pentru care e nevoie, fireşte, de anumite mijloace băneşti. Alcoolismul în sine nu este o boală; în fond, orice om bea din când în când, fără ca pentru atâta lucru să fie internat îndată într-o casă de sănătate. Cu toate că n-o spuneau răspicat, medicii înclinau să creadă că numai nepriceperea şi zgârcenia femeii pricinuiseră decăderea soţului ei.

Cu privire la trecutul inginerului, din perioada cât trăise la Helsinki, i se răspunse că prietenii săi de odinioară se săturaseră demult de el şi îl părăsiseră. Fusese un tânăr vioi şi priceput, dar nedemn de încredere. Nu-şi plătea niciodată datoriile şi nici nu-şi respecta cuvântul. Mulţi dintre prietenii lui de altădată refuzau să-l mai recunoască. În cele din urmă, tatăl soţiei sale fusese nevoit să aranjeze internarea lui într-o casă de sănătate; bineînţeles, după ce îi achitase câteva poliţe false şi îi satisfăcuse încă o dată pe creditori, de altfel pentru ultima oară! După moartea bătrânului, soţii Jönson au cumpărat ferma Metsäkulma, probabil cu banii femeii, fiindcă a fost trecută pe numele ei. Proprietatea soţilor fusese astfel separată şi juridic.

Din toate acestea reieşea că femeia sacrificase totul şi că se străduise din toate puterile să-şi ajute soţul, care frecventa şi casele de toleranţă din cele mai rău famate cartiere.

Valkjärvi medită îndelung asupra celor ce aflase. De ce oare nu divorţaseră? Doctorul Oraş îi dădu câteva explicaţii, în felul lui, dar ele nu i se părură suficiente. Era totuşi ceva de neînţeles la mijloc. Cum poţi trăi sub acelaşi acoperiş cu un astfel de om?

Femeia era o fiinţă taciturnă şi retrasă. Poate că nu avusese niciodată un confident căruia să-i fi destăinuit toate intimităţile. În primii ani de căsnicie, nu pare să fi suferit prea mult, deoarece accepta cu destulă plăcere câte o distracţie la vreun restaurant. Mai târziu şi-a purtat singură povara, fără să caute s-o împartă cu cineva. Inginerul fusese întotdeauna gelos în aşa măsură încât, neputându-şi stăpâni pornirile, îi făcea deseori scene penibile în văzul lumii. Toate acestea sânt însă indicii prea îndepărtate spre a merita să te ocupi de ele! Probabil că, încă de pe atunci, nici purtarea femeii nu era ireproşabilă. La Helsinki lucrul acesta nu e de mirare, fiindcă acolo nu poate nimeni să te descopere. Tonul folosit acolo între bărbaţi şi femei e peste măsură de intim, încât limitele se şterg. În schimb, la ţară, punctele de vedere sânt cu totul altele, mai cu seamă acum, în legătură cu sângerosul asasinat, amănuntele cele mai infime dobândesc un înţeles nou.

Cum îi trecuse însă prin minte să se mute aici, departe de orice civilizaţie? Cum s-a putut decide o femeie care nu văzuse poate niciodată până atunci o sapă să preia o moşie părăginită şi să încerce, prin propriile sale puteri; izolată de vechea ei ambianţă şi de orice ajutor din afară să înfăptuiască aici ceva?

Se petrecuseră fără îndoială, lucruri mari între timp. Numai o fatalitate nenorocită a putut so determine la acest pas. E aspră şi nemiloasă, desigur. Tocmai de asta e atât de ciudat faptul că n-a divorţat de soţul ei.

Mai poate să existe explicaţia că a rămas alături de el din mândrie, dintr-un fel de solidaritate umană, întemeiată pe concepţia tradiţională despre căsnicie. Asta însă nu pare o explicaţie verosimilă. E mai uşor de crezut că are o structură psihică patologică şi caută chinul, umilirile, suferinţa. În acest fel se explică şi legătura ei pătimaşă cu argatul necioplit.

Adevărul este că nu numai că şi-a ţinut soţul sub tutelă – ceea ce în situaţia dată ar fi explicabil şi scuzabil – dar că l-a tratat ca pe un câine. L-a condamnat să trăiască într-o încăpere, sub lacăt, cu ferestrele bătute în piroane. De altfel, nici n-a negat că l-a lovit în cap cu o bucată de lemn, mărturisind fapta ei ca pe ceva cât se poate de firesc.

Valkjärvi se mai gândea la femei cu un idealism tineresc. Îi plăceau fetele delicate, care vorbesc puţin şi îl privesc pe bărbat ca pe-un apărător şi un ocrotitor al lor. Poate că tocmai de asta se dăduse îndărăt speriat, din prima clipă, în faţa acestei femei hotărâte, dârze şi trufaşe.

Fără îndoiala, o găsise antipatică de la început. Oricum însă, era datoria lui să descopere adevărul asupra celor întâmplate. Răspunsul primit din Finlanda de răsărit îl surprinse de-a binelea. Reieşea că, după toate probabilităţile, Aaltonen era, în conformitate cu hârtiile trimise, aceeaşi persoană cu mecanicul Kartonen, care lucrase pe vremuri într-una din coloniile fabricii şi care, după ce se însurase, fusese angajat în fabrică. Cam la un an după căsătorie, dispărând fără urmă din oraş, soţia lui reclamase cazul la poliţie, dar nu ceruse să fie pus sub urmărire. Căsnicia lor nu pare să fi fost prea armonioasă, fiindcă, după spusele femeii, Aaltonen se făcuse nevăzut ca să scape de plata pensiei alimentare. Aşadar, trăise într-adevăr în ultimul timp sub un nume fals, după ce el însuşi înlocuise primele litere ale numelui său în certificate. Fabrica dorea să aibă o fotografie a cadavrului, ca să-i poată stabili cu precizie identitatea. Valkjärvi trimise una din fotografii şi scrise fostei soţii a lui Kartonen, citând-o ca martoră la dezbateri. Zi de zi, afacerea se complica mai interesant.

Răspunsul primit îi stârni în aşa măsură curiozitatea, încât chemă la telefon poliţia acelui oraş industrial din răsăritul Finlandei şi ceru noi lămuriri despre persoana lui Kartonen, alias Aaltonen. Primi informaţia că fusese cunoscut ca un om taciturn şi retras, iar ca muncitor dovedise pricepere şi râvnă. Nu avusese nici un prieten. Rămăsese de pe urma căsătoriei sale o fetiţă de vreo şapte ani, iar casa pe care o zidise a devenit proprietatea femeii părăsite. De când a rămas singură, are chiriaşi şi trăieşte de pe urma lor.

Valkjärvi citase o mulţime de martori localnici, pentru a putea pune la dispoziţia justiţiei cât mai multe informaţii privitoare la ferma Metsäkulma şi locuitorii ei. Urma să se dovedească doar că existaseră într-adevăr raporturi nelegitime între femeie şi argat şi că inginerul Jönson fusese îndreptăţit să se teamă de un atentat la viaţa lui. Împotriva bătrânului Hermann Metsäkulma nu se prea ivise nici un motiv serios de suspiciune, aşa încât punerea lui sub acuzaţie post mortem ar fi fost dificilă. În schimb, rudele avură grijă să-l stigmatizeze într-un fel, prezentându-l cel puţin ca pe un debil mintal.

În penitenciarul unde se afla închisă, soţia lui Jönson răspundea şi apărătorului ei mereu aceleaşi lucruri pe care le spusese şi căpitanului de poliţie în cursul cercetărilor preliminare; că n-a premeditat omorul, că a săvârşit totul într-un moment de groază, pe jumătate inconştientă. Când avocatul încerca să o descoasă în continuare, se cufunda în tăcere şi abia răspundea la câte o întrebare.

Avocatul Ruskeala, pe care căpitanul de poliţie îl vizitase ocazional la oraş, vorbea fără multă tragere de inimă. Regreta într-o oarecare măsură că acceptase apărarea femeii ucigaşe, deoarece nu avea nici o încredere în succesul procesului.

— Cum s-o salvez, o dată ce refuză să mărturisească? Puţinul pe care l-am aflat l-am scos dintre-însa cu cleştele – se plânse el. Am implorat-o şi ieri: Pentru numele lui Dumnezeu, doamnă Jönson, spune-mi sincer totul; trebuie să văd lucrurile clar, fiindcă până nu văd totul limpede nu-mi pot da cel puţin seama dacă voi fi în stare să fac ceva pentru dumneata. Îmi spune de fiecare dată că a povestit tot ce avea de povestit şi că nu mai are nimic de adăugat. Dar cu banii bătrânului Hermann ce este? – am întrebat-o. Despre ei nu ştie nimic. De ce ţi-a lăsat moştenire cele cincizeci de mii de mărci? A pălit deodată, a înţepenit şi m-a privit – crede-mă – de parcă ar fi vrut să mă lovească. Şi-a muşcat buzele şi a clătinat mut din cap. Poţi să aperi o astfel de fiinţă? În loc să-mi uşureze sarcina, se încăpăţânează să mi-o îngreuieze. Ce puteam să fac? Vrând, nevrând, am fost silit s-o întreb dacă a avut într-adevăr legături cu Aaltonen? Ce crezi că mi-a răspuns? „Nimeni nu mă poate sili să răspund la această întrebare”. Dar dacă oamenii bârfesc şi scornesc felurite poveşti

? „Din partea mea, pot să spună şi să gândească ce le place.” A ştiut că s-a prezentat sub un nume fals şi că are acasă o soţie şi un copil pe care i-a părăsit? Da, ştia asta, însă lucrul acesta n-o privea pe ea; fiecare cu grijile lui… – Dar spune, acolo, în pădure, soţul te-a ameninţat şi pe dumneata cu arma? Nu-şi aminteşte. În general, nu-şi aminteşte de nimic. În clipa aceea nu s-a gândit la nimic.

Drept să-ţi spun, nu mai ştiu ce să mă fac cu ea. În orice caz, cert e că-i omucidere şi nu asasinat cu premeditare, de asta sânt convins. Cât despre rest…

— Eşti obligat, oricum, să vezi în acest fel lucrurile, o dată ce ţi-ai asumat apărarea ei – remarcă Valkjärvi cu oarecare ironie. Nu există nici un martor care ţi-ar putea infirma convingerea.

Ce se aude însă cu bătrânul? N-a spus nimic despre el? A fost ceva între ei doi?

— Sincer să fiu… nici n-am îndrăznit să aduci vorba despre asta. Pur şi simplu, n-am avut curajul. Şi sânt convins că nici dumneata nu l-ai fi avut. Crede-mă, când stai faţă în faţă cu ea, cu încăpăţânarea aceea obscură, te cuprinde parcă nu ştiu ce sentiment bizar… Rochia aceea lungă şi cenuşie, de deţinută, şi ochii pe care îi pironeşte, aspru şi rece, asupra ta… Nu, nu e o fiinţă comună, asta-i sigur.

— Şi, cu toate acestea, ar fi bine s-o pregăteşti în vederea întrebării penibile. Îi va veni rândul, probabil, în faţa judecătorilor. Eu nu mă amestec, însă rudele bătrânului Metsäkulma sânt în stare să răstoarne lumea pentru cele cincizeci de mii de mărci. Aspectul acesta va fi judecat separat, fireşte, dar m-ar mira să nu se aducă în discuţie şi aspectul sexual al afacerii… Ăştia nu se înspăimântă de o neînsemnată lipsă de tact, fii pe pace. Crezând că ar putea să câştige în acest fel…

— Să ştii că asta e o ruşine! O ticăloşie! Toate au o limită – izbucni Ruskeala. Nu au absolut nici o probă. Vor, pur şi simplu, să profite de faptul că femeia e lipsită de orice sprijin şi că nu-i poate înfrunta. După părerea mea, adevărul trebuie căutat în direcţia opusă. Femeia asta este cu desăvârşire… rece. Vreau să spun, în măsura în care mă pricep în astfel de treburi, că e mai degrabă frigidă, decât senzuală.

Avocatul Ruskeala era un om simpatic, cu părul care începea să încărunţească şi cu un pântece rotund. Îşi însoţea cuvintele cu o clipire de superioritate, dar şi cu oarecare jenă, fiindcă ştia că, în materie de femei, opinia lui nu se întemeiază pe nici o autoritate. Figura tânără a căpitanului de poliţie îl enerva fără îndoială. Prea e tânăr pentru funcţia lui, gândea el cu mânie, de asta e atât de zelos. Pentru cariera de ofiţer de poliţie e nevoie de oameni cu mult sânge rece şi lucizi. De ce să scormoneşti totul? În definitiv, are şi acuzatul drept la o viaţă a sa proprie, acest lucru nu i se poate contesta nimănui.

Avocatul se agită nervos în scaun şi se întoarse. Lui Valkjărvi îi venea greu să-şi păstreze expresia serioasă şi vocea obiectivă, în aşa măsură îl amuza pudoarea avocatului. Fu cuprins deodată de pofta de a glumi, ca odinioară, pe vremea când era băieţandru.

— Aşadar, dumitale ţi-a făcut impresia asta? – întrebă el, clipind cu înţeles. Crezi chiar că e frigidă? Eu, în calitate de burlac, nu mă pot pronunţa în această privinţă, poate fiindcă sânt şi prea tânăr… Am auzit însă că aparenţele înşelă adesea.

Ruskeala se grăbi să schimbe subiectul.

— În orice caz e păcat că ziarele au şi început să comenteze cazul. S-ar fi cuvenit să aştepte dezbaterile – adăugă el înciudat. E limpede ca lumina zilei că articolele din presă influenţează opinia publică în dauna clientei mele. E supărător felul în care se exagerează fiecare amănunt. Mai mult chiar, caută să se dea cazului proporţii vaste, să fie transformat într-o problemă socială.

Ziariştii mâzgălesc o sumedenie de năzbâtii despre decăderea moravurilor, despre iresponsabilitatea sufletească a unora şi mai ştiu şi eu ce bazaconii. E păcat să judeci fără drept de apel, înainte de limpezirea celor întâmplate. Dacă n-ar exista această campanie, aş fi încercat, poate, să invoc motivul legitimei apărări şi întrucât judecătorul ar fi fost destul de uman…

— Iar procurorul mai sensibil decât cel de faţă, nu-i aşa? – continuă batjocoritor Valkjärvi.

Atunci istoria asta urâtă s-ar putea prezenta în culori atât de favorabile, încât să se modifice total impresia… Ar fi un efort inutil, Ruskeala, crede-mă! Nici dumneata nu crezi în ceea ce spui. Pe mine nu mă înşelă cele ce văd cu ochii. Sau crezi cumva că eu am fost cel care am prezentat eronat cazul şi l-am exagerat fără motiv?

După ce îşi luă rămas bun de la avocat şi porni către casă, se opri pentru câteva clipe în parcul îngălbenit de sub cetate. Zidurile uriaşe se înălţau sumbre pe marginea lacului întunecat, acoperit cu un covor de frunze veştede. De sus, turnurile roşii şi cenuşii, tocite de vreme, îl priveau neclintite în severitatea lor.

O imagine îi răsări în minte, o pictură veche şi roasă, care mai atârnă pesemne şi azi undeva, într-una din încăperile cetăţii, dincolo de zidurile groase. Originar, pictura înfăţişase chipul lui Isus, dar un strat nou de culoare aşternut peste el, reprezenta acum pe stăpânul castelului, contele cu mâna aprigă şi chip posac, îmbrăcat în armură şi echipament de mare ţinută. Ţinea într-o mână un bici, iar în cealaltă o mătură, aşa cum se cuvenea unui sever reformator al veacurilor păgâne din trecut. Amintirea portretului de senior stârni întriu-însul gânduri ciudate şi supărătoare.

Da, e nevoie de bici şi mătură, fără doar şi poate… Biciul şi mătura sânt însăşi legea… dar mai e nevoie de o mână şi de o voinţă puternică, altfel decât ale lui… Să fie oare adevărat că femeia asta îşi iubeşte într-atât pământul şi casa şi s-a obişnuit în aşa măsură cu viaţa la ţară, încât nici nu pare să se fi născut la oraş? Fiindcă, în acest caz, trebuie să-i fie nespus de greu aici, după zidurile acestea groase şi vechi, în celula ei îngustă. Acolo sus, pe coasta muntelui, când ieşea în curte, vedea imensitatea bolţii albastre şi învăluia cu privirea întinderea nemărginită a câmpiilor şi văilor din jur. Acum vede cel mult o fâşie îngustă de cer, prin ferestruica cu gratii… Până şi numai gândul la ea devine apăsător.

Toamna e întotdeauna dureros de tristă, dar îndeosebi aici, pe aleea dintre platanii ruginiţi; lângă lacul care scânteie întunecat, stârneşte în om cele mai sumbre gânduri. Toate sânt zadarnice şi lipsite de sens, bunătatea ca şi răutatea, însăşi viaţa omenească!

Fără voia lui, Valkjärvi se înfiora. De altfel îi era totuna. Cei ce zac în închisoare, n-au ajuns acolo de plăcere… Şi nu-i este îngăduit ca sentimentele să pună stăpânire pe raţiunea omului. În felul acesta nu vom reuşi să izbăvim lumea de rele.

…Şi sesiunea de toamna a tribunalelor se apropie. Ar fi tocmai timpul să pregătească şi să înainteze judecătorului dosarul!