XI

— Mă întorceam cu încă unul de la Helsinki, şi pe drum l-am întâlnit pe inginera’, pe Alfred adică – începu martorul. Era un om tare vesel şi de loc înfumurat, deşi se spunea că e dintr-o familie foarte bună. Am deşertat câteva clondire… din alea pe cinste… şi n-a mai vrut să se ducă acasă. Se ştie cât sânt de năzuroase muierile în astfel de împrejurări, fiindcă nu vor să înţeleagă nici în ruptul capului cum stau lucrurile, încât, cum le calci pragul, beleaua-i gata! L-am invitat aşadar să rămână cu noi. Am petrecut întâi în casă, dar a doua zi ne-am mutat în şopron, ca să jucăm cărţi. Au mai venit doi tăietori de lemne, cu care am cântat şi-am jucat cărţi şi ne simţeam cât se poate de bine. În definitiv, faci ce vrei în acareturile tale şi nimeni n-are dreptul să se amestece, adevărat? Băutura o cumpăraserăm cu banii noştri, nu era de contrabandă. Cu toate acestea, năvăleşte dintr-o dată peste noi bătrânul Metsäkulma şi argatul Aaltonen, începând să facă gură că au venit să-l ia acasă pe Alfred. I-am prevenit să nu se-ncumete să treacă pragul şopronului fără încuviinţarea mea, ei însă nici că s-au sinchisit de vorbele mele. Unul din tăietorii de lemne a dat să spună şi el ceva, dar Aaltonen l-a pocnit peste obraz, în timp ce bătrânul Hermann s-a năpustit asupra celuilalt şi a prins să-l ghiontească din toate puterile. Mie niciodată nu mi-au plăcut încăierările, aşa că am stat deoparte, dar am văzut când l-au târât pe Alfred cu ei. I-au sfâşiat cămaşa şi l-au bătut până ce a căzut în nesimţire, fiindcă mai târziu l-au stropit cu apă, ca să-şi vină în fire. Cică l-au ţinut numai în pumni, până acasă.

— Limitează-te la ceea ce ai văzut cu ochii dumitale şi ştii sigur.

— Păi, să vedeţi, eu atâta ştiu sigur şi am văzut cu ochii mei că Aaltonen l-a lovit pe unul din tăietorii de lemne şi că, în înţelegere cu Hermann, şi-a maltratat stăpânul. Băgase groaza în mine vagabondul ăla grosolan şi sălbatic, în cât nu mai vroiam să am a face cu dânsul.

Să-l fi auzit, domnule judecător, cum mai urla nenorocitul de inginer în mâinile lor! îmi îngheţase şi sângele în vine. Mă gândeam să dau fuga după ajutor, dar…

Ylitalo se simţea în elementul său şi credea de-a binelea că spune adevărul.

— Cunoaşte acuzata acest incident? întrebă judecătorul; la care femeia răspunse, cu glasul sleit, după o oarecare ezitare:

— Soţul meu furase din sertar banii economisiţi pentru sămânţă, aşa că a trebuit să vindem vaca şi să cumpărăm, cu banii obţinuţi, cele necesare fermei. Nevasta lui Ylitalo mi-a trimis vorbă, printr-o slujnică, şi m-a rugat să facem ceva ca să-l luăm de-acolo pe bărbatu-meu, fiindcă bea de două zile fără oprire, împreună cu bărbatul ei.

— Minciună sfruntată! – sări fermierul, ca ars.

Judecătorul se răsti la el şi o îndemnă pe acuzată să continue ceea ce ştie.

— L-am rugat pe Aaltonen să-l însoţească pe bătrânul Hermann şi să-i dea o mână de ajutor

— Urmă femeia. S-a supus îndată. Pe bărbatu-meu l-au adus acasă, şi Hermann i-a făcut o baie, fiindcă era plin de murdărie. Dacă a fost bătut şi maltratat, asta n-o ştiu; avea însă nasul umflat şi poate că îl loviseră într-adevăr. Îşi pierduse haina şi pălăria, neştiind nici cel puţin unde le-am putea da de urmă. Bătrânul mi-a povestit că îşi jucase şi ghetele la cărţi, dar că le-au luat înapoi de la tăietorul de lemne.

Ylitalo nega cu încăpăţânare că ar fi fost şi el beat. Băuse cu Alfred câteva păhărele de rachiu, de bucurie că se revăzuseră, după care se aşezaseră la masă, să joace cărţi şi să le mai treacă astfel de urât. El nu-l întrebase de unde are bani şi nu înţelege ce poate fi rău în câteva picături de alcool. În definitiv, Alfred era major, om în toată firea, care ştia ce face. Cât priveşte maltratarea, despre ea nu încape nici o îndoială, o dată ce tot satul a auzit strigătele şi văicăreala inginerului.

Se constată în acest fel, pentru a doua oară, că Aaltonen fusese un om violent.

Urmă, la sfârşit, depoziţia ţesătoarei Mina Pekari. Martora era o femeie bătrână, slabă şi sfrijită; avea mâini galbene, cu degete lungi şi osoase, nasul încovoiat şi ochii pătrunzători. Veni la proces îmbrăcată într-o rochie pestriţă, din lână ţesută în casă, şi clipi răutăcioasă înspre judecător şi acuzată. Din primul moment, judecătorul o privi cu neîncredere şi vru să afle ce anume urmăreşte să ştie procurorul prin depoziţia martorei.

— A fost citată pentru dovedirea adulterului – răspunse căpitanul.

La acestea, judecătorul Miemonen invită publicul să părăsească sala, deoarece urmează să discute chestiunea în şedinţă secretă. Reprezentantul acuzării, surprins neplăcut, îngăimă doar că ordinea fixată nu este esenţială şi că depoziţia Minei Pekari poate să fie amânată pentru mai târziu, fiind convins, de altfel, că tot ce are ea de spus suportă orice publicitate. Judecătorul refuză însă să schimbe ordinea fixată de acuzare şi stărui în decizia sa ca sala să fie evacuată de curioşi, de a căror prezenţă nu e nevoie pentru bunul mers al procesului.

Un murmur de nemulţumire străbătu asistenţa. Nimeni nu era de acord eu dispoziţia judecătorului, dar ce puteau face? Cel mult să tărăgăneze ieşirea din sală, mişcându-se încet şi făcând mult timp să scârţâie băncile. În cele din urmă, sala rămase goală. Judecătorul zâmbi şi bătu cu creionul în masă. Pe urmă strecură o mână în buzunar şi îşi vârî o bomboană în gură.

Ronţăi liniştit, bucurându-se că acuzata îşi mai venise în fire. Spera să se mai liniştească puţin.

În sală rămăseseră numai asesorii. Se retrăseseră nepăsători pe banca din fund, ea şi când nu i-ar fi interesat, în nici un fel depoziţia martorilor. Se aflau însă între ei şi câţiva tineri jurişti, care şopteau amuzaţi, chicoteau şi aşteptau cu nerăbdare depoziţia ţesătoarei, spre a o putea povesti apoi acasă şi în cercurile de cunoştinţe de la oraş, ca pe o trufanda.

Judecătorul se ridică, îşi întinse braţele amorţite şi, prefăcându-se că se plimbă întâmplător în direcţia tinerilor, se apropie de ei.

— Domnilor, în cazul că nu puteţi renunţa la râsete, v-aş sfătui să ieşiţi în curte şi să fumaţi acolo câte o ţigară – le spuse el, cu blândeţe. Ăsta nu e un spectacol de teatru.

Mina Pekari stătea stângace în mijlocul sălii şi îşi mototolea ceva la rochie. Bucuria îi scăzuse brusc. Nu e chiar aşa de amuzant să fii martoră, cum şi-o imaginase. Judecătorul e îngrozitor de sever, se spune că s-a întâmplat să-i alunge pe martori când sporovăiau prea mult.

Măcar de astă dată dacă nu s-ar înfuria!

— Să auzim ce ştii – o invită judecătorul.

Cuvintele acestea răsunară destul de prietenos. Mina Pekari simţi deodată că respiră mai uşor. Şi, cu deplină îndreptăţire, fiindcă judecătorul Miemonen era în clipa aceea cât se poate de bine dispus. I se oferise, în sfârşit, prilejul de a-i îndepărta pe toţi nechemaţii, ceea ce era foarte mult.

— Păi să vedeţi, treaba stă aşa, prea onorată curte, că în casa de la fermă se depăna un trai ruşinos! Destrăbălare, neruşinare… din zori şi până noaptea şi de noapte până-n zori – începu ea pe un ton legănat, dar judecătorul se răsti furios:

— Să ne spui doar ce-ai văzut, fără să îndrugi aici verzi şi uscate. Vreau să aud numai adevărul!

— Păi, eu tocmai adevărul vreau să vi-l spun – se bâlbâi martora. De spaimă, nasul i se lungise parcă şi mai mult, iar obrazul îi pălise. Căuta desperată ochii căpitanului, acesta însă privea pe fereastră, cu fruntea încreţită în riduri iritate.

— Să vedeţi dumneavoastră – reluă martora, de astă dată pe un ton mai potolit, aproape cu umilinţă. Acum câteva luni mă dusei odată să adun muguri în hotarul fermei Metsäkulma, acolo unde se află rezervaţia de vânătoare. Am ajuns către prânz la sauna, unde au obiceiul să înnopteze, uneori, domnii care vânează. Deodată văd numai că se mişcă cineva pe lângă baie; mă ascund repede după nişte tufe. Tocmai atunci ieşeau amândoi din căsuţă, frecându-se la ochi. E aşa cum vă spun, era femeia asta – şi arătă cu degetul ei uscat şi noduros către acuzată – iar celălalt era secătura de argat, ibovnicul ei. Făceau iac-aşa… – şi se trudi să redea scena prin gesturi şi mimică – s-au tăvălit prin casă până la amiază şi s-au destrăbălat… Mare grozăvie, să-mi fie cu iertare. Mi se taie picioarele numai la gândul ce-au fost în stare să facă! Erau aşa de pierduţi, încât nici n-au băgat de seamă când m-am furişat în casă pe urmele lor. Mă rodea curiozitatea: îşi făcuseră culcuş din ramuri şi frunze, pe care s-au tăvălit apoi de seara până a doua zi la prânz.

— Altceva n-ai văzut? o întrerupse, cu oarecare nerăbdare, judecătorul.

— Mi-a fost de-ajuns cât am văzut, doar nu credeţi că sânt căzută în cap – declară ritos Mina Pekari, ca una care ştie că morala şi dreptatea sânt de partea ei. Râdeau amândoi şi făceau nebunii, încât păreau ameţiţi când au pornit spre casă. Ce-au mai făcut după asta, nu ştiu. Încă de pe atunci m-am întrebat însă: ce-o mai ieşi şi din asta, Doamne? Fiindcă bine nu putea să se isprăvească, asta-i sfânt.

— Ai văzut chiar cu ochii dumitale săvârşirea adulterului? – întrebă judecătorul Miemonen, plictisit de flecăreala femeii şi aruncând o privire furişă spre acuzată. Obrazul acesteia era înspăimântător de palid. Şedea ţeapănă pe scaunul ei şi asculta cu atenţia încordată.

— Mi-a fost până peste cap ceea ce am văzut – repetă martora şi râse în sinea ei, fiindcă îşi închipuia ca judecătorul vârstnic – mai dă-l încolo de ţap bătrân! – se preface că nu înţelege tâlcul vorbelor ei.

Judecătorul înălţă însă din umeri şi se uită la căpitan, de parcă ar fi vrut să-i spună: sincer să fiu, mă surprinde că dumneata, în calitate de jurist, încerci să susţii teza pe care ai făurit-o împotriva acuzatei, întemeiat pe astfel de date incomplete. Se aşteptase la ceva mult mai rău. Era deprins, din procesele intentate pentru pensii alimentare, cu detaliile absurde şi indecente pe care blajinii ţărani le povesteau fără vreo urmă de sfială. De astă dată însă martora nu spusese, de fapt, nimic. Căpitanul nu mai avea de pus martorei nici o întrebare, dar avocatul Ruskeala declară că acuzata nu e dispusă să facă nici un fel de mărturisire sau comentariu pe marginea unor zvonuri atât de josnice. Dar, în calitatea sa de apărător, doreşte să atragă atenţia onoratei instanţe asupra unor amănunte, şi anume:

— Aşa numita Livadă mare a fermei Metsäkulma este situată la o depărtare destul de mare de casă – şi s-a mai întâmplat şi în alte rânduri să tragă, peste noapte, cei ce coseau în sauna aflată pe teritoriul rezervaţiei de vânătoare, mai ales când nu isprăveau munca în cursul unei singure zile. Ar fi fost deci greu să i se pretindă argatului să rămână peste noapte afară, sub cerul liber, o dată ce prin apropiere nu se află nici un alt adăpost potrivit pentru odihnă. Adevărul este că depoziţia martorei nu dovedeşte prea multe.

Se părea că, de data asta, nici Valkjärvi nu se sinchiseşte dacă acuzata va fi sau nu condamnată pentru adulter. Era convins că adusese destule argumente şi, după părerea sa, tăcerea încăpăţânată a femeii era o circumstanţă agravantă în plus. Din punctul lui de vedere, era important să se afle doar dacă inginerul avusese cunoştinţă de adulter. Pentru clarificarea acestui punct, ceru introducerea martorului următor.

Artileristul Tussari căpătase o permisie specială de la unitatea sa pentru a se prezenta la proces, astfel că era adânc recunoscător tuturor, fără să încerce să-şi ascundă câtuşi de puţin înduioşarea. Intră cu paşi repezi în sala de şedinţe şi se opri milităreşte în faţa mesei lungi, lovinduşi zgomotos călcâiele şi luând poziţia de drepţi. Purta pantaloni cu vipuşcă roşie şi pintenii îi zbârnâiau încă de dimineaţă prin curtea judecătoriei improvizate.

Lucrurile se petrecuseră după cum urmează: vara trecută, prin luna august, fusese învoit de la unitate şi venise acasă pentru o duminică. Sâmbătă, pe înserat, se abătuse pe la groapă, acolo unde drumul nou se despică din şosea. Se întâlneau acolo adesea tinerii din sat, mai cu seamă când nu era petrecere sau vreo adunare prin împrejurimi. Tocmai povestea întâmplări din militărie unor cunoscuţi, când apăru inginerul şi îi întrebă dacă nu i-ar vinde şi lui o gură de rachiu. Avea bani puţini, se gândea că e mai bine dacă nu bea, mai ales că voia să se ducă încă undeva. Îi întinse deci inginerului sticla de rachiu şi primi în schimb, de la el, optsprezece mărci. Declară sincer toate acestea în faţa judecătorului, cu toate că ştia că săvârşise un lucru interzis de lege. Nici prin minte nu-i trecuse însă că fapta lui ar putea pricinui cuiva vreun rău, astfel că nu stătuse în cumpănă, ci îi dăduse inginerului rachiul cerut, pentru care acesta îi numărase în palmă banii.

Încerca să vorbească scurt şi concis, aşa cum îl deprinsese disciplina ostăşească, dar se ghicea uşor că se ruşinează de ceea ce făcuse.

— După prima înghiţitură, l-a apucat un chef straşnic de băutură şi nu ne-a mai lăsat în pace. Începu să se roage, să cerşească chiar. Prietenii mei au vrut să-l trimită acasă, eu însă eram curios să văd ce are de gând să facă. Nu văzusem în viaţa mea un om care să dorească astfel băutura. L-am întrebat, aşa, într-o doară, dacă n-ar fi dispus să mănânce o balegă de cal, de acolo, din marginea drumului, în schimbul rachiului pe care îl cerşea. La care el apucă o turtă şi o înghiţi, înainte ca noi să-l fi putut opri. Mie, gata să-mi vină rău… I-am dat tot rachiul rămas în sticlă. Neam spus că dacă e chiar aşa de însetat, să bea cât pofteşte. După ce s-a îmbătat, a prins să ne povestească verzi şi uscate… Că argatul şi nevastă-sa au de gând să-l omoare, că flăcăul s-a şi repezit odată la dânsul şi l-a bătut cumplit. Că ziua următoare, într-o duminică, argatul a stat ceasuri întregi pe treptele grajdului, ascuţind toporul. El îl urmărise prin fereastră şi nu se încumetase să iasă, dar că, mai târziu, a văzut-o pe nevastă-sa apropiindu-se de argat şi smulgându-i din mână toporul. Ştia că nevastă-sa doarme noaptea cu argatul în grajd. A mai îndrugat tot felul de bazaconii, mie însă nu prea mi-a venit să cred nimic din ceea ce spunea, fiindcă era beat turtă! Mai târziu i-am lăsat pe toţi în groapă, deoarece mai aveam de mers într-un loc. A doua zi însă, prietenii mei mi-au spus că inginerul a încercat să mai şterpelească o sticlă de rachiu, ascunsă de ei într-un tufiş, fapt pentru care l-au snopit în bătăi.

Avocatul Ruskeala constată că depoziţia martorului – care ar putea să fie, de altfel, agravantă pentru acuzată – se întemeiază pe palavrele iresponsabile ale unui om beat şi că, deci, nu are nici un fel de valoare probantă. Dimpotrivă, din relatările martorului reiese evident în ce măsură decăzuse inginerul Jönson, care nu poate să mai fie socotit un om normal. Oare e responsabil un individ capabil să facă astfel de lucruri numai spre a putea obţine câteva înghiţituri de alcool? Pălăvrăgeala lui dovedeşte cel mult că suferea de mania persecuţiei. Cine ar lua în serios halucinaţiile unui dement nenorocit ca acesta? Se ştie, de altfel, că alcoolismul se însoţeşte foarte adeseori cu gelozia maladivă şi că, aşa cum demonstrează studiile de specialitate, gelozia este chiar unul dintre cele mai cunoscute simptome ale alcoolismului cronic. Vru să citeze chiar un pasaj în sprijinul afirmaţiei sale, dar judecătorul îl opri cu blândeţe. Pentru el, toate acestea nu mai constituiau o noutate; ştia prea bine că astfel stau lucrurile, chiar fără probe sau citate. Artileristul Tussari fu întrebat, în încheiere, ce impresie îi făcuse inginerul. I s-a părut într-adevăr că se temea să nu fie omorât? Sau încerca doar, pur şi simplu, să pară interesant şi să trezească mila celorlalţi?

— Da, cred că nenorocitul se temea cu adevărat, închipuindu-şi că viaţa lui se află în pericol

— Răspunse ostaşul, după o scurtă clipă de ezitare, privind cu atenţie la acuzată. Toate celelalte vor fi fost, probabil, minciuni, dar când ne-a spus cum Aaltonen şi-a ascuţit toporul, nu minţea pesemne. Era o făptură atât de jalnică la vedere, încât am luat atunci hotărârea ca toată viaţa să nu mai beau nici o înghiţitură de rachiu. Am auzit de multe ori spunându-se că alcoolul e o otravă şi că distruge pe om, dar abia atunci am văzut adevărul cu propriii mei ochi. Fiindcă inginerul nu mai era om ca toţi oamenii, ci o biată căzătură…

Aruncă încă o privire, plină de respect, spre acuzată, apoi ciocăni iar din călcâie şi ieşi. Fu singurul dintre toţi martorii care nu ceru restituirea cheltuielilor de deplasare. Călătorise gratuit, cu foaie de drum militară, şi locuia la părinţi pe toată durata învoirii. Declară că ar fi bucuros să fi contribuit într-un fel la limpezirea cazului, fiindcă vorbise din toată inima.

Faţa lui tânără şi arsă de soare, ţinuta demnă păru că limpezeşte oarecum atmosfera înăbuşitoare din sala de şedinţe.

Căpitanul nu se mai îndoia câtuşi de puţin că izbutise în mod strălucit să dovedească tot ceea ce intenţionase: inginerul Jönson se temea să nu fie omorât, iar în privinţa adulterului nu mai încape nici o îndoială. În lipsa altor martori care ar fi putut să contribuie la clarificarea acestei chestiunii, propuse ca dezbaterile să continue în şedinţă deschisă, în mod obişnuit. Judecătorul Miemonen căscă lung, se uită la ceas şi hotărî că ar fi nimerit să prânzească. Suspendă şedinţa, declarând că dezbaterile vor continua după o oră.

Pauza de amiază decurse în linişte. Soarele strecura pe furiş câte o rază lividă printre norii fugari. Judecătorul dăduse dispoziţia ca acuzata să fie condusă într-o încăpere izolată, unde să poată lua masa sub supravegherea gardianului.

Femeia privi mult timp pe fereastră, fără să se atingă de mâncare. Vântul alunga sălbatic norii şi păsările, care spintecau înspăimântate văzduhul; păreau că au aripile rănite. Printre frânturile învolburate de nori, cerul se zărea sur ca cenuşa.

În încăperea unde se afla, aerul era destul de înăbuşitor. Când se organizau în clădire reprezentaţii teatrale, odaia era folosită drept cabină pentru actori. Gardianul îi atrăsese a treia oară atenţia că mâncarea i se răceşte, dar ea răspunse că nu are poftă. Se mulţumi să bea un pahar de lapte, mestecând distrată bucata de pâine uscată, dar de restul mâncării nu se atinse.

Dimineaţa aceea monotonă, atât de chinuitor de lungă, îi măcinase orice împotrivire şi orice urmă de mândrie. Simţea că nu-i mai rămăsese nimic din ceea ce era al ei, că îi fuseseră scormonite cele mai tainice unghere ale sufletului, fiind despuiată fără milă, până la rădăcinile inimii. Şi tortura nu luase încă sfârşit, avea să continue până seara sau, poate, chiar şi a doua zi. Trebuia să rabde, să suporte amestecul tuturor străinilor iscoditori şi răi, înfometaţi de senzaţional, în cele mai ascunse clipe ale vieţii sale.

Cel puţin de-ar condamna-o, în sfârşit, ca să scape de ei! De ce se tărăgănează atâta dezbaterile? De ce nu sfârşesc odată? La ce bun atâta chin? Primise să aibă chiar un apărător! El nu-i îngăduie să spună decât ceea ce se leagă nemijlocit de acuzaţia ce i se aduce, altminteri le-ar fi spus de mult s-o condamne şi s-o lase în pace! A ajuns într-o stare, încât nici nu mai vrea să scape de pedeapsă. Îşi dă seama că şi asta e o frântură din soarta ei, pe care trebuie s-o primească fără împotrivire. S-a obişnuit oarecum cu mirosul muced al penitenciarului şi cu singurătatea lui, astfel că nu se mai teme de ele. S-a deprins cu zilele monotone, dezolant de cenuşii, cu nopţile amarnice, când tăcerea e întunecată şi adânca, doar rar se aude sunetul capacului de la viziera de control şi hohotele înăbuşite de plâns ale deţinutei din celula vecină.

În acest fel însă vor izbuti să ucidă întriu-însa, treptat, tot ce a mai rămas frumos, tot ce a păstrat în adâncul tăinuit al sufletului ei. Prin aluziile, întrebările şi gândurile lor încearcă să-i întineze şi singura bucurie, singurul dar pe care viaţa i l-a făcut. Iar ea se rătăceşte şi se încurcă în aşa măsură în reţeaua blestemată a interogatoriilor, încât adevărul se destramă şi se sfarmă în bucăţele… Dacă va mai dura mult, va ajunge să creadă tot ce gândesc şi spun despre ea ceilalţi, chiar lucrurile cele mai monstruoase. Dar dacă au dreptate? Dacă, totuşi, n-ar fi trebuit să primească darul pe care i l-a făcut destinul? Şi-a pângărit căsnicia şi şi-a atras întreaga ruşine a faptei sale. În ochii oamenilor, lucrurile aşa stau. Poate că acesta este cel mai potrivit punct de vedere. Alfred era bolnav şi, datorită bolii lui, s-a absolvit de orice vină, trecându-i-se cu vederea până îşi crima săvârşită. Dar cine dăunează semenului său, având mintea teafără şi cu vădită intenţie, acela făptuieşte un rău de neiertat. Pentru oameni ea este acum odioasă şi înfricoşătoare.

În sală se aflau o grămadă de tineri… şi cu ce ochi o mai priveau! Cum îi pândeau fiecare gest, orice clipire din ochi! Dar cel mai îngrozitor e că a desluşit în privirile lor nu numai curiozitate, ci şi teamă. Ei sunt convinşi, probabil, că dacă a fost în stare să-şi omoare bărbatul, e capabilă oricând şi de alte cruzimi.

Prin văzduh se fugăreau petice sfâşiate de nori. Sus, în podul clădirii, începu să şuiere vântul. În încăpere intrară doi bărbaţi. Unul dintre ei era apărătorul, celălalt însă un străin. Avea tenul întunecat şi mâinile nervoase.

— Eşti foarte obosită, doamnă Jönson? Să-ţi vedem pulsul… Nu, nu e prea rău. Dar inima?

Nu ţi-e rău? încearcă să-ţi stăpâneşti nervii şi să te gândeşti bine la fiecare cuvânt pe care îl rosteşti. Nu ai de ce să fii neliniştită. Avocatul Ruskeala şi-a asumat cazul dumitale şi va face tot ce îi stă în puteri. Crede-mă, n-ai nici un motiv să te agiţi.

Oraş, medicul de circumscripţie, pe care Ruskeala îl adusese cu aprobarea judecătorului, îi vorbea pe un ton calm, liniştitor, ţinându-i blând încheietura mâinii între degetele lui. Turnă apa într-un pahar şi dizolvă în ea două tablete albe. Femeia bău, fără să scoată o vorbă, dar trăsăturile i se crispară înspăimântător şi ochii ei păreau că nu mai văd nimic în jur. Doctorul observase că, în curând, nervii ei nu vor mai rezista dacă nu i se administrează un calmant.

— Ce trebuie să le spun ca să mă creadă într-adevăr? – întrebă ea sleită şi încercă să surâdă. Dar surâsul acesta era doar o umbră schimonosită a ceea ce fusese odinioară.

— Ce-aş putea să le spun, ca să scap odată? Să fiu dusă îndărăt, la închisoare, dacă nu se poate altfel!

Întrebarea îl enervă într-o oarecare măsură pe avocat.

— Ai spus doar tot ce ştii, dragă doamnă Jönson. Ai recunoscut că ţi-ai urât soţul, deşi asta era cu totul de prisos, ba, sincer să fiu, a fost chiar o prostie. Trebuie să fim înţeleşi că ai săvârşit fapta dumitale într-o stare sufletească excepţională şi că, în acel moment, n-ai fost capabilă să te gândeşti la nimic, că tocmai din această cauză nu poţi să-ţi explici motivul faptei, înţelege o dată că, în astfel de cazuri, acuzarea are sarcina de a dovedi vinovăţia. Chiar dacă, într-un moment de zăpăceală, ai recunoaşte cine ştie ce, totul trebuie verificat spre a se putea constata dacă lucrurile s-au petrecut aidoma.

În timp ce vorbea, urmărea atent chipul femeii şi constată mulţumit că încordarea aceea înspăimântătoare începe să cedeze. Se temuse de o prăbuşire nervoasă în plin proces, fiindcă ştia că, în astfel de momente, ar putea să vorbească orice, numai să scape odată de tortura dezbaterilor.

Pe doctor îl chemase intenţionat şi teama lui fusese întemeiată. Medicamentul puternic îşi făcea efectul. Se vedea pe faţa ei şi în priviri că, treptat, se linişteşte.

Femeia se miră şi ea de schimbarea pe care o provocase în starea ei medicamentul.

— Puteai s-o păţeşti mai rău, crede-mă. Bătrânul judecător Miemonen e un om ciudat, în fond însă e un suflet de aur şi sânt aproape sigur că te compătimeşte – spuse cu bunăvoinţă, dar cu nelipsitul lui zâmbet acru doctorul Oraş. Dacă eşti liniştită şi te stăpâneşti, totul are să fie bine, vei vedea. Trebuie să fii doar cât mai atentă, pentru ca la toate întrebările să-ţi păstrezi sângele rece.

O scenă de isterie ar putea să strice totul…

Privea cu uimire la cei doi străini, care o copleşeau cu prietenia lor şi îi doreau cu orice preţ binele.

— Cum… dumneavoastră nu mă urâţi? – întrebă ea, şi nu-i veni să creadă că îşi aude propria voce. Binefăcătorul calmant îi răspândise prin mădulare o linişte nemărginită. Nu mă urâţi, cu toate că mi-am ucis bărbatul şi sânt o ticăloasă?

Faţa palidă a doctorului Oraş tresări nervos. Clătină supărat din cap.

— Ce vorbă e asta? – protestă el aprins. Sufleteşte eşti mai tare decât noi toţi, asta e sigur.

Un om cu simţurile întregi nu poate nici să urască, nici să dispreţuiască o astfel de femeie. Numai să nu ajungi cumva să te îndoieşti singură, fiindcă atunci e rău.

Rămase astfel încă mult timp, nemişcată, cu mâinile în poală. Medicamentul primit îi moleşise treptat tot trupul. O buimăceală caldă şi plăcută o cuprinse pe încetul şi, când intră iar în sala de şedinţe, auzi glasurile din jur ca printr-o sită, de parcă ar fi venit de undeva de departe.

Şedea nemişcată pe scaunul ei, privind ţintă înainte, ca şi cum ar fi fost pe jumătate adormită.