III.

Zăpada se topise. Curtea fermei strălucea într-o nuanţă palidă, verzuie, iar pe coasta stâncoase a muntelui brazii începeau să se dezmorţească. În fiecare seară, bătrânul vâslea pe lac în luntrea lui lată; cufunda năvodul la îmbucătura pârâului, acolo unde apa, îngustă cât o fâşie, se prăvălea umflată peste prundiş, ca să alerge apoi, spumoasă şi clocotitoare, înspre râu. Luntrea de pescar semăna cu covata în care se frământă pâinea; Aaltonen nu văzuse niciodată o luntre atât de ciudată ca formă, deoarece pe meleagurile de unde era el de obârşie bărcile aveau o cu totul altă înfăţişare. Se spunea că, în timpul verii, pârâul seacă de tot, dar nu-i venea să creadă. Deocamdată susura vesel şi sprinten, printre brazii, pe care răsăriseră mlădiţe gingaşe, de lângă sauna.

Într-o dimineaţă strălucitoare, în timp ce se pregătea să iasă ia câmp cu căruţa încărcată de bălegar, îl zări pe bătrân ducând ţanţoş pe umeri o prăjină de care atârnau trei ştiuci zdravene. Era cea mai bogată pradă din ăst an. Când ajunse lângă Aaltonen, se opri în faţa lui şi, ştergându-şi mulţumit fruntea năduşită, obrazul i se însenină, iar în colţurile gurii i se furişă un zâmbet bun.

Nu vroia să treacă pe lângă el fără să-i arunce o vorbă; şi, pe urmă, nu era rău să mai odihnească niţel iapa. Un simţământ ciudat îi cuprinse inima. I se păru că abia acum se trezeşte dintr-un somn lung şi apăsător, ca şi cum ar începe în sfârşit să desluşească de departe adevăratul contur al lucrurilor… Parcă se apropia eliberarea şi se topeau chingile ce-l ţinuseră ferecat în îmbrăţişarea lor. Iar viaţa care avea să urmeze de acum încolo îl ademenea, mai bună, mult mai bună, decât aceea de până azi. De asta vorbea acum cu mai multă tragere de inimă şi îi făcea bine glasul altora.

Lunganul bătrân înălţă prăjina: ştiucile erau aproape negre, fiindcă peştii aceştia trăiesc în nămol, acolo unde apa e înnegrită de mâl. Cel mai mare dintre peşti căsca încă o gură sângerândă, lăsând să se vadă dinţii ascuţiţi ai animalului de pradă. Aaltonen se gândi că şi sub oglinda netedă şi albastră a lacului se zbate aceeaşi veşnică şi cruntă luptă între viaţă şi moarte.

— De-acum – zise voios bătrânul – vom avea şi carne lângă pâine, cel puţin o bucată de vreme. Îl privi lung şi văzu mulţimea ridurilor din jurul ochilor lui spălăciţi, apoi observă că bietul bătrân se speriase oarecum de apropierea neaşteptată a străinului. Se stimau unul pe altul, şi faptul că îşi recunoşteau unul altuia însuşirile îi apropiase, în ciuda diferenţei mari de vârstă.

Munceau amândoi acelaşi pământ sleit – pământul acesta zgârcit de munte, pe care, odinioară, în vremurile de altădată, l-au sfărâmat strămoşii la poalele stâncilor înfricoşător de tari.

Azi era însă o dimineaţă senină şi strălucitoare, cu un soare care zâmbea, iar în casă aveau mâncare proaspătă. Căluţul bătrân îşi înălţă capul în faţa căruţei încărcate până-n vârf şi necheză prelung şi chemător, în văzduh.

— Să-mi spui, fără teamă, Hermann – făcu bătrânul, apucând de coadă ştiuca cea grasă.

Dar pe tine cum te cheamă?

— Mă cheamă Jonni.

Zăboviră câtva timp, tăcuţi, în acelaşi loc. Bătrânul lung şi uscăţiv, îmbrăcat în mantia lui peticită şi bălăbănind pe umeri creanga de răchită, cu cele trei ştiuci, şi Aaltonen tot atât de slab, însă vânjos şi voinic, rezemat de marginea căruţei şi jucându-se distrat cu hăţurile.

— N-are să ne ajungă bălegarul.

Întoarseră amândoi ochii spre pământurile de pe costişă: răsăreau ici-colo grămăjoare sărace de bălegar.

— Sămânţa e şi ea slabă – spuse îngrijorat bătrânul.

Aaltonen ar fi vrut să-l întrebe de ce se izbesc mereu de acelaşi zid de nepătruns de câte ori e vorba să se procure cele strict necesare pentru casă. Asta nu era însă treaba lui. De ce să se amestece? Rostul lui aici este de a munci şi a face numai ceea ce îi îngăduie mijloacele la îndemână.

— Ne-ar trebui îngrăşământ artificial, să putem înlocui bălegarul – începu el, dar îi păru rău chiar de atâta, astfel că nu mai continuă.

— Ne sosesc câţiva saci de cărbune animal. Dar… oricum… recolta e în mâinile Domnului.

Totul atârnă de timp, de ploaie, de vânt. In zadar ne stoarcem noi puterea, nu putem încovoia pământul după voinţa noastră. Mai demult, oamenii trăiau tot din roadele pământului, cu toate că pe vremea aceea nu erau nici economişti, nici şcoli de specialitate. Fiindcă, oricât ar fi de vlăguit un pământ, tot produce el ceva, dacă vrea. Dacă nu vrea, degeaba se sfătoşeşte omul, degeaba vrea să-l căznească, fiindcă nu-i merge nici cum. Întreaga noastră ştiinţă nu-i mai mult decât o adiere de vânt. Tăcură iar un timp, pironiţi în acelaşi loc, în bătaia soarelui strălucitor. Mugurii gingaşi ai mestecenilor luceau violeţi în desiş; deasupra lor, în văzduh, o pasăre cânta cu glasul răguşit de atâta încântare.

— Dumneata ai îmbătrânit aici, la fermă, nu-i aşa, moş Hermann? De asta cunoşti atât de bine toate chiţibuşurile.

— Sânt de multă vreme aici, dar nu din copilărie. Familia noastră s-a risipit în multe părţi; eu sânt ultimul care mai scurmă pământul, ceilalţi s-au aşezat la oraş. Nu zic, cândva am hoinărit şi eu… să văd lumea. Am fost şi marinar. Când m-am întors acasă, unchiul meu Joase a murit. Lam găsit pe câmp, am să-ţi arăt eu unde anume. Se dusese s-aducă acasă caii, săraca. I-a plăcut toată viaţa să muncească şi iubea grozav pământul. Într-o zi apoi, inima lui s-a săturat de-atâta trudă.

— Dar ăsta… de-aici? – întrebă el, împungând cu capul văzduhul în direcţia casei.

Aaltonen se frământa demult să pună această întrebare; sosise acum clipa să se încumete.

Zâmbetul senin pieri deodată de pe obrazul bătrânului, şters parcă de o mână nevăzută. Nu răspunse mult timp; când apoi începu, vorbi cu chibzuială, cântărind fiecare cuvânt.

— Să tot fie trei ani de când au venit. Până la venirea lor, ferma fusese câtva timp pe mâini străine. Mie, puţin îmi păsa. Nu m-am sinchisit nicicând cine mi-e stăpân, numai să-mi primesc pâinea de toate zilele şi să am unde să-mi culc capul după lucru. Azi, din păcate, nu mai sânt în stare de munci grele. Dacă ar cu plugul de dimineaţă până la prânz, mi-ajunge: fie că vreau, fie că nu, trebuie să las lucrul baltă. De altfel, n-o prea duc bine nici cu pieptul. Oricum, vremea îl macină pe om…

— Au venit de la oraş? – continuă să-l descoasă Aaltonen pe bătrân, dar nu primi nici de astă dată răspunsul cuvenit.

— Alfred… bărbatul… face parte din familia asta; a moştenit ferma de la maică-sa. I se zice „inginer”, dar nu ştiu dacă i se cuvine titlul ăsta. De bunică-sa îmi aduc aminte foarte bine. S-a refugiat în casa părintească, biata, împreună cu copilul… ca să moară aici. Ştiu asta din povestirile mamei. Bărbatul ei era beţiv. A venit şi el la înmormântare, şi a găsit sicriul încă deschis… Maicămea l-a apucat de mâini când a încercat să scoată verigheta din degetul moartei. Pe urmă, i-am pierdut urma. Se spune că ar fi cutreierat ani în şir prin Rusia. Prin aceste locuri nu s-a mai întors niciodată, şi nici despre el n-am aflat vreo veste. Şi-a lăsat însă aici sângele, drept moştenire, lui Alfred… Privea spre lac, în timp ce vorbea. Era zgârcit la vorbă şi foarte rezervat, şi Aaltonen îşi dădu seama că regretă până şi cele povestite, deoarece are impresia că a spus prea multe despre stăpânii fermei.

— Ia te uită cum s-a înălţat soarele, în timp ce noi ne tocăm vremea stând la taifas – spuse el, smucind hăţurile.

Bătrânul porni şi el către bucătărie, cu ştiucile atârnate de prăjina din spinare.

Omul din încăperea cea mare era pe zi ce trece tot mai agitat. Primăvara nu-i preia de fel.

Lua parte la muncile fermei, împrăştia bălegarul sau aduna migălind rădăcinile din pământul proaspăt răvăşit. Se fălea apoi că desţelenise singur solul pietros sau blestema că trebuia să-şi căznească mâinile, cu toate că există în lumea asta dinamită care distruge, fără vreo trudă, rădăcinile. Ciupea de ici şi colo, gâfâind plin de năduşeală, şi nu era niciodată în stare să muncească liniştit, în ritm domol şi sănătos, ca ţăranii. Când se apuca de vreo treabă, lucra ca un animal înjugat vreme de-o oră sau două, până când sudoarea îi curgea şiroaie pe tot trupul. Îşi azvârlea atunci cămaşa leoarcă şi, lăsând în plata Domnului totul, se tolănea în iarba de pe coasta muntelui. Alteori găsea cine ştie ce pretext spre a putea părăsi lucrul: ba că s-a rupt coada sapei, ba că s-a ştirbit tăişul toporului – pe care chiar el îl izbise, intenţionat, în vreun bolovan. Atunci se apuca să înjure şi să afurisească, susţinând că nici cel mai harnic muncitor n-ar face mare lucru cu unelte atât de proaste, dracu s-o ia de gospodărie mizerabilă! Apoi se apuca să arunce cu pietricele în găinile care ciuguleau pe pajiştea proaspătă.

Seara se plimba prin curte, vârându-şi peste tot nasul, trăgând cu urechea prin toate ungherele şi tupilându-se ba ici, ba colo, pe urmele fiecăruia. Dădea de zeci de ori fuga la fântână să bea apă, sau lâncezea ceasuri în şir înaintea şopronului de fân, privind încremenit la satul din vale. Într-o noapte, Aaltonen se deşteptă de o zarvă ciudată. Se auzeau glasuri, iar undeva o mână furioasă zgâlţâia o uşă. Se ridică în capul oaselor şi trase cu urechea. Deodată tot corpul îi înlemni, în timp ce îşi simţi inima bătând nebuneşte în coşul pieptului. Omul ou faţa buhavă încerca să iasă din cuşcă. Mai întâi ciocăni domol, apoi prinse să lovească şi să izbească uşa care ducea în dormitorul femeii. Aaltonen o auzi că se scoală şi vorbeşte cu soţul ei prin uşa închisă. Nu desluşea prea clar cuvintele, dar înţelegea că încearcă să-l calmeze. Apoi, deodată, cineva făcu zgomot în pridvor. Bătrânul Hermann lovea cu pumnii în perete şi răcnea de se zguduia toată casa:

— Linişte sau sparg capul cuiva!

În clipa aceea se făcu o linişte ca de mormânt; Aaltonen însă ascultă încă mult timp, treaz şi încordat, zvonurile nopţii. Aţipi într-un târziu, sleit de munca de peste zi.

Cele întâmplate nu-l interesau. Nimeni nu-i ceruse ajutorul, nimeni n-avea nevoie de el.

În sinea Lui se petrecea însă altceva. Se sperie de-a binelea de propriile sale gânduri. Căci în zadar căuta să-şi ascundă lui însuşi adevărul; cele întâmplate îl interesau şi pe el, îl interesau chiar foarte mult cele petrecute în încăperile casei. Bătăile inimii lui înfrigurate o dovedeau îndeajuns.

În zilele ce urmară, femeia păru neliniştită. Obrazul i se crispa nervos, iar ochii ei încărcaţi de presimţiri rele exprimau o implorare mută. Aaltonen nu se putea însă apropia de ea. Tocmai el, un străin! Nu i-ar fi primit ajutorul, ba, de cele mai multe ori, cuvântul cel mai neînsemnat ajungea ca să-i înţepenească obrazul, iar privirile să-i redevină dure şi reci, ca înainte.

Uneori, seara, după ce isprăveau cu cina, Aaltonen urmărea pe furiş, de pe laviţa lui, faţa stranie a stăpânei, şi o dureroasă căldură îi inunda inima. Suferise şi el de ajuns, deşi de un timp încoace se deprinsese să alunge din minte amintirile trecutului. Ştia astfel cât se poate de bine ce înseamnă să priveghezi amarnic nopţile şi să te zbuciumi ziua în chinuri. În deznădejdea sa, ajunsese chiar să-i treacă prin minte gândul răzbunării, al omorului… Ar fi dorit să-i sară în ajutor, cu toate puterile sale, dar îi era peste putinţă, căci femeia nenorocită şi singuratică se izola în ea însăşi cu o asprime fără cruţare.

Discutară într-un târziu despre ceea ce era mai urgent de făcut. Cu aratul şi grăpatul isprăviseră. Pământul mai aştepta acum doar sămânţa, ploaia şi vântul. Dar ovăzul nu voia să încolţească de fel; fusese năpădit de buruiană. Vacilor trebuie să li se dea nutreţ, pe lângă iarba firavă, altminteri nu vor avea lapte la vară. Vaca dă lapte după cum mănâncă. Ar mai trebui apoi…

Femeia însă abia clătină din cap, cu atâta stângăcie şi deznădejde, încât Aaltonen, care o socotea din cale-afară de dârză, încăpăţânată şi călită, înţelese deodată totul.

— Toate-s cu putinţă, numai să vrei – zise, îl şi i-ar fi plăcut s-o poată convinge de un lucru pe care nu-l simţea nici el.

Femeia ridică ochii şi privirea ei păru că se îndulceşte pe-o clipă. Aaltonen n-o văzuse niciodată încă zâmbind. Locul unde nimerise era sumbru şi trist. Lacul cu apa neagră ca de smoală, stâncile râpoase şi ogoarele sterpe, bătrâne, sleite, toate erau pustii şi dezolante. Iar iapa albă din grajd era, la rândul ei, prevestitoare de cine ştie ce năprasne. Zâmbetul îngheaţă în astfel de locuri pe buzele omului, iar soarele de primăvară se înfăşoară în umbre posomorâte. Dar, oricum, cerul privit de aici pare totuşi mai înalt… îndeosebi în faţa casei. Nici când încă nu văzuse un cer asemănător, nici în sat, nici înainte, când trăia la oraş. Cu atât mai puţin din părculeţele acelea – cu brazi croiţi pe aceeaşi măsură – din jurul locuinţelor muncitorilor de la fabrică!

Revăzu într-o clipită imaginea de odinioară în faţa ochilor, dar o destrămă cu un singur gest.

Începuse să nu-l mai doară. Era ca şi când o porţiune din creierul lui ar fi fost insensibilă.

Amintirea mai stăruia, cu toate acestea, şi îşi dădea bine seama că, odată, demult, părculeţul acela sărac de oraş îi aparţinuse. Dar durerea se evaporase cu timpul, aşa cum se va evapora într-o zi şi acest tablou. Încetul cu încetul se va spulbera pe vecie, ca şi cum n-ar fi existat niciodată aievea. E mai bine, mult mai bine aşa.

Treptat însă situaţia se mai îmbunătăţise. Vânduseră măcelarului din sat viţelul şi suma primită depăşise cheltuielile de hrană. Cumpăraseră de la cooperativă sămânţa necesară, şi bătrânul Hermann porni să răsfoiască un calendar jerpelit, ca să afle întriu-însul perioadele prielnice însămânţărilor. Fiindcă trebuia să-şi împartă timpul după sfaturile din calendar.

— Mai aşteptăm – potolea el nerăbdarea lui Aaltonen, cu toate că zilele se scurgeau una după alta călduţe şi însorite, pământul înverzise pretutindeni şi arăturile aşteptau doar însămânţarea. Ai face mai bine să crezi şi tu în lună. Ea ştie mult mai multe despre însămânţări decât toate bibliotecile agronomilor la un loc.

La început, Aaltonen zâmbi cu neîncredere. Dar numai la început. Fiindcă încetul cu încetul îşi însuşi şi el felul de a gândi al bătrânului, simţind că toate celelalte – fabricile, cărţile, universităţile, aparatele de radio şi automobilele care aleargă pe şosea – sânt lucruri false şi lipsite de vreo importanţă. Singur pământul există cu adevărat. Cu timpul, se obişnui să-l privească cu alţi ochi pe bătrânul lung şi slab care răsfoia cu mâinile lui vânoase calendarul ponosit. I se părea că e un iniţiat al vreunei ştiinţe oculte, care cunoaşte mai adânc tainele aştrilor şi pe-ale pământului decât oricare alt muritor. Ce putere hotărăşte oare calea filoanelor de apă în măruntaiele pământului? Şi ce forţă deşteaptă la viaţă, în aceleaşi măruntaie întunecate, sămânţa uscată şi rezistentă? El nu se simţea în stare să răspundă la aceste întrebări; bătrânul Hermann însă poate că ar fi fost. Se găsea acum mai aproape de pământ decât muncitorul de fabrică de odinioară.

Într-o bună zi nu mai dădură de urma omului cu faţa buhavă. Într-un amurg, când Aaltonen se întorcea de la câmp, femeia îl întâmpină în curte. Venise aproape alergând, cu braţele pe jumătate întinse şi cu glasul schimbat în mod neobişnuit, agitat şi tăios. Se vedea că nu-şi mai poate stăpâni nerăbdarea.

— Aaltonen! Nu l-ai zărit cumva?

N-o auzise niciodată spunându-i bărbatului ei pe nume. Uneori făcea doar un semn din cap către uşă: „Ăsta de-aici”. Acum lipsise de acasă vreo două ore; fusese în sat, după nişte cumpărături, şi în lipsa ei omul se făcuse nevăzut.

— Nu l-am văzut toată ziua – răspunse Aaltonen, privind-o lung şi compătimitor. Îşi dădea seama că întâmplarea are destulă însemnătate şi că ascunde un pericol oarecare. N-avea însă nici o poftă să pună întrebări de prisos.

Bătrânul Hermann se ivi şi el din magazia de lemne, cu toporul în mână. Se îndreptă spre casă, fără să pună vreo întrebare. Aaltonen îl urmă, după o scurtă şovăială. Femeia rămase singură, în mijlocul curţii, frângându-şi mâinile de deznădejde.

Bătrânul şi Aaltonen intrară în casă. Uşa încăperii vecine era larg deschisă. Placa din alamă, pusă ca siguranţă la broască, dispăruse, smulsă din interior; se vedea lemnul alb pe locul spărturii

— În dormitorul femeii, sertarul de sus al scrinului fusese forţat. Documentele şi scrisorile erau neatinse, dar cutia de metal în care se aflau banii fusese golită. Nu umblase la ea din ziua când vânduseră viţelul.

Faţa bătrânului nu trăda nimic. Avea o expresie dură, întunecată. Dar când vorbi, glasul lui era deplin liniştit:

— Şi-o fi însuşit, cine ştie cum, dalta şi ciocanul, pândind prilejul s-o şteargă. Ieri am băgat de seamă că mi-a dispărut ciocanul, şi-mi munceam creierul să-mi aduc aminte unde l-am lăsat.

Mi-am spus că, poate, l-ai luat tu. Acum însă s-a întâmplat, şi pace! Ce să mai lungim atâta vorba…

Nu-i tresărise nici un muşchi pe faţă, dar mâna i se încleşta la răstimpuri pe mânerul toporului. Îl adusese parcă înadins, ca să aibă ce să strângă în pumni. La urma urmei, nu e chiar atât de rău când omului i se mai înfierbântă când şi când sângele. Inima lui Aaltonen se zbătea înnebunită, gata să-i spargă coşul pieptului.

— Crezi că… se mai întoarce? – întrebă el cu glasul sugrumat. Poate că, în taină, spera să scape pentru totdeauna de duhul rău al casei.

— Aş, lucrul rău nu piere – răspunse sec bătrânul, şi se întoarse în bucătărie.

Aaltonen se duse iar în grajd, unde mai avea de rânit. În curte, trecu pe dinaintea femeii, fără să îndrăznească s-o privească. Respiraţia ei greoaie şi mimule, pe care şi le frângea deznădăjduită, i se păreau mai sfâşietoare decât plânsul cel mai nestăvilit. Căci lacrimile uşurează, chiar dacă ard şi mistuie trupul omului.

Aaltonen simţi că nu poate să fie vorba de un necaz oarecare sau de vreo supărare obişnuită.

Femeia aceasta singuratică, cu privirea atât de aspră şi de neîndurătoare, se zbătea acum, în liniştea nemărginită din curte, pentru propria ei viaţă, pentru mântuirea propriului ei suflet.

O parte din fiinţa ei, mândria-i neînduplecată, încăpăţânarea şi toată amărăciunea ei răzvrătită, înfruntă acum şi se măsoară cu cealaltă, cu tot restul ei de feminitate slabă şi neajutorată. El, străinul, nu care cumva să încerce s-o ajute; să stea deoparte, ascuns în întunericul din grajd, acolo, lângă căldura molcomă a dobitoacelor. E mai bine aşa. Fiinţele acestea, mândre până şi în amărăciune, nu pot să îndure privirea altora în clipele lor de mare umilire. De ce ar fi martorul descurajării ei? Ar uita greu această înfrângere şi, poate, nu i-ar ierta niciodată lipsa de înţelegere, lui, străinului care, fără voia lui, i-a sporit mâhnirea în loc s-o cruţe.

Se gândi mai întâi să taie muntele de-a curmezişul, până la staţia de cale ferată, sau să coboare iute spre şosea, în calea autobuzelor. Ştia că acum totul e zadarnic, dar nu mai putea să îndure inactivitatea. Simţea un imbold puternic să se mişte, să încerce ceva, orice, chiar dacă ar fi fost fără rost. Să nu mai vadă chipul înfricoşător al femeii, cu mâinile atârnând fără vlagă de-a lungul trupului şi clătinând capul, cu ochii închişi, ca să-şi ascundă deznădejdea din priviri… Nu aprinse felinarul, ci rămase aşa, în grajd, până se întunecă de-a binelea. Mai şovăi încă şi atunci, dacă să intre sau nu în casă. Fereastra se luminase, iar înăuntru cina săracă era pregătită, ca în alte daţi. Mâncară toţi trei, fără să scoată o vorbă.

A doua zi, Hermann repară broasca şi puse un drug solid de fier în locul vechi. A treia zi, măcelarul veni după juncă. O legară de coarne după căruţă, căci bietul animal nu se lăsa dus în ruptul capului. Auziră încă mult timp mugetul amarnic ce se îndepărta. Sămânţa comandată trebuia însă plătită. Aaltonen observase şi în alte ocazii că aici, la fermă, nu se cumpăra nimic pe credit.

— Tot n-ar fi fost o vacă bună de lapte – zise femeia într-un târziu, cu aceeaşi privire aspră şi îngheţată. Am dat-o prea de timpuriu la gonit şi nu ne-am ales de pe urma ei cu nimic…

Amândoi ştiau însă că nu e adevărat. Aaltonen adună în tăcere frânghia de pe iesle. Nu mai avea nici un rost să rămână acolo, după ce vânduseră junca. Ieşi domol din grajd.

Trecu o săptămână amărâtă. Semănară cu bine grâul şi ovăzul. În lipsa unei semănători, bătrânul Hermann cutreiera arăturile, cu traista roasă atârnată de grumaz şi arunca sămânţa în brazdă. Nu prea făcură în acele zile risipă de vorbe. Parcă le-ar fi jefuit cineva toată frumuseţea, nerăbdarea şi bucuria sărbătorească a însămânţărilor.

Dar în inima celor trei oameni mocnea altceva; un lucru despre care niciunul din ei n-ar fi vorbit pentru nimic în lume şi pe care nu îndrăzneau să şi-l mărturisească.

Apoi, într-una din zile, femeia ieşi pe arături ca să-l cheme acasă pe Aaltonen. Se lăsase un frig usturător. Suflase peste noapte un vânt aspru dinspre miazănoapte, biciuind sălbatic apa lacului. Femeia păşea calm, fără vreo grabă, peste ogorul proaspăt arat. Aaltonen opri calul în mijlocul brazdei, ca s-o aştepte. Nu se mai întâmplase niciodată până atunci să vină după el, afară, la câmp. Asta nu putea să fie un semn bun, se gândi, şi inima i se strânse de îngrijorare.

Stăteau acum faţă în faţă, pe arătura reavănă, spulberată de vânt, şi se priveau în adâncul ochilor. Femeia îşi plecase capul în pământ. Nu era, de altfel, la cea dintâi umilire. Aflându-se la capătul puterilor, trebuia să ceară cuiva ajutorul. Nu venise de astă dată la argatul ei, la muncitorul pe care îl plătea, ci la un om, la bărbatul în care putea să aibă încredere, care era oricând gata să-i dea o mână de ajutor şi n-o stingherea nicicând cu întrebări de prisos. Simpla lui prezenţă acolo însemna o consolare, un ajutor.

Uitându-se în ochii femeii, Aaltonen uită deodată de toate, de arături, de pământ şi de viaţa lui de până atunci. Era acolo, în faţa lui, dreaptă ca trestia, cu capul semeţ şi faţa înăsprită de vânt.

Îşi pieptănase, ca de obicei, părul lins pe spate şi, prin bluza deschisă, la gât, îi vedea pielea albă, năpârlită de soare. Voinică femeie, suplă şi puternică! … Şi frumoasă, cu tot chinul ei, mândră şi deo voinţa neclintită!

Chemarea mută a femeii trezi în sufletul bărbatului dorinţa lui de a o ajuta, de a o sprijini cu toată dibăcia dezinteresată de care se simţea în stare. Răspunse fără să mai stea pe gânduri şi fără să-şi închipuie că ar putea cere ceva în schimb, vreo răsplată oarecare.

— Aaltonen, n-ai vrea să te duci în sat cu bătrânul? Ar trebui să-mi aduceţi bărbatul… Miau trimis vorbă că-i acolo. E… oricum… bărbatul meu.

Hermann aştepta în curte, gata de plecare, îşi pusese hainele de sărbătoare şi îşi îndesase până la urechi pălăria neagră, învechită. Când rămaseră numai ei doi în curte, îi spuse:

— Ne-au trimis vorbă printr-o fată din sat că-s acolo, în grajdul lui Ylitalo. Au băut toată noaptea, fără oprire. Alfred a adus rachiu de la oraş şi bea cu doi tăietori de lemne şi cu Ylitalo, gospodarul. Nevasta lui şi-a trimis fata să ne vestească, fiindcă vrea să-şi ducă bărbatul acasă. Să fim gata de orice, pentru că s-ar putea ca treaba să nu meargă tocmai strună şi să dăm de vreo belea… Sunt patru la număr şi beţi turtă.

Aaltonen duse mâna la brâu, dar bătrânul clătină din cap.

— E mai bine să-ţi laşi acasă cuţitul; scoate-l chiar acum de la brâu, până te văd. Ai să găseşti tu pe drum o scândură din careva gard, de care să te poţi folosi. Ia priveşte ce duc eu, ca să fiu sigur… – îşi descheie surtucul de sărbătoare şi scoase din buzunar un bici de modă veche. –

Am învăţat să-l mânuiesc de pe vremea când eram marinar. Chiar dacă azi nu mai sânt flăcău, nu mă las chiar cu una, cu două, fii pe pace! Tu răfuieşte-te cu doi, pe ceilalţi lasă-i în seama mea!

Porniră unul lângă altul, pe drumul ce cobora către sat.

Când ajunseră însă acolo unde socoteau că nu mai pot fi văzuţi din casă, iuţiră pasul fără să-şi dea seama. Bătrânul se îneca de graba cu care mergeau; obrazul i se învioră şi în priviri se strecură ceva parcă din puterea lui de altădată. Trecuse aşadar aşteptarea apăsătoare, tânjeala aceea care biciui nervii. Sosise, în sfârşit, clipa cea mare când trebuia şi el să se amestece.

Aaltonen, la rândul lui, era plin de însufleţire. Din clipa când se pomeni în toiul faptelor limpezite, după îndelungata bâjbâială în pâcla îngrijorării, fără ţintă, avu impresia că întreaga lui fiinţă a crescut. Vedea acum totul clar şi le înţelegea pe toate. Bărbatul trebuia adus acasă; asta leo ceruse femeia. Cel ce se împotriveşte poruncii, va fi doborât. În ceea ce îl priveşte, n-ar sta o clipă la îndoială. De când ştia ce are de făcut, se simţea în stare să se răfuiască până şi cu o jumătate de duzină de voinici.

Paşii lor înaintau alături şi, nu peste mult, ajunseră la şosea. Nu schimbaseră până acum nici un cuvânt, dar în ţinuta lor, în paşii lor chibzuiţi şi grei, ca şi în expresia feţei lor se citea o îndârjită şi nestrămutată hotărâre. Cei ce îi urmăreau, de la ferestrele caselor, întorceau repede capul în altă parte.

În sfârşit, apăru înaintea lor grajdul. Într-un colţ, nu departe, două femei şopoteau, trăgând din când în când cu coada ochiului spre uşa grajdului. În clipa când îi zăriră pe cei doi, o şterseră în grabă.

Chiotele şi urletele răguşite ale beţivilor răzbăteau până în curte. Băteau asurzitor tactul, beau şi cântau după legea tăietorilor de lemne. Hermann se aplecă să privească prin uşa scundă şi strigă mânios:

— Alfred, hai afară!

Urletele amuţiră. Câteva secunde nu se mai auzi în grajd nici cel mai mic zgomot.

— Un-doi! Mişcă! Mergem acasă!

Se simţea din vocea lui că vrea cu tot dinadinsul să aţâţe mânia celui beat. Aaltonen avea şi el o poftă teribilă de bătaie. Zile în şir îl torturase dorinţa aceasta cumplită de a-şi descărca mânia înăbuşită, ba adeseori se stăpânise anevoie să nu plesnească pe cineva sau să nu trântească ceva de pământ. Îi era deci indiferent pe cine va lovi acum, numai să poată da odată, cu sete, în vreunul, fie acela un tăietor de lemne, stăpânul beţivan ori un păcătos de şobolan, căruia femeia cu privirile aspre îi spune soţ.

— Cine-i afurisitul care face aici gălăgie?

Un cap zbârlit şi murdar se ivi în uşă, zgâind către ei o pereche de ochi injectaţi.

Hermann se dădu un pas înapoi, gândindu-se că, dacă va fi bătaie, e mai bine aici, sub cerul liber.

— Hei, băieţi, ia veniţi şi voi să vedeţi! – chicoti unul din tăietorii de lemne ameţiţi de băutură şi, sprijinindu-se de uşă, sări peste cele câteva trepte. Stăpânul păru la început că vrea să-i oprească, dar nu-l băgară în seamă. Cât ai bate din palme, toţi patru erau afară, în faţa grajdului.

Braţele lui Aaltonen se împietriră şi o furie cumplită îl cuprinse.

În faţa lui stătea omul cu faţa buhavă. Buzele i se învineţiseră, privirea părea aceea a unui smintit, iar muşchii feţei i se contractau fără încetare. Era descoperit şi desculţ, cu picioarele îngrozitor de mânjite. Surtucul şi-l lăsase cine ştie unde, fiindcă nu-l mai avea, o mânecă a cămăşii fusese complet sfâşiată, iar manşetele erau negre de murdărie. La vederea lui, Aaltonen se gândi fără să vrea la lucruri meschine, la aşternuturile înăbuşitoare şi scârnave de la oraş, la toate mizeriile din lume.

— Un-doi! Acasă, Alfred! – se răsti la el Hermann şi, în zdreanţa de om, părea că biruie o clipă îndelungata şi neputincioasa robie a ticăloşiei. Era cât pe-aici să se supună poruncii, încât îşi încovoie spinarea tremurândă, ca un câine bătut. Din obrazul învineţit se scurse şi ultimul rest de viaţă, făcând un pas înainte, ca unul care vrea să pornească. Dar palma tăietorului de lemne îl ţintui locului, lângă perete.

Fir-ai să fii de laş! Ce te grăbeşti s-asculţi poruncile altora? Adună-ţi măcar boarfele, înainte de a porni!

Gospodarul se răsuci în faţa lui Aaltonen:

— Ia ascultă, voi ce căutaţi pe-aici? Cu ce drept vă băgaţi nasul în ale noastre? Asta-i grajdul meu!

Obrazul lui era stacojiu de alcool şi de furie. Pe Hermann îl cunoştea de altfel foarte bine, dar se prefăcea că nu-l văzuse niciodată până atunci.

— Ştii prea bine ce căutăm, Ylitalo. Am venit să-l luăm acasă pe Alfred. Îi cunoşti năravurile, ce vrei?

Bătrânul Hermann vorbise potolit, descheindu-şi nasturii de sus ai hainei.

— Dacă-i bărbat, n-are nevoie de dădacă. Face ce pofteşte – mormăi unul dintre tăietori şi se apropie, urnindu-se cu greu.

— Păi sigur că fac ce vreau. Să vă ia dracu pe amândoi! Lăsaţi-mă în pace! – bombăni Alfred, străduindu-se să se îndrepte de mijloc.

— Sau cumva… îi dă zor nevasta, să-i încălzească patul? – întrebă rânjind celălalt tăietor de lemne.

În clipa aceea, pumnul lui Aaltonen lovi. II izbi întâi cu mâna stângă în stomac şi, în clipa când omul se clătină, cu sângele scurs din obraji, îi repezi cu cealaltă mână o lovitură atât de cumplită sub bărbie, încât îi trosniră oasele. Cel lovit căzu peste perete, apoi se prăbuşi frânt, vrând să apuce aerul cu mâna.

La vederea primejdiei, gospodarul o tuli repede, prefăcându-se că merge liniştit, deşi alerga mâncând pământul. Alfred dârdâia din tot trupul, în timp ce celălalt tăietor de lemne începu să urle din răsputeri, tropăind îndârjit în uşa grajdului, cu cuţitul în mână. Era gata să-l înjunghie pe bătrânul Hermann, luându-i-o înainte lui Aaltonen, dar bătrânul smulse din buzunarul hainei biciul şi plesni la iuţeală peste mâna beţivanului. Cuţitul căzu. Aaltonen puse liniştit piciorul pe el şi aşteptă să vadă ce are să mai urmeze.

Apoi, deodată, Alfred începu să gesticuleze, izbind în dreapta şi în stânga, văitându-se şi urlând ca un apucat. Tremura din tot corpul, iar din colţurile gurii i se prelingea o salivă spumoasă.

Din gâtlejul lui ţâşni un urlet prelung de fiară. Ceilalţi îl priveau uluiţi, neştiind ce să creadă. Al doilea tăietor de lemne, cel pe care biciul îl culcase la pământ, începu să se dezmeticească, uitând dintr-o dată şi de cuţit, şi de bătaia pe care o mâncase.

— Dar pe ăsta ce naiba l-o fi apucat? – se minună el.

— Tacă-ţi gura şi cară-te – urlă la el bătrânul. Îl înfuria peste măsură faptul ca Alfred stârneşte atâta gâlceavă şi că trezeşte cu vaietele lui tot satul. Când însă văzu că nu are de gând să contenească în ruptul capului, îi croi câteva lovituri de bici peste umeri şi spinare. În clipa aceea, ticălosul se întinse scâncind la pământ şi începu să se zbată şi să dea din picioare, cu gura spumegândă.

— Ei, drăcia dracului! – mormăi zăpăcit tăietorul de lemne, trezit pe jumătate şi scos din sărite de răcnetele animalice.

În clipa aceea, Henmann îl întoarse pe nenorocit cu burta la pământ şi îi răsuci braţele la spate.

— Înfundă-i gura cu cârpe – făcu el calm către Aaltonen. Iar dumneata, adu o găleată de apă şi aruncă-i-o pe ceafă! Asta cred că-i va face bine.

Tăietorul de lemne şovăi câteva clipe, pe urmă o luă pe povârniş, spre fântână. Aaltonen, la rândul lui, dădu peste o zdreanţă murdară, pe care i-o vârî, cutremurându-se de scârbă, în gura vânătă şi plină de spume. Alfred se zbătu neputincios, spre a-şi feri capul, apoi încercă să-şi muşte pumnii; ochii i se învârteau însângeraţi în orbite, ca ai unui animal turbat.

Urletele încetară, dar din gâtlejul celui toropit de băutură continua să se audă un horcăit înfundat, într-o clipă, faţa i se învineţi de-a binelea.

— Dar… dacă se înăbuşă? – se nelinişti Aaltonen, însă bătrânul nu-şi făcu nici o grijă.

— Cel puţin se astâmpără – murmură el, cu un calm de neclintit, şi mai răsuci o dată, cu putere, braţele agitate.

Tăietorul de lemne se întoarse cu găleata plină de apă. Celălalt beţivan, care zăcuse pe jos, lângă peretele grajdului, se ridică acum cu mare greutate şi trecu, împleticindu-se, pragul grajdului, în timp ce se scărpina nedumerit după o ureche. Horcăielile se auzeau din ce în ce mai slab; nemernicul respira acum cu greutate, gata să-şi piardă cunoştinţa. Bătrânul continuă cu toate astea să-i ţină braţele răsucite la spate şi nu le lăsă decât în clipa când tăietorul de lemne aduse găleata de apă. Atunci îi smulse cârpa din gură şi îl ridică în capul oaselor, ca să-i poată turna apa peste ceafă. Nefericitul nu se mai văita ca înainte, gemând doar înfundat, la răstimpuri.

Apoi încetară gemetele. Apa îşi făcuse, oarecum, efectul. Alfred ridică încet un braţ, leoarcă de apă, şi prinse să-şi şteargă încurcat gura şi faţa.

Omul, pe care Aaltonen îl trântise la pământ, îşi făcu iar apariţia în uşa grajdului, târânduse pe brânci. Se aşeză pe trepte, bălăbănindu-şi picioarele. Ţinea într-o mână o sticlă de rachiu pe jumătate goală, pe care o întinse acum biruitorului, iar cu cealaltă se scărpină sub bărbie.

— Hai, bea şi tu o înghiţitură! Eşti dat dracului: ce-i al tău e-al tău! – îngăimă el fără tragere de inimă, dar cu oarecare admiraţie.

Aaltonen scutură capul, în semn de refuz.

Nu mai găsiră nimic, nici surtucul, nici pălăria. După multă căutare, ghetele ieşiră însă la iveală din traista unuia dintre tăietorii de lemne. Ţinea morţiş că le câştigase la cărţi, dar în cele din urmă le înapoie cu multă codeală.

Porniră toţi trei spre casă, pe drumul pe care veniseră, bătrânul şi Aaltonen de-o parte şi de alta, ţinând strâns de câte un braţ pe omul descoperit, care se bălăbănea pe picioare. Nu se uitau nici în dreapta, nici în stânga, neavând chef de vorbă. Obrazul şters al bătrânului era încins de ruşine, dar îşi îndreptase spinarea încovoiată şi păşea drept, cu capul semeţ. Cel puţin alţii să nu bage de seamă…

Pe neaşteptate, la răscruce, beţivanul se trânti la pământ şi începu să se văicărească şi să se tânguie că îl dor picioarele şi că nu poate să meargă mai departe. Hermann îl smuci de jos şi îi repezi un ghiont puternic, înşfăcându-l de după grumaz. Omul se prăbuşi cu faţa înainte, lovindu-şi atât de rău nasul, încât sângele prinse să şiroiască. Izbucni într-un plâns agitat şi, pe obrazul umflat, şiroaiele lacrimilor se amestecară cu dârele de sânge. Aaltonen îşi feri ochii, să nu vadă cum ridică biciul asupra omului prăbuşit la pământ bătrânul ăsta năprasnic. Numai cu biciul putea fi urnit din loc beţivanul.

Ajunşi la fermă, găsiră casa pustie. Bătrânul sufla greu şi gâfâia de oboseală, dar încă nu isprăvise ceea ce avea de făcut. Înainte de a-şi duce prizonierul în camera lui, îl târî cum putu spre sauna. Pe cuptor era pregătită o oală cu apă fierbinte, iar pe laviţă se afla un schimb de rufe curate.

Îi porunci să se dezbrace şi îi aruncă zdrenţele murdare într-un colţ. Apoi îl culcă şi prinse să-i frece trupul cu o perie aspră. Nu-i păsa câtuşi de puţin de văicăreli şi nu-l slăbi până când nu-l văzu curat din tălpi până-n creştet. Când isprăvi, turnă peste el o găleată de apă rece şi aşteptă să se usuce şi să se îmbrace. Se aşeză apoi pe un bolovan, ca să se odihnească după atâta trudă.

Aaltonen urmărise de aproape toată munca bătrânului şi asculta acum respiraţia şuierătoare a plămânilor lui sleiţi. Nu schimbară tot timpul nici o vorbă.

În cele din urmă, omul ieşi din sauna, dârdâind de frig după apa rece. Hohotea amarnic şi se îneca în sughiţuri de plâns, urmat de aproape de Aaltonen şi de bătrân.

În casă, femeia pregătise de mâncare. Alfred se aşeză tăcut şi supus la masă, hohotind la răstimpuri, în timp ce îşi pipăia din când în când nasul, spre a deştepta astfel mila celorlalţi.

Mesteca amărât pâine uscată, dar nu era în stare s-o înghită. Femeia îl privea aspru de lângă vatră, cu ochii ei albaştri, ca de piatră.

Plictisit de cina obositoare, omul se ridică în cele din urmă şi intră în odaia lui. Nu mâncase nimic. Femeia se urni de lângă vatră şi intră după el. Lui Aaltonen i-ar fi plăcut nespus să-i poată surprinde privirea, dar nu văzu decât doi ochi albaştri, stinşi şi goi de orice expresie. Fără să vrea, strânse pumnii şi sângele i se ridică în obraji. Simţi o durere surdă şi observă abia acum că, într-un loc, la mâna dreaptă, pielea i se zdrelise şi se umflase în jurul unei răni. Pumnul ăsta aprig muncise destul în ziua aceea… Acum noi mai dorea să lovească pe nimeni.

— A zăcut un an încheiat la spital – şopti bătrânul. Apoi i-au dat drumul, zice-se, sănătos.

Frumoasă sănătate, m-am ce zice. Nici nu-ţi vine să crezi ce casă minunată au avut la oraş: pian, scaune îmbrăcate în mătase şi altele, Dumnezeu le ştie pe toate. Le-am văzut odată, când am aruncat o privire prin uşa bucătăriei. Toate s-au dus, fără urmă… Când s-au mutat aici, nu mai aveau nimic, cu toate că femeia moştenise bani frumoşi. Le mai rămăsese doar cât să poată cumpăra ferma asta. Pentru că doctorii l-au trimis la ţară, să schimbe aerul, şi-au zis că e mai bine să se stabilească într-un sat. Îţi închipui oare că mai poate fi om teafăr unul ca ăsta, cu sângele otrăvit de veninul oraşului? Ai văzut doar, cu ochii tăi…

— Ce putere zace oare într-o femeie care îndură toate acestea? Una care stă şi pe mai departe cu el? – se nedumiri Aaltonen, cu gâtlejul ca sugrumat de o mână nevăzută.

— Niciodată nu mulsese înainte o vacă. Habar o-avea, când s-au aşezat la fermă, ce e aia o furcă sau maşină de treierat. La început, tocmiseră o slugă, i-au dat însă curând drumul… Şi-a văzut apoi singură de gospodărie, de vite. Straşnică fiinţă, ce-i drept! Şi-apoi, niciodată nu ştii ce simte şi ce gânduri o frământă, chiar de-ai sta cu ea sub acelaşi acoperiş trei ani la rând. În sinea ei, tot străină rămâne, cu toate că mie îmi spune „unchiule”… Alta, n locul ei, s-ar fi săturat demult de toată lupta asta zadarnică.

Afară se întunecase. Mai aveau de adăpat calul şi de rânit grajdul vitelor pentru noapte.

Aaltonen se ridică, dar se opri pe-o clipă în prag, întunericul îi înghiţise faţa, încât bătrânul nu-i putu vedea chipul când vorbi atât de ciudat. Fiindcă întrebarea sună destul de straniu în gura unui argat:

— Se iubesc mult, nu-i aşa?

Bătrânul privea neclintit în gol. Ochii îi erau acum şterşi şi bătrâni; îl sleise peste măsură soarele crud de peste zi. Glasul lui era însă cel de întotdeauna, domol şi liniştitor:

— Unchiul meu Joase îmi spunea odată că ura îi leagă mai strâns pe oameni decât dragostea.

Aaltonen ieşi, traversă curtea şi se duse la grajd. Vântul se potolise şi sus, pe cerul înnorat, se aprinse o stea palidă. Mirosul reavăn al pământului proaspăt arat ajungea până la el în adierile blânde ale serii.