IV.

Urmară zile mistuitoare. Nefericitul rob al alcoolului dibui pe încetul drumul îndărăt spre viaţă. La început dormi adânc, tresărind şi zvârcolindu-se în spasme, o noapte şi întreaga zi următoare. A treia zi se mai linişti şi stătu ore întregi, privind încremenit în gol, ou o lucire bizară în ochi. Lâncezea în pat, muşcându-şi unghiile până la sânge; îşi pipăia continuu locul inimii, jeluindu-se că simte apropiindu-i-se sfârşitul. Se aşeza mereu pe marginea patului, dezbrăcat pe jumătate, speriindu-se de tot oue vedea în jurul lui, de pereţi, de ferestre şi de umbrele din curte. I se părea că aude neîncetat sunete şi glasuri, unele reale, altele doar închipuite.

Femeia îl îngrijea singură, ducându-i zilnic mâncarea în cameră. Se aşeza lângă patul lui şi, înduplecată uneori de atâtea rugăminţi, îndura privirea ochilor bulbucaţi pironiţi asupra ei. Era oribilă la vedere faţa aceea umflată, cu muşchii ce se crispau fără astâmpăr. Dacă se scula din pat, nenorocitului îi tremurau toate fibrele corpului. Căci vroia uneori să se scoale cu orice preţ, ba chiar să ia de pe raft o carte sau să privească pe fereastră, dar toate acestea nu erau decât pretexte spre a se putea furişa cât mai aproape de ea. Se târa atunci în genunchi la picioarele ei şi o implora ca un cerşetor. Pe măsură ce prindea puteri noi, trupul i se încingea mai nemilos, pielea îl frigea ca arsă cu urzici şi nervii îi plesneau de încordare.

Apoi buzele groase i se schimonoseau, rugăminţile lui se prefăceau în ocări, întâi abia şoptite, pe urmă din ce în ce mai tare, într-o avalanşă de înjurături rostite cu glasul gâtuit. Îi gâlgâiau în gâtlej fel de fel de trivialităţi, în timp ce în ochi îi stăruia umbra ameninţătoare a nebuniei. Era însuşi iadul, iadul murdar a! pornirilor neîndestulate. Cel care ajungea în apropierea lui, se murdărea.

Femeia încuia uşa pe dinafară şi stătea ceasuri întregi în încăperea ei, cu mâinile apăsate pe inimă. Avea acum şi ea o umbră de sminteală în priviri şi respira greu, iar când trebăluia în bucătărie, i se aprindeau pete roşii în obraji.

Înăuntru, în dosul acelei uşi încuiate, se agita un animal dezgustător. Şi lupta cu el trebuia s-o poarte singură, fără să poată cere ajutorul nimănui.

Umbla de colo până colo prin casă, cu ochii dilataţi şi privirile rigide. Mâinile însă rămăseseră treze. Căra găleţi grele de apă, copaia cu lăturile pentru porci şi grămezile de paie destinate aşternutului vacilor. Se cufunda voiniceşte în muncă, vrând să uite ceea ce o chinuia, astfel că nu se da înapoi de la nici o greutatE. Încerca să-şi istovească şi să-şi salveze trupul prin trudă, trupul ăsta îngheţat, dar încă viu sub ţesătura grosolană, ştiind că dacă va mai fi silită vreodată să cedeze atacului mişelesc, va ucide fără milă. Nu mai putea îndura atingerea aceea înjositoare, murdăria respingătoare a celuilalt.

Curtea fermei înverzise toată. De pe glia negricioasă se ridica, la răstimpuri, cântecul răguşit al graurilor cu plisc galben. Deasupra creştetului ei şi a curţii bătătorite de paşi, scânteia, caldă şi paşnică, bolta albastră a cerului. În curând vor putea să mâne vitele la păşune şi se va isprăvi amarnica roboteală zilnică.

Sus, pe coasta muntelui, la capătul arăturilor, muncea străinul. Curăţa un şanţ de scurgere năpădit de bălării şi îşi mişca trupul în ritmul domol al lucrului. Trupul lui vânjos, cu gesturi măsurate, parcă se contopea cu ritmul etern al pământului, al soarelui şi al lunii.

Femeia se oprise în mijlocul curţii, cu găleata în mână, şi privea îngândurată spre şanţul de pe coastă. Mişcările calme şi ritmice ale lopeţii îi alinau parcă sufletul chinuit şi turburat. Nu simţise niciodată o linişte atât de binefăcătoare. Porni agale către fântână şi scufundă găleata în apă. Jos, în adâncul întunecat, pătratul de apă neagră luci ca o oglindă fermecată de o vrăjitoare.

Când găleata începu să se ridice spre suprafaţă, apa se netezi la loc, reflectând iar cerul albastru, împreună cu faţa ei. Îşi văzu acolo, în fundul fântânii, propriul chip, rezemat parcă de bolta nemărginită. Privea mută în oglinda vrăjită de jos şi îşi uită pe-o clipă obrazul adevărat, încetul cu încetul, dispăru tot ce era real în jur, toate gândurile şi întreaga înţelepciune scrisă în cărţi i se şterseră din suflet. Nu mai vedea decât suprafaţa netedă a apei şi chipul de jos, care se contopea cu toată făptura ei. Privea încremenită, fără să clipească, ceea ce vedea în oglinda vrăjitoarei, şi o pace stranie îi învălui trupul chinuit, sărmanul trup pe care ea singură îl torturase amarnic. Când întoarse într-un târziu capul şi se uită împrejur, peste priveliştea cunoscută, zări câmpurile şi fereastra casei. Îi veni să chiuie prelung şi răguşit, ca o pasăre din inima pădurii, care îşi cheamă perechea, sau ca un cal înhămat la căruţă, care nechează nerăbdător s-o ia la goană pe şoseaua fără capăt.

Îi venea să strige, pentru că minunea din fântână se destrămase şi trebuia să se întoarcă la viaţa ei obişnuită, la propria sa fiinţă, să-şi continue ceea ce se cheamă propria viaţă, viaţa pe care ea şi-o alesese şi o acceptase, după o chinuitoare meditaţie. Căci acest suflet chinuit şi schilod, înlănţuit de trapul încins de boală şi hărţuit de păcate, trupul din odaia încuiată cu lacăt, era strâns legat de cea mai ascunsă latură a făpturii ei. Nu-şi mai putea nega nici viaţa din trecut, nici fiinţa ei de azi. N-avea cum să mai lepede povara pe care singură şi-o alesese, în deplină înţelegere eu propriile sale simţuri. Cătuşe groaznice, care îi taie carnea până la os, gata s-o doboare în orice clipă… Nu există însă nici o scăpare, totul e în zadar. E ca o boală netratată, care de-acum înainte nu poate decât să se înrăutăţească; o ruşine crâncenă, de care nici moartea nu poate s-o mai scape.

Şi nu poate s-o scuture de pe umeri, fiindcă e însăşi viaţa şi destinul ei. Nici o îndurare, nici un refugiu! Se înapoie în casă, mişcându-se greu, cu picioarele ca de plumb. De parcă nici ele n-ar mai fi voit s-o poarte… Intra şi ieşea, din casă în grajd şi din grajd în casă. Îşi simţea trupul ţeapăn ca lemnul, iar sufletul îngheţat şi amorţit. Aşternu cu mişcări automate paiele sub vite şi îngrămădi fân proaspăt în iesle.

N-o mai dureau acum nici lipsurile de tot felul, nici trista lor sărăcie. Toate acestea nu i se păreau nenorociri chiar aşa de mari. Pe încetul, gândurile i se stinseră cu totul şi orice pâlpâire de viaţă încetă. Seara asta lungă era o încercare amarnică. În vreme ce mâncau, Aaltonen şi Hermann o cercetau pe furiş, cu coada ochiului, ceea ce nu făcea decât să-i îndoiască ruşinea şi suferinţa.

Strânse masa şi spălă vasele. Bătrânul se ridică de la masă şi ieşi agale în pridvor, în cămăruţa Iui. Femeia se culcă şi ea în patul îngust şi trist, dar când auzi că Aaltonen stinge lumina şi se lungeşte în aşternut, se sculă şi, apăsându-şi cu putere mâinile pe piept, se rezemă de fereastră, privind lung în noapte, cu ochii ficşi. Pământul era negru, dar oglinda lacului mai clipea palid. De după creste, răsări o lună nouă, rece şi posomorită.

Iapa bătrână tropăi a nerăbdare în grajd. În tăcerea adâncă a nopţii, sunetul ajungea înfundat până la ea. Apoi toate zvonurile încetară şi casa se cufundă în somn. Domnea peste toate pacea şi tăcerea. Ea continua însă să aştepte.

Stătea acolo, în cadrul întunecat al ferestrei, o biată femeie, tristă şi solitară, într-o cămaşă de pânză aspră, cu picioarele murdare de noroi după munca de peste zi, lipindu-şi palmele crispate peste inima neînsufleţită. Dar trupul mai era treaz: simţea şi era aproape străin de lupta ce se dădea între gândurile şi aşteptarea ei dureroasă. Trupul amorţit, îngheţat, dar viu încă, îi era străin.

O mână dibui uşa încuiată cu lacăt. Râcâi mai întâi încet, apoi şopti ceva cu glasul tremurător. Cât de dulce i se păruse odinioară glasul acela, care ucisese apoi în sufletul ei orice sentiment omenesc şi orice urmă de bunătate.

Omul scâncea şi şoptea tremurat în dosul uşii încuiate. Mâinile lui lacome şi înfierbântate pipăiau atente lemnul aspru, ca nu cumva să turbure odihna casei. Şoaptele acelea o chemau pe ea, îi alungau somnul şi îi transformau zilele în coşmar.

Nu suspina şi nici nu se ruga lui Dumnezeu. De ani de zile, nu ceruse ajutorul nimănui., Fără să mai stea la îndoială, scoase cheia din sertar, descuie lacătul şi intră. Două mâini moi şi lacome îi cuprinseră braţele prin întuneric.

Suntem soţ şi soţie, ne-am jurat doar credinţă în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor, îşi spuse râzând mut, cu amărăciune, în timp ce simţea că îngheaţă în ea şi ultima rămăşiţă de căldură vie.

Încercase uneori să se amăgească, pe vremea când nu putea să mai îndure ruşinea. Îi storcea cu silă promisiunea şi de câte ori gura asta tremurândă şi flască îngăimase jurământul, ori de câte ori îi făgăduise solemn să înceapă o viaţă nouă, simţea că îi smulge câte o părticică din propriul ei corp. De sute de ori, de câte ori crezuse că totul se mai poate schimba şi că bolta de deasupra lor se mai poate însenina, îi paralizase voinţa istovită şi zadarnica speranţă. Astăzi însă nu mai exista nici o speranţă de îndreptare.

Cu timpul se convinsese că toate legămintele sânt doar minciună, că toate mângâierile nu fac decât să o ducă, tot mai adânc, pe drumul pierzaniei. Totul nu e decât amăgire şi ruşine înjositoare, fiindcă voinţa acestui om e tot atât de lipsită de vlagă şi la fel de gelatinoasă ca şi trupul lui. Se mai amăgea însă chiar şi atunci cu credinţa că poate în aceste fierbinţeli să fie un strop de adevăr, că poate, în suspinele lui gâfâitoare, să existe, totuşi, un dram de iubire.

Credea din toată inima, pentru că vroia să mai spere, vroia să-i înnobileze îmbrăţişările, să-i ierte şi să se îndure de fiinţa pe care nu putea s-o înlăture din calea ei. Credea că îl va putea schimba prin blândeţe, că va putea împărtăşi acestui biet suflet chinuit de blesteme şi însetat de lumină o frântură de paradis, prin care să-l ridice şi să-l scape de patima sa, din murdărie. Dar şi asta era doar o simplă amăgire, poate cea mai amară picătură din cupa au otravă. Cuvintele aprinse şi promisiunile nu urmăreau decât să-i adoarmă voinţa şi împotrivirea trupului. Toate acestea erau inspirate de o răutăcioasă poftă de desfrâu, ca să-i dezmorţească îngheţul trupului şi să poată împărtăşi patima bolnăvicioasă a bărbatului înflăcărat de băutură.

Acum însă era surdă şi rece ca sloiul de gheaţă. Membrele îi înţepeniră la atingerea mâinilor moi şi trupul i se răci treptat. Zăcea întinsă, cu ochii larg deschişi şi trupul sleit, pe patul năclăit de murdărie. Nici un suspin şi nici un geamăt nu-i trăda oribila umilinţă. Nu vroia să procure odiosului boţ de carne, care îi stăpânea corpul, bucuria de a o vedea învinsă. Era singură în necuprinsul milostiv şi binefăcător ai întunericului.

În acest fel izbuti să asigure, prin jertfirea propriului ei trup, liniştea de câteva zile a casei.

Bărbatul îi făcu şi de astă dată fel de fel de promisiuni, jurându-se în toate chipurile şi înjosindu-se cu laşitate şi prin minciuni sfruntate. N-are să mai bea niciodată! Nici un strop de rachiu nu va mai aluneca pe gâtlejul lui! Minciunile acestea nu le mai auzea însă nimeni.

În clipa când le rostea, i se părea că e convins şi el de tot ceea ce spune, numai ceilalţi refuză să-i dea crezare. Trebuie să te prefaci că-l grezia explicau medicii unei ştiinţe false.

Când se întorcea în odaia ei, cădea de pe picioare. Nici nu mai încuia uşa în urma ei. Era acum o cerşetoare, o biată păcătoasă umilită. Dăduse totul ca să poată dărui bolnavului nenorocit câteva ore de somn. Cu preţul groaznicei ei ruşini aşternuse peste iadul omului odihna câtorva ceasuri de uitare. Ştia însă că liniştea n-are să dureze mult. Numai până când razele lunii vor pătrunde în odaie şi i se vor răsfira pe obraz. Atunci, răsuflarea liniştită se va preface în urlet chinuit şi amarnic de fiară încolţită.

Dar bolnavii nu sânt răspunzători de faptele lor. Trebuie să fim buni cu ei şi îngăduitori. Toţi sânt datori să-i ocrotească şi să-i ajute, chiar cu preţul propriului lor sacrificiu. Aşa porunceşte civilizaţia de oraş şi sentimentele acelea nefireşti pe care o anumită educaţie le-a sădit în noi.

Căci atât răutatea, cât şi iresponsabilitatea sau minciuna sânt, de fapt, nişte boli – explică doctorii acelei ştiinţe false. Constituţio psycho-pathologica, alcoolism cronic, iată infailibilul termen tehnic în care şi ea crezuse pe vremuri. Pe rând însă, toate au dezamăgit-o. Azi ştie bine că bunătatea e tot atât de zadarnică şi de lipsită de sens ca şi sinceritatea sau asprimea.

Trecu fără zgomot prin bucătărie, deşi picioarele îi mai tremurau puternic. Aaltonen se mişcă prin somn. Se opri şi îi ascultă respiraţia, dar abia o auzi, cu toată liniştea adâncă din jur.

Inima i se strânse. Poate că nici nu doarme, şi atunci… atunci mârşăvia ei mai are un martor. Ei, dar nici asta nu mai are vreo importanţă, de când a stârpit din fiinţa ei orice urmă de mândrie şi a golit până la fund cupa amară a urii. Ieşi din casă, afară, în întunericul binefăcător al nopţii, acolo unde nu putea să vadă decât nemărginirea bolţii înstelate.

Noaptea mută şi răcoroasă de primăvară o împresură pe încetul. Sub picioarele-i desculţe, pământul era rece ca gheaţa. Undeva jos, în sat, un câine hămăia a pustiu. Luna nouă se ridicase pe boltă, deasupra crestelor şi a lacului negru, ca o seceră a morţii.

Când o femeie pierde totul, nu mai poate să aştepte nimic şi nimic în lume nu-i mai aparţine. Se mai poate doar prăbuşi pe pământul rece şi îşi mai poate ascunde faţa în bezna milostivă a nopţii. După atâtea luni şi ani fără sfârşit, izvorul lacrimilor se despică iar în adâncul amarnicei dezamăgiri şi, în noaptea de primăvară, hohoti tăcut un plâns înăbuşit. Ura se topi pe încetul, şi toate celelalte simţăminte omeneşti păreau acum mici şi neînsemnate pe lângă plânsul acesta înfricoşător şi tăcut de femeie solitară, înghiţit de noaptea rece de primăvarĂ. Înghiţit de noapte şi de pământul milostiv. Se întindea nemărginit parcă, dincolo de curtea fermei, în depărtări neştiute – şi nemărginită era şi bolta de sus, cu ultimele ei stele pălind albăstrii şi cu înfricoşătoarea lună nouă.

Pământul e uriaş şi atotputernic. Se coc în sânul lui roadele lumii, iar din huma lui neagră răsar florile. El umple cu amare dureri cupa vieţii, împarte din belşug dezamăgiri şi deznădejde, fără ca vreodată să sărăcească.

Era ceva, cu toate acestea, care o consola în clipele cele mai amare şi, în adâncul sufletului ei, ştia că aici e, totuşi, semnul unei îndurări de sus.

N-avea copii. Nu era obligată să împlinească fructul acelui trup nenorocit şi prăpădit de băutură. Bucuria aceasta ar fi putut-o dobândi de la bărbatul ei. Cu ce groaznică îngrijorare şi cu câtă spaimă ar fi pândit, zi după zi, în ochii copilului său, privirea aceea sinistră, pe care o urăşte!

Destinul a cruţat-o însă de o asemenea încercare. Nu e silită să vadă crescând sub ochii ei copilul unui astfel de tată, moştenitorul neputinţei lui, al minciunilor şi pornirilor lui bolnăvicioase.

Ce taină ascunsă şi neînţeleasă îndeamnă pocitania monstruoasă să-şi perpetueze specia şi constrânge trupul putred până-n măduva oaselor să se zvârcolească nebun, în spasme? … îngrozitor!

Se ridică în întuneric. Tălpile goale îi erau vinete de frig, iar trupul îi dârdâia sub cămaşa grosolană şi umedă, lipită de piele. Nu mai plângea, de parcă i s-ar fi golit sufletul de toată durerea, iar voinţa se întoarse întreagă, tăioasă şi scăpărătoare, ca vârful unei săgeţi de oţel. Ştia acum precis ce are de făcut. Pământul reavăn de primăvară îi pătrunsese fiinţa şi respiraţia lui îi spunea că tot ce s-a întâmplat a fost, de astă dată, pentru ultima oară. N-o va mai face niciodată. Nu se îndoia de fel că, dacă vreodată ar fi să nască un copil de la acest bărbat, l-ar sugruma cu propriile ei mâini. Destinul, îndurat până acum fără nici o imputare, se împlinise. Suferinţa ei se apropia de sfârşit. Credea asta cu putere, deşi nimic n-o îndreptăţea să creadă. Se mai întâmplase şi alteori s-o fure şi s-o mintă bărbatul acesta… Totuşi, acum ştia, cu nestrămutată încredere, că dezlegarea e aproape. Cele întâmplate nu se mai pot repeta niciodată ca până acum. Spargerea sertarului, asta e o nimica toată! O neînsemnată verigă dintr-un lanţ nesfârşit de fapte. De câte ori nu îndurase ea lovituri şi mai grele! Nici umilinţa din noaptea aceasta nu era prima de acest fel… Fusese mereu silită să-şi ucidă în felul ăsta trupul. Nu e aşadar nici o noutate în cele întâmplate şi nici nu demonstrează ceva. Cu toate acestea, ştia cu fermitate că se întâmplase acum pentru ultima oară. Io spunea luna de sus, şi pământul negru, şi bolta nemărginită…

Va fi mai bine sau va fi şi mai rău de azi înainte? – auzi în interiorul ei un glas în clipa când, frântă de oboseală, dibui treptele roase şi putrede de vreme ale casei. Nu mai nădăjduia nici un bine; cât despre rău, nu se temea de el…

O suferinţă mai adâncă decât aceea de până acum nu poate să vină. Se opri cu mâna pe clanţă şi se întoarse spre fântână. Acolo, în întuneric, pătratul de apă neagră îi păstra chipul neclintit, în oglinda fermecată în care se privise peste zi. De acolo nimeni nu-l mai poate şterge şi va rămâne mereu în acel loc.

După ce străbătu casa cufundată în somn, înapoindu-se fără să facă vreun zgomot în dormitorul ei, Aaltonen se sculă tiptil şi păşi cu mare grijă, ca să nu scârţâie podelele. Găleata cu apă se afla în ungherul opus. Se apropie de ea şi duse la gură căuşul ruginit. Bău lacom şi îndelung, înghiţind în tăcere apa rece. Îi trecuse demult somnul, capul îi ardea şi gâtlejul i se uscase, căci ascultase încordat totul. Auzise, fără voia lui, fiecare sunet, fiecare mişcare, fiecare zvon venit prin uşile închise şi prin zidurile groase. Peste zi îşi vlăguise trupul muncind şi aşteptase cu nerăbdare să-şi dezmorţească mădularele în aşternut. Abia aţipise însă, că se şi trezise din somn. Nu mai putuse îndura setea chinuitoare, se sculase din pat şi băuse, cu înghiţituri mari, apa rece. Nu-i păsa că vasul e ruginit, de nimic nu-i mai păsa. Băuse cu atâta lăcomie, de parcă s-ar fi adăpat din izvorul uitării veşnice. După ce îşi potoli setea, fiinţa îi fu cuprinsă de o linişte răcoritoare şi dătătoare de fericire.

Se întoarse pe laviţă şi se culcă, păşind cu mare luare aminte, atent la toate mişcările pe care le făcea. Scândura nu trosni de fel sub paşii lui. În odaia de alături, femeia nu avea de unde să ştie că, în casă, cineva îi urmărise şi ascultase toate câte nu va fi nicicând în stare să le împărtăşească cuiva. Se prăbuşi în aşternut ca într-un mormânt fără fund, acolo, în braţele binefăcătoare ale pământului negru. Şi adormi îndată, cufundându-se în marele şi odihnitorul nimic. Dincolo, în odaia mică, femeia rămase însă trează mult timp încă. Îşi încrucişase mâinile puternice şi frumoase deasupra păturii. Fiindcă auzise, da, auzise desluşit paşii fără zgomot de alături. În noaptea asta era nespus de trează. Vedea tot şi auzea tot ce se petrece în casă. Simţea, prin perete, toate mişcările trupului aceluia uscăţiv şi vânjos, de bărbat. Ştia că băuse din apa izvorului ei fermecat. Şi era bine aşa…

Stătea întinsă şi nemişcată, cu mâinile încrucişate peste piept, respirând încet, cu buzele strânse.

Într-un târziu, după scurgerea unei veşnicii parcă, pătratul ferestrei începu să se desprindă din întuneric, apoi lumina rece a zorilor năvăli în încăperea pustie.