V.

Sus, pe cer, scânteiau nori argintii. Pe coline şi pe malurile pinului pâlpâiau pete galbene de păpădie. Umbrele răzleţe ale norilor dezmierdau domol pământul bătrân, o dată cu vântul şi cu razele blânde ale soarelui. Sub fierul plugului, ogorul se despica în valuri brune şi lucioase.

Trebuiau sădiţi cartofii, şi iapa bătrână trăgea vârtos la plug, cu vinele încordate şi umflate puternic sub pielea albă şi netedă.

Omul păşea liniştit peste pământul gras şi odihnit, strângând în mâini coamele plugului.

Minunată senzaţie să calci astfel, pe moale, şi să-ţi încânte privirea nuanţa cafenie a brazdei proaspăt răsturnate, după priveliştea stearpă a pământului de pe coastă. Umbre fugare de nori îi alunecau în cale, iar vântul îi mângâia uşor fruntea înfierbântată de muncă. Sus, în văzduh, tivul norilor scânteia argintiu şi, în gardul de mărăcini din jurul curţii, clipeau tainic tufe albăstrii de ienupăr. În sufletul lui Aaltonen se deşteptă un chiot de bucurie, care puse stăpânire pe întreaga lui fiinţă, pe măsură ce spinteca brazdele cu plugul. Femeia îl urma de aproape, potrivind cartofii despicaţi în pământul moale şi bun. Mergea în urma plugului, aplecându-se şi ridicându-se întruna, fără să obosească, cu mâinile pline de pământul negru şi cu părul blond fluturând în vânt.

Lucrau numai ei doi şi cartofii trebuiau sădiţi încă azi. Bătrânul Hermann era bolnav, aşa că nu se putea conta pe el. O dată cu primăvara, obrazul lui osos şi uscat se gălbejise, şi cu cât soarele încălzea mai tare, cu atât îi dădea în vileag mai fără milă slăbiciunea. Flaminii lui şuierau la fiecare respiraţie. Nu s-ar fi dat în lături de la muncă, dar pieptul bătrân nu-l mai ţinea. I-ar fi plăcut să lucreze ca înainte, fără întrerupere. Toată viaţa îşi văzuse conştiincios de treabă, ştiind să-şi cruţe puterile adevărate pentru munca grea a aratului şi a semănatului.

E drept că pământul nu era al lui; oricum însă, trebuia să-i poarte de grijă, ca să răsară ceea ce însămânţase. Pentru el, priveliştea cea mai tristă era aceea a unui ogor neîngrijit şi nearat la timp. De astă dată, de cum se lăsă amurgul, bătrânul se aşeză pe prispa casei, încovoiat şi cenuşiu la faţă, iar când Aaltonen se apropie, îi spuse gâfâind:

— După câte îmi dau seama, eu am cam isprăvit cu munca la câmp, o dată pentru totdeauna.

— De ce nu te duci la doctor? – îl întrebă, într-una din seri, văzându-l că abia se mai târăşte la masă. Bătrânul se mulţumi să zâmbească sleit, un zâmbet trist de moşneag fără puteri.

Ce să caute el la doctorii de la oraş, ce-ar putea să-i mai folosească lui ştiinţa orăşenilor? Mâna lui bătrână tremura puternic, ţinând cuţitul sau tăind felia de pâine, ca s-o ducă la gură.

În dimineaţa aceea se sculase însă devreme şi intrase în bucătărie. Îşi îmbrăcase hainele de sărbătoare şi ţinea în mână o geantă neagră, învechită, de voiaj, legată cu o sfoară în lipsa încuietorii, rupte înainte cu cine ştie câte decenii. Femeia îi pregăti câteva felii de pâine cu untură, le împachetă şi bătrânul porni spre coasta care ducea în sat. Aaltonen vru să-l ducă cu trăsura, până jos, la staţia de autobuz, dar bătrânul se indignase peste măsură.

— Şi cu cartofii ce faceţi, mă rog? Nu, e nevoie de cal aici. Pe mine au să mă poarte până acolo picioarele astea slăbănoage. Cunosc ele bine drumul, cum să nu-l cunoască?

Astfel se întâmplase că bătrânul plecă, iar ei rămaseră să isprăvească singuri munca până seara. Omul din camera închisă cu lacăt nu se mai agita acum de fel. Zăcea nemişcat, din zori până noaptea târziu, posomorât şi apatic. N-avea chef de lucru, dar nici nu-i dădea cineva ghes.

Radia parcă din întreaga lui fiinţă blestemul stârpiciunii, ameninţând apăsător ogoarele. Lui Aaltonen i se părea că tot ceea ce nemernicul atinge cu mâna lui e osândit la moarte. Mâinile acelea respingătoare şi lipsite de vlagă ştiau numai să pustiească, nu să rodească şi să producă. Nu trebuia deci să atingă acest pământ negru şi bun, fiindcă l-ar fi ucis şi l-ar fi făcut să nu mai rodească.

Uneori mai ieşea şi el în curte şi se oprea în loc, holbându-se în jur. Se ferea însă de ei, îşi rodea pe furiş unghiile, umbla fără nici o ţintă câtva timp, apoi se înapoia în odaia lui, fără să-i pese dacă e încuiat pe dinafară sau nu. Femeia îi punea bicarbonat de sodiu în mâncare şi i-o ducea în cameră, pentru că refuza să mai mănânce cu ei la aceeaşi masă şi nici să dea ochii cu ei nu mai vroia. Apatia lui aducea, cel puţin în aparenţă, o oarecare linişte în casă. Lucrând acum împreună pe arătură, niciunul nu se mai gândea la el. Sumbrul locatar al odăii încuiate se ştersese treptat din amintirea lor.

Mâncare caldă nu prea mâncau, fiindcă nu era cine să le-o gătească. Femeia aducea un fel de pastramă şi ceva conserve, iar când soarele ajungea în creştetul bolţii, se aşezau în marginea pădurii ca să mănânce. Aaltonen deshăma calul în apropiere şi îi aşternea în faţă un pumn de ovăz, scotocit cu mare greutate de pe fundul vreunei lăzi. II lăsa slobod, ca să zburde câtva timp prin pădure. Femeia îşi spăla mâinile la izvor şi le ştergea în muşchiul moale şi cald. Pe urmă rupea un codru de pâine pentru Aaltonen, care îi privea lung mâinile frumos croite şi puternice, înăsprite de muncă. Ochii lui aveau o expresie deschisă şi gravă. Mâncă pâinea şi bău câteva înghiţituri de bere amăruie. Laptele trebuia cruţat, spre a putea duce o cantitate cât mai mare fermierului. În timpul primăverii, acesta era singurul lor venit.

Munciră amândoi până la ora prânzului, apoi se tolăniră în iarbă, spre a se odihni puţin, ca ţăranii. O bucurie molcomă năpădi inima bărbatului, înviorându-l şi încălzindu-i toată făptura. Nu încercase niciodată până atunci o astfel de stare sufletească. Nu făcu nici un efort s-o înţeleagă şi nici să iscodească pricina acestei fericiri ciudate. Nu se gândea la nimic: o primea simplu, ea pe un dar şi ca pe o sărbătoare a inimii, după atâtea zile cenuşii şi amare… ca pe-o înseninare sau ca pe-o rază de soare, după atâta vreme mohorâtă. Ziua de azi i se părea binecuvântată şi sfântă.

Mâncase şi se tolănise pe pajiştea încălzită de soare şi uscat de vânt. Femeia se culcase şi ea, cu mâinile încrucişate sub cap. Privea cerul şi norii tiviţi cu argint. Obrazul i se rumenise în timpul lucrului, părul neîngrijit strălucea acum moale, iar privirea ei părea mai caldă că de obicei.

Privea îngândurată cerul fără hotar.

În timpul muncii dinaintea prânzului îşi vorbiseră rar, iar cât mâncaseră nu avuseseră prilejul; acum însă, odihnindu-şi trupul şi mâinile trudite, bărbatul iar fi dorit să vorbească, să-i destăinui într-un fel oarecare sentimentul acela bun care îl cuprinsese ca o minune, fericirea aceasta inexplicabilă şi chiotitoare care îi copleşise inima. Căută stângaci şi nepriceput cuvintele potrivite şi, în cele din urmă, întrebă fără să întoarcă ochii spre femeie:

— Oare ce-o fi făcând la oraş, bătrânul Hermann?

De la sosirea lui Aaltonen la fermă, nu-şi vorbiseră niciodată decât despre cele legate de muncă şi gospodărie.

— N-am mai fost pe la oraş de vreo doi ani.

Fără să-şi desprindă ochii de pe boltă, ca şi cum ar fi vorbit în aer, rostindu-şi cu glas tare gândurile, adăugă:

— Când eram mai tânără, nu-mi puteam închipui că mă voi obişnui vreodată cu viaţa la ţară.

Îşi trecu mâna, cu un aer obosit, peste faţă, de parcă ar fi şters de pe ea urmele trecutului, tot ceea ce n-avea să se mai întoarcă niciodată.

— Acum asfaltul mi-ar obosi picioarele, iar mulţimea felinarelor mi-ar arde ochii. Oraşul e rău, oraşul e viclean. Îţi pustieşte sufletul, te nelinişteşte şi te face prefăcut, mincinos.

Tăcu şi privi iar norii. Aaltonen ar fi dorit să-şi exprime gândurile, dar îi veni greu. Vorbi cu glasul scăzut:

— Fabrica e şi ea tot atât de rea. După ce munceşti opt ore în şir şi, ieşind pe poartă, îţi priveşti mâinile, te întrebi dacă, în definitiv, ai făcut ceva?

Tăcură amândoi o clipă. Pământul de sub ei era cald şi uscat de vântul care alunga vesel vălătucii norilor de pe cer. Mirosul greu şi dulceag al arăturii răspândea în jurul lor pace şi bucurie.

Femeia începu să-şi depene amintirile:

— Tata m-a dat la şcoală ca să mă instruiască. Era un om fără carte, dar deştept şi stăruitor. Avea brutărie şi a făcut avere la oraş prin sârguinţa lui. Îmi invitam deseori colegele de şcoală în casa noastră. Veneau şi mâncau cu poftă prăjiturile făcute de tata, îi zâmbeau amabil, dar de îndată ce el întorcea spatele, începeau să-l bârfească, încât îmi era ruşine de el. Citeam o sumedenie de cărţi şi credeam în ele. Devenisem orgolioasă, fiindcă tata cumpărase şi un automobil. În prostia mea, ajunsesem vanitoasă. Îmi cumpăram rochii frumoase cu banii tatii şi dădeam recepţii. Doamne! …

Îşi trecu din nou mâna peste obraz. Aaltonen privi mâna aceasta, care alunga fără vreo amărăciune urmele unei vieţi vanitoase. Îi vedea braţul gol până la cot şi trupul robust destins pentru odihnă, în haine de lucru, picioarele goale, murdare de pământ negru: dar sub pielea netedă şi aspră, vinele luceau albăstrii. Privi, în cele din urmă, şi ghetele scâlciate.

Femeia întrebă deodată:

— Ai lucrat timp îndelungat la fabrică, Aaltonen?

Omul tolănit în iarbă tresări şi obrazul pârlit de soare i se îmbujoră. Răspunse cu greutate, întâlnind, fără să se mai tulbure, ochii albaştri şi îngânduraţi ai femeii:

— Opt ani.

Apoi, întorcându-şi privirile în altă parte, adăugă cu glasul tremurând uşor:

— De altfel, nici nu mă cheamă Aaltonen, cum v-am spus.

Soarele se ivi de după un nor, femeia făcu o uşoară mişcare, ducând mâna la ochi, ca şi cum ar fi voit să-i ferească de brusca strălucire a cerului. Aaltonen continuă cât se poate de calm şi pe acelaşi ton domol:

— Am minţit şi când spuneam că sânt necăsătorit. Acolo jos, în Finlanda de răsărit, am nevastă şi un copil, care va împlini curând şapte ani.

Glasul îi era acum sigur şi grav, dar mâna mare şi osoasă se strânse, involuntar, iar privirea i se pierdu în depărtări, dincolo de arăturile negre. Femeia, acoperindu-şi pe mai departe ochii cu mâna, continuă de parcă n-ar fi auzit cele ce-i spusese omul de lângă ea:

— Părea dintr-o familie bună, îmi vorbea despre afaceri importante, tutuia pe chelnerii din restaurantele mari şi îmi oferea de fiecare dată tot ce avea mai bun. Cu banii tatălui meu am mobilat o casă frumoasă; se pricepea cum nu se poate mai cine să arunce praf în ochii lumii, atunci când nu-l cunoşteai. Fireşte că părinţii lui, care îl ţinuseră până atunci la suprafaţă, s-au bucurat să scape de el. Nimeni nu mi-a destăinuit adevărul, cu toate că mai fusese odată într-o casă de sănătate. Era un lucru ruşinos, fireşte, astfel că nimeni nu se laudă cu aşa ceva. Iar eu, care nu eram decât o tânără plină de vanitate, mă mândream cu el şi râdeam de farsele lui, când se îmbăta.

Beam şi eu, pe vremea aceea…

Se ridică brusc şi adună resturile de mâncare în coş. Aaltonen se ridică şi el. Cu palma proptită de tulpina roşietică a unui pin, privea spinarea dreaptă a femeii, mijlocul ei de trestie şi linia frumoasă a coapselor sub rochia simplă de lucru. O dureroasă desfătare îl năpădi, în timp ce încerca să-şi imagineze cum ar arăta femeia aceasta dacă i s-ar topi din trup rigiditatea, dacă ar trece surâzătoare peste ogorul proaspăt arat, ducându-şi de mână copilul, propriul copil, pe câmp.

Era o femeie voinică, în stare să muncească cu mâinile ei puternice şi ale cărei picioare calcă zdravăn printre brazde.

— Eu n-am avut niciodată alţi bani decât cei ne care i-am câştigat cu mâinile mele – zise Aaltonen. Cu toate astea, acolo departe, lângă fabrică, am avut o casă proprie, construită cu bani împrumutaţi. Am avut chiar o grădiniţă, pe care o îngrijeam singur şi o stropeam în fiecare seară.

Am avut până şi un atelier, cu unelte şi masă de rindea. Seara lucram acolo, ca să-mi treacă de urât. Se întrerupse spre a fluiera calul, făcându-l să iasă din pădure. Iapa albă năvăli dintre tufe şi se opri, scărmănând pământul cu copita şi ciulind urechile. Aaltonen o apucă de coamă şi, peste grumazul calului, îi spuse femeii, care, întoarsă cu spatele către el, strângea ultimele resturi în paneraş:

— Toamna trecută, într-o seară, mi-am luat pălăria din cui şi am plecat pentru totdeauna de acasă. N-am mai putut răbda. Am lăsat totul acolo, casă, grădină, soţie şi copil, fără să cer sau să pretind ceva. Nici rămas-bun nu mi-am luat, am scos doar pălăria din cui şi dus am fost.

Prinse calul de căpăstru şi îl conduse pe câmp, înhămându-l la plug. Femeia îşi umplu coşul dintr-un sac şi se luă după el. Toată după-amiaza merseră unul după altul; Aaltonen, în faţa, despica pământul odihnit şi plin de buruieni, femeia venea pe urmele lui, lăsând să cadă cartofii în brazda proaspăt tăiată. De fiecare dată când ajungea la capătul unei brazde, îşi îndrepta mijlocul ostenit, în timp ce Aaltonen întorcea plugul şi acoperea brazdele însămânţate. Miriştea era întinsă, astfel că abia când asfinţitul aprinse zarea şi umbra calului târându-şi sleit paşii începu să se alungească pe arături terminară cu lucrul.

Se întoarseră la fermă fără să scoată un cuvânt. Femeia ducea pe braţ coşul gol şi sacul în care fuseseră cartofii. Aaltonen, care mâna calul, o urma cu paşi ca de plumb.

A doua zi, Hermann se întoarse de la oraş. Bătrânul înainta cu paşi rari de-a lungul drumului, în mână cu geanta veche de voiaj, legată cu sfoară. Obrazul îi era pământiu şi supt de oboseală. Îngână un salut intrând în casă, transmise salutări de la oraş, apoi se retrase în cămăruţa lui ca să se culce.

Când Aaltonen se întoarse seara de ţa câmp, bătrânul şedea la locul lui obişnuit, pe laviţa de lângă fereastra; îi întinse de acolo o bucată de pâine de grâu.

— Un dar de la oraş – făcu el cu un uşor surâs, care îi însufleţi pe-o clipă faţa bolnavă.

Un val de căldură trecu prin inima lui Aaltonen. Era emoţionat, fiindcă de cel puţin douăzeci de ani nu mai primise daruri de la nimeni. Hermann strângea fiecare ban cu dinţii, Aaltonen o ştia bine, dar tocmai de asta darul lui avea şi mai mare preţ. Ţinând încurcat în mâini pâinea albă, întrebă:

— Ţi-a spus ceva doctorul?

— Fireşte, mi-a poruncit mai întâi să mă dezbrac, m-a pipăit, m-a ciocănit, m-a ascultat, în timp ce-mi spunea când să răsuflu adânc, când să-mi opresc răsuflarea. Pe urmă mi-a spus că am anghină în piept, adică astmă. Păi, zic eu, asta o ştiam şi eu, pentru atâta lucru nu e nevoie de ştiinţa doctorilor. Inima îţi bate şi ea slab, a mai zis. Nici asta nu mă miră, i-am răspuns, fiindcă munceşte fără răgaz de şaptezeci şi şase de ani, încât acum se osteneşte de-o nimica toată. Scuipă în asta, mă pofti el, şi îmi dădu o farfurioară. N-am avut încotro şi, ca să-i fac plăcere, am scuipat cât am putut mai mare. Pe urmă a vrut să mă bage-n spital şi m-a întrebat câţi bani am. Iac-aşa: clădesc, acolo la oraş, spitale mari şi scumpe; dacă n-ar avea decât bolnavi gratuiţi, cu ce le-ar mai întreţine? Le mai trebuie şi câte unul care să plătească. N-am nevoie de spital, i-am răspuns. Las’ să mor acolo unde mi-am trăit viaţa. Mi-a scris o reţetă cu nişte medicamente, al naibii de scumpe.

Când am aflat de la farmacist câte parale fac, am avut de gând să i le las lui. Dar mi-a fost milă de el, săraca! Şi el trebuie să trăiască din ceva, nu? N-am mai scos o vorbă, am plătit şi-am venit cu ele acasă. Căzuse parcă o piatră grea de pe inima lui bătrână, ştiindu-se din nou acasă, la ferma veche, pe care o cunoştea atât de bine. Părea uşurat şi limba i se dezlegase. De obicei era tăcut şi zgârcit la vorbă, de astă dată însă devenise aproape limbut. Aaltonen şedea pe laviţă, cu darul primit de la oraş în mâini, privindu-l încântat şi cu căldură.

— Ai dat greu de doctor? – întrebă el.

— De la gară m-am dus întâi la nişte neamuri de-ale mele, ca să le cer adăpost peste noapte.

De la ele am aflat adresa. Pe drum am mai întrebaT. Pe câte unul, astfel că am nimerit destul de uşor. Acolo însă am fost întâmpinat de o slujnică înfiptă, care mi-a spus că nu pot vorbi cu domni doctor decât peste două ceasuri, şi că să viu mai târziu. Ei las’, mi-am spus, că până atunci prânzesc şi eu, şi m-aşez pe trepte, în faţa uşii, şi dau a-mi desface traista. Aştept eu vreme de vreun ceas. Atunci au început să sosească bolnavii; sunau pe rând la uşă, iar slujnica le dădea drumul înăuntru. A ieşit apoi şi mi-a spus că acum pot să intru şi eu. Pe urmă am aşteptat acolo în odaie, până mi-a venit rândul. Când simţeam că m-apucă foamea, mai îmbucam câte ceva, ca să omor urâtul. Asta nici n-ar fi fost aşa de rău.

— Doctoria e bună la ceva?

— De scumpă, a fost destul de scumpă, aşa că trebuie să fie o doctorie foarte tare, fireşte.

Uite aşa îmi vâjâia capul, când am tras din ea o înghiţitură zdravănă. Parcă îmi tăiase cineva răsuflarea.

Bătrânul zâmbi, cu un aer viclean…

— Poate că trebuie să iei mai puţin – făcu Aaltonen.

— Că bine zici. El mi-a spus să iau câte-o lingură, eu însă am voit să mă conving dacă-i destul de tare, dacă nu cumva mi-au dat doar apă chioară. Dar nu m-au păcălit… Cât p-aci să mă doboare, atât e de tare.

Bucătăria i se păru nouă lui Aaltonen; ai fi spus că intrase în ea viaţa şi o stranie căldură.

Amurgul se prelungi şi el până târziu; la ceasul culcării, era încă o lumină limpede ca ziua, încât nici nu aprinseseră becul. În astfel de seri, în nemărginita şi binecuvântata linişte din jur, cei trei se apropiau tot mai mult unul de altul. Al patrulea, cel care mocnea îndărătul uşii încuiate cu lacăt, nu-i mai tulbura de fel. Numai gândul că îl ştiau acolo, că există în preajma lor îi mai apăsa uneori.

Aaltonen asculta tăcut peripeţiile bătrânului, iar femeia spăla vasele pe marginea vetrei. Doctoria înviorase puţin trupul istovit al lui Hermann şi strânse întriu-însul aducerile aminte. Cine ştie, poate tocmai fiindcă simţea că puterile îl lasă şi viaţa îi alunecă de sub picioare îşi depăna amintirile.

— Fie că mă crezi, fie că nu, am fost eu, pe vremea când eram flăcău, şi la baluri – spuse el, clipind vioi înspre vatră. De câte ori era vreo petrecere în satele vecine, n-aş fi pierdut-o pentru nimic în lume. Îţi era mai mare dragul să vezi cum îmi săltăm pe vremea aceea picioarele. Ţin minte că odată am vrut să mă fudulesc în faţa tinerilor, aşa că mi-am luat o pereche de galoşi. Peste mlaştină i-am dus în mână, ca nu cumva să se murdărească, şi i-am încălţat abia în sala de joc. Nai teamă, m-au pizmuit toţi îţi erau acolo, fiindcă nimeni în sat nu avea aşa ceva.

Aaltonen zâmbi. Nu mai zâmbise demult astfel, nesilit, din toată inima. În clipa următoare însă, un gând dureros îşi făcu loc în mintea lui, gândul la toate câte trec, la despărţirile definitive din această viaţă. Ceea ce a fost, nu se mai întoarce niciodată. Şi durerea lui se topi, treptat, în melancolia amurgului.

— Aşa, zău – urmă bătrânul, pe un ton potolit, făcând pauze din ce în ce mai lungi Mult am mai ţopăit cândva, fiindcă eram tare zăpăcit. Un hăbăuc, nu alta. Ei, dar acum s-a sfârşit de-a binelea. Gata cu toate! Nu mi-ar plăcea s-o tărăgănez prea mult. De groapă nu mi-e teamă, cât despre iad, nu mai e la modă azi să crezi în el. Unii zic că nici raiul nu există, rai din acela de care îmi vorbea maică-mea, pe vremuri. Bisericile nu le-am cercetat prea des, recunosc. De ani de zile nam mai călcat pragul Casei Domnului. Acum însă tare-aş vrea să mai merg o dată, la comuniunea de duminică. Vinul şi pâinea sânt tot cele de odinioară, însă i-am făgăduit bietei mele mame că, în clipa când voi simţi că mi se apropie sfârşitul, am să mă împărtăşesc cu cele sfinte.

Lasă deocamdată moartea în pace – îi reteză vorba Aaltonen. Simţi însă şi el că vorbele sună fals. De ce n-ar vorbi despre moarte, dacă prin asta îşi uşurează sufletul? N-are nici un rost să se apuce tocmai ei de prefăcătorii şi să ocolească adevărul. E altceva acolo unde oamenii trăiesc în grupuri mari şi se vâră unii în alţii, de frica propriilor lor gânduri. Acolo toţi să amăgesc şi se mint reciproc, ascunzând realitatea morţii după cuvinte înflorite, dar întotdeauna false, chiar când simt aproape suflul morţii şi sânt nevoiţi s-o primească, fie că le place, fie că nu. Dar ei trei, aici, în casa asta sumbră, se pot lipsi de toate prefăcătoriile şi îşi pot îngădui să fie sinceri şi descătuşaţi de nişte convenienţe care nu înseamnă nimic.

În bucătăria care se întuneca, Aaltonen, cu pâinea albă în mână, se gândi la ziua propriei sale morţi. Rupsese o dată pentru totdeauna cu trecutul, îşi luase într-o bună zi pălăria din cui şi pornise în lume pe-un drum întomnat, părăsind totul, în timp ce coşurile fabricii mocneau întunecate, în văzduhul însângerat al amurgului. Nu se gândise niciodată de atunci că s-ar mai putea întoarce vreodată acolo de unde plecase. Tot ce a fost altădată a trecut, s-a dus, şi nu mai cunoaşte drumul care duce îndărăt. Ştia acum că oriunde va fi să-l găsească moartea, în ceasul acela va fi cu desăvârşire singur.

Fusese toată viaţa un om închis în gândurile lui, încrezător doar în propriile-i puteri, lipsit de sprijinul altora. Când era copil, colegii de joacă îl luau în zeflemea pentru că era încăpăţânat şi nu prea lăsa din ale sale nici în ruptul capului. Cu cine s-ar fi putut împrieteni? Nu există legătură sufletească în stare să reziste până la capăt încercărilor grele ale vieţii. Până azi cel puţin, nu bănuia că se pot înfiripa între oameni şi alt fel de legături decât cele superficiale şi trecătoare.

Îşi simţea trupul vânjos şi întreg, plămânii perfecţi, inima sănătoasă şi puternică. I se prezicea, după obişnuitele socoteli omeneşti, viaţă lungă de acum încolo şi, poate, o agonie anevoioasă. Căci, fără voia lui, omul luptă şi se apără împotriva nimicirii sale. Până acolo însă, mai era cale lungă…

Săptămânile treceau, lunile se transformau în ani. Zilele erau când bune, când rele, iar amintirile trecutului păleau, până aveau să se şteargă cu totul. Dar drumul lung, pe care îl mai are în faţă, e sortit să-l străbată singur, neîntovărăşit de nimeni.

Şedea tăcut pe laviţă, cu pâinea albă în mână, şi nu-şi mai dorea nimic de la viaţă. Nici nu putea să-şi închipuie că, vreodată, ar putea fi fericit ca acum. Apoi, pe neaşteptate, îl cutremură gândul că tot ce se întâmplă acum cu el e binele său cel mai mare cu putinţă, că niciodată în viaţa lui nu s-a simţit încă atât de fericit, de împăcat.

Femeia se ridică şi se întoarse cu faţa către el. În umbra încăperii, faţa ei răsfrângea o lumină palidă, iar ochii-i albaştri străluceau împăienjeniţi. Bătrânul şedea ghemuit pe laviţa de sub fereastră, cu coatele proptite în genunchi şi vorbea cu glas sugrumat despre moarte şi despre împărtăşanie.

Cât e de săracă şi de modestă viaţa omului, gândi cu tristeţe Aaltonen, şi ce puţin cere spre a fi îndestulat şi pe deplin fericit în adâncul sufletului îl supăra însă şi îl întărită faptul că, în acest amurg molcom, îl încercase şi pe el fericirea trecătoare a celor smeriţi şi că ea zăbovea în preajma lui încă de dimineaţă.

Buzele lui căutară, descumpănite, prin întuneric, cuvintele, rugăciunea pe care s-o rostească pentru ca măcar puţinul acesta să nu i se risipească. Cunoştea de mult avariţia vieţii, care îşi împarte cu zgârcenie bucuriile şi că fericirea e însoţită, ca o umbră, de teama de viitor. Plătise până acum din plin puţinele clipe de mulţumire. Era gata s-o plătească şi pe cea de acum, orice preţ i-ar pretinde pentru ea soarta. De pe buzele lui răsărea, bolborosind, o rugăciune, pentru ca să nu i ase destrame în suflet bucuria clipei de acum şi să n-o piardă, aşa cum pierduse până atunci toate în câte crezuse şi nădăjduise.