IX.

Bătrânul rătăcea fără ţintă prin luncile cunoscute, în arşiţa zilei de vară. Îşi luă rămas bun de la pământul sleit şi de la şanţurile năpădite de bălării, pe care nu mai avea puterea să le îngrijească de acum înainte. Observa ici şi colo câte o schimbare îmbucurătoare. Nu erau schimbări prea mari, dar însemnau cu toate acestea câte un pas înainte, fiindcă era tot ce putuse să înfăptuiască un singur om cu două braţe harnice, muncind din răsputeri de-a lungul unei primăveri scurte şi a unei veri grăbite. Şanţurile de scurgere fuseseră curăţite de gunoaie, acoperişurile de şindrilă nu mai erau atât de ciuruite de spărturi ca înainte şi uşile nu se mai prăvăleau într-o rână, abia ţinându-se în ţâţâni. Spre mirarea lui, pământul produsese însă mult mai mult ca până acum, lucru care se vedea dintr-o singura aruncătură de ochi. Pe maiul lacului ovăzul crescuse bogat, iar frunzele lucioase ale napilor de nutreţ făgăduiau un neaşteptat belşug de lapte peste iarnă. Coteţul de porci devenise şi el mai larg, mai încăpător, încât vor putea să mai cumpere, la toamnă, câţiva purcei. Privirea spălăcită a lui Hermann se plimba peste cotloanele pe care le cunoştea atât de bine, peste povârnişurile apropiate şi peste holde, rătăcind adesea către cerul înalt, unde se pironea pentru clipe lungi. Din când în când trebuia să se odihnească, oprindu-se locului, ca să-şi recapete răsuflarea. Se rezema atunci de câte un mesteacăn şi îi dezmierda, pe furiş, scoarţa. Pe urmă pipăia lespedea mare din luncă, cercetând-o de aproape şi întrebându-se cât are să mai rămână piatra aceea acolo, frământată de tălpile oamenilor. Ar fi timpul să se dea la sfărâmat şi pietrişul să fie cărat undeva.

Îşi lua rămas bun de la pământul lui drag, şi inima-i obosită îngână neauzit un cântec de adio. Simţea că se desparte de un bun al său. Îi dăruise, ani în şir, acestui pământ toată vlaga, toată inima. Era al lui pământul, chiar dacă de câtăva vreme nu-l mai muncea şi nu-i mai putea purta de grijă. De altfel, puţin îi păsa cui îi aparţine prin legile omeneşti. Important este doar să-l îngrijeşti, să-l cultivi şi să-l faci să rodească, să nu-l laşi în părăginire. Nimic pe lume nu e mai trist şi mai dezolant decât priveliştea unui pământ nelucrat.

Bătrânul plugar văzu în ziua aceea multe şi de toate; nici un amănunt, oricât ar fi fost el de neînsemnat, nu scăpă privirilor sale iscoditoare.

Voia să vadă tot, din clipa în care zărise, prin pâcla înserării, strălucirea orbitoare a propriului său sfârşit. Puilor de pasăre le crescuseră aripi şi îşi părăsiseră cuiburile, cârtiţa îşi clădea sârguincioasă drumul subteran, presărând pe marginile drumului muşuroaiele ei ascuţite.

Bătrânul Hermann mai vedea însă şi altceva. Vedea razele tainice ale lunii şi soarelui, care pătrund în pământ, roadele ce se pârguiesc în potirul florilor şi jivinele care se adulmecau cu nările tremurândă în desişul pădurii.

Izvoare văzute şi nevăzute scăldau pământul, norodul de furnici căra neobosit firele de paie spre muşuroiul în construcţie. Străinul muncea pe holda cu cartofi şi umerii îi străluceau ca un soare bun în urma lui, ca o lună tainică, păşea femeia, cu mânecile rochiei suflecate până la coate.

Faţa bătrânului pălea pe zi ce trece, semănând tot mai mult cu ceara, dar sufletul îi rămăsese treaz, ca înainte. Vedea şi înţelegea că bucuria şi-a făcut sălaş la fermă. El n-o cunoscuse niciodată, nu se întâlnise nicăieri cu ea, dar în neîndestularea sa nu îi invidia pe cei cărora li se dăduse mai mult. Pacea lui sufletească nu era tulburată de nici o dezamăgire, de nici o renunţare; mai ales acum, în preajma morţii, nici o nelinişte n-o mai putea răscoli. Nu mai dorea şi nu mai cerea nimic de la viaţă. De altfel, fusese mulţumit întotdeauna cu cât putuse obţine. Era ca seminţele acelea tari şi aspre, care nu vor să se spargă şi să încolţească în pământ. Din clipa când ochii săi lăuntrici se despicaseră şi întrevăzuseră lumina morţii, bucurii noi, necunoscute până atunci îi răscoleau sufletul. I se părea că, după ce gustase pâinea şi vinul vieţii veşnice, soarele şi luna s-au apropiat de el. Şi nu-şi dorea nimic mai mult.

Îşi aducea adeseori aminte de unchiul său Joase, care îşi aflase moartea pe câmp, la umbra unui mesteacăn, întorcându-se de la păşune, unde se dusese în căutarea calului. Ce minunat trebuie să fie să te stingi pe o pajişte lângă calul voinic şi cald, mirat de nemişcarea trupului care se răceşte. Niciodată înainte nu fusese în stare să pătrundă atât de adânc frumuseţea morţii lui Joase.

Mai la vale, dincolo de gardul de mărăcini, huruia maşina de treierat a satului. Se întâmpla uneori să se abată lucrători străini pe la fermă. Cărau paiele aurii în grajd şi hambarele se umpleau de grâne. Pe urmă, casa se cufundă iar în linişte. Dar uruitul maşinii de treierat îl trezise pe omul care trăia închis în camera lui. Îl cuprinsese iar neastâmpărul; ieşea ziua în curte sau hoinărea prin pădure, iar noaptea scotea uneori câte un ţipăt înfricoşător de coşmar, care îi trezea pe ceilalţi trei în aşternuturi, iar trupul femeii era cuprins din nou de rigiditatea aceea de moarte.

Omul cu faţa buhavă zăbovea tot mai des prin curte, de unde privea pe furiş, cu ochi răi, satul din vale, de parcă ar fi pândit ceva în depărtare. Se îmbrăca iar, îşi lega cravata şi se bărbierea, după ce barba îi năpădise faţa, semănând cu o mirişte, de când nu mai văzuse briciul.

Încerca să intre în vorbă uneori cu bătrânul sau cu nevastă-sa, să-şi înşire iar planurile aiurite, împărtăşindu-le toate câte avea de gând să facă şi să dreagă, ce reparaţii trebuiau aduse gospodăriei, dacă recolta are să fie bună şi le va rămâne un ban de cheltuit. Număra copacii care urmau să fie tăiaţi şi le propuse ca, la toamnă, să vândă o parte din pădure.

Nimeni nu se sinchisea însă de el şi lucrul acesta îl amărî în cele din urmă. Bombănea şi înjura în sinea lui, urmărindu-i pe toţi cu o privire haină şi piezişă.

Pe Aaltonen îl ocolea cu grijă. Nu mai vroia să dea ochii cu flăcăul incult şi puternic ca un animal de pradă, care îşi vârâse nasul în treburile altora. Nu era destul că se amestecase în toate, dar îndrăznise să ridice chiar mâna asupra lui, asupra stăpânului său, să-l lovească şi să-l pălmuiască.

O furie oarbă şi neputincioasă îi mistuia sufletul. Era de ajuns să-l zărească de departe pe argat, pentru ca sângele să i se urce îndată la cap. Ticluia planuri cumplite de răzbunare, care de care mai înspăimântător, şi nu mai putea scăpa de ele nici ziua, nici noaptea. De data asta, parcă iar fi plăcut să vadă până şi sânge, deşi nu putea să-i suporte şi vederea lui îi provoca greaţă şi ameţeli. Femeia nu-i dădea nici o atenţie. Privea pe lângă el sau peste capul lui, cu ochii ei neîndurători, reci ca gheaţa, ca şi când n-ar fi fost acolo. Nici cuvintele nu i le mai auzea. Ii era deopotrivă de indiferent dacă se umflă de vanitate, făcând planuri de viitor, sau dacă se văicăreşte.

Nici nu-l mai socotea un om viu, ci doar o biată umbră. O umbră apăsătoare şi neplăcută, dar nevătămătoare şi lipsită de însemnătate. Avea însă grijă să-i dea regulat de mâncare, aşa cum se îngrijea şi de nutreţul zilnic al vitelor, dar în camera lui nu mai intra. Omul trebuia să-şi cureţe singur încăperea şi, când nu mai putea suporta murdăria, se hotăra în cele din urmă s-o deretice.

Îşi deplângea amarnic soarta, aplecându-se neîndemânatic ca să se vâre sub pat, să şteargă podeaua sau să schimbe rufele soioase ale aşternutului cu altele, curate. Ce-ar putea să facă un astfel de bolnav nenorocit, când nimeni nu se mai interesează de el şi niciunul din cei ai casei nu mişcă un deget ca să-l ajute?

O îndoială înspăimântătoare îi fulgeră prin minte: dar dacă nu mai e viu? Voi să se convingă că trăieşte într-adevăr şi îşi apucă, cu toată puterea cită o mai avea în mâinile moleşite, buzele tremurândă şi guşa umflată. Între timp însă, nu încetă să se văicărească din pricina ursitei sale blestemate. Câtă umilinţă trebuia să îndure, în ce crâncenă robie îl ţinea femeia asta aspră şi lipsită de suflet! E tratat ca un animal şi e păzit cu străşnicie de doi temniceri posaci.

Îl rodea neliniştea, dormea puţin şi gemea prin somn sau se zbătea ore întregi în pat, spre zorii zilei. Îşi sfărâma mintea să ghicească felul cum s-ar putea salva, cum să fure ceva de preţ ca să facă nişte bani. Tânjea de dorul oraşului, al restaurantelor strălucind de lumini, al chelnerilor care se înclină pe la mese şi al portarilor de hotel. S-ar fi mulţumit însă şi cu mai puţin, cu vreun mic bufet ordinar, cu mesele de scândură neacoperite, unde omul poate să bea nestingherit. O, dacă ar mai putea să trăiască o dată, o singură dată această bucurie! Să ducă la gură cana cu bere spumoasă, să asculte muzica din pâlnia gramofonului în aerul acela plăcut, cu nori deşi de tutun, în timp ce femei cu unghiile şi cu părul vopsit ar flecări în preajma lui. Doamne, ce mare fericire ar fi!

Nu era însă nicicum în stare să descopere locul unde femeia ascunsese banii. Sertarele erau toate încuiate cu cheia, încât nu putea să cotrobăiască prin ele. Şi doar trebuia să fie ceva bani la fermă, o dată ce vânduseră unul din porci şi chiar o parte din secară. Cu toate acestea s-ar fi împăcat, dacă ar fi putut să-şi procure cumva măcar o jumătate de sticlă cu rachiu şi dacă femeia lui nemiloasă ar lăsa cel puţin pe-o noapte uşa camerei descuiată. Dar uşa e încuiată în fiecare noapte!

Ce sărăcie, câtă mizerie! Nu are nici măcar atâta cât să-şi poată cumpăra o jumătate sticlă de rachiu! Şi, cu toate astea, fusese o vreme când nici nu i-ar fi dat în minte să ajungă în acest hal! Toţi complotează azi împotriva lui. De ce? Ce vină are? Câţi nu sânt în lumea asta, care risipesc banii cu amândouă mâinile, care fac datorii peste datorii, falsifică chiar poliţe şi, cu toate astea, continuă să trăiască şi să se bucure de viaţă. De ce tocmai el e sortit să îndure atâta mizerie şi să fie lipsit de tot ceea ce-i place?

Într-o noapte, sări speriat din pat. De undeva, de departe, străbătea până la el, prin pereţi, ecoul unui râs prelung şi fericit. Simţurile îi erau mai ascuţite în întuneric. Ciuli bine urechea, ca nu cumva să piardă până şi cel mai mic zgomot. Niciodată încă nu auzise ceva asemănător. Ceea ce auzea acum depăşea experienţa şi puterea lui de înţelegere. Crezu un timp că totul nu fusese decât o nălucire de vis. I se mai întâmplase şi altă dată să audă sunete sau murmure, râsete şi blesteme, mai ales dimineaţa, când se trezea şi trândăvea fără nici un chef în pat, năuc încă de somn. Poate că halucina şi de astă dată.

Pe neaşteptate, o îndoială vagă şi obscură i se înfiripă în minte, un gând la început nelămurit, care prinse treptat forme precise. Râsul se stinse în depărtare, dar continuă să mai răsune mult timp în urechea lui. Probabil că femeia râsese prin somn. Îşi simţi spinarea acoperită de năduşeală la gândul că ea îşi pierduse minţile.

Bâjbâi până la uşă şi apăsă cu luare-aminte clanţa. Era încuiată, ca de obicei, pe din afară.

Ciocăni, dar nimeni nu-i răspunse. N-auzi nici cel puţin o suflare. Femeia nu era în patul ei. Se întoarse împleticindu-se la patul său şi visurile ce urmară îi şterseră din minte amintirea tisului.

Când se trezi însă, a doua zi, îşi aminti.

O întrebă pe femeia care se întorcea de la mulsul vacilor, spionând-o din ochi:

— Tu ai râs astă-noapte?

Femeia se prefăcu că nu-l aude şi nu răspunse. Dar el constată, cu o bucurie diabolică, tremurând de satisfacţie din tot trupul, că, în sfârşit, izbutise de data asta s-o tulbure. Întrebarea lui nu mai nimerise, ca de atâtea ori în trecut, ca nuca în perete. Ochii lui nu mai puteau fi înşelaţi.

Fără nici o îndoială că obrazul rumenit de soare al femeii devenise mai palid cu, o nuanţă.

I-ar fi plăcut grozav să continue s-o tortureze şi, de satisfacţie, o spumă de salivă începu să i se prelingă din colţul buzelor, dar îi întâlni fără să vrea privirea şi picioarele i se tăiară de frică.

Încremeni o clipă în faţa ei, cu obrazul livid şi cu guşa tremurândă, apoi ieşi grăbit în curte.

Nu văzuse niciodată până atunci expresia aceea ucigător de dură în ochii ei. Avu impresia că, adineauri, înfruntase însăşi privirea morţii.

Trecu o bună bucată de timp până când îndrăzni să se întoarcă în casă. Într-acestea, Aaltonen se înapoiase de la ferma vecină, deshămase calul şi îl adăpa. Îi pândea pe furiş fiecare mişcare, rotindu-şi neastâmpărat ochii în toate părţile. Pune ceva la cale, îşi spuse, de-aş afla ce anume. În sâmbăta următoare, când să se culce, femeia băgă de seamă că bărbatul ei dispăruse iar.

Nu era nici în camera lui, nici în jurul casei, nicăieri. Aaltonen şi bătrânul nu-l văzuseră toată ziua, dar nici lipsa nu i-o simţiseră, ce-i drept. Banii erau la locul lor, neatinşi. Constatară abia mai târziu că Hermann îşi lăsase gherocul în care îşi ţinea punga cu bani pe speteaza scaunului din căsuţa de baie. Într-adevăr, punga dispăruse. Aaltonen îl privi pe bătrân cu ochii îngânduraţi, în care stăruia şi o vagă speranţă.

— N-am avut în pungă nici optzeci de mărci – făcu Hermann încetişor. Cu atâta n-ajunge el prea departe.

Era pe vremea secerişului şi, sâmbătă seara, rachiul curgea gârlă prin cârciumile saltului.

Fugarul, care se tupila pe potecile întortocheate până să iasă din pădure, nu îndrăznea să intre pe la fermele din apropiere, ştiind că nimeni nu i-ar da de băut, deşi se bea şi acolo vârtos. Nu putea să nădăjduiască rachiu decât de la muncitori, care aveau obiceiul, în serile de sâmbătă ale lunii august, să se întâlnească lângă vreun pod sau la încrucişarea de drumuri, în afara satului.

Pe şoseaua cea nouă, la răscruce, doi flăcăi cu biciclete vroiau să afle dacă e vreo petrecere prin împrejurimi şi, din vorbă în vorbă, se încinse o conversaţie mai lungă. In groapa de nisip şedeau doi muncitori mai în vârstă, un soldat aflat în permisie şi doi argaţi de la cea mai mare fermă din apropiere. Sticla de rachiu circula din mână în mână. Alfred se apropie de ei, se aşeză alături pe nisipul cald încă şi holbă ochii la sticla de rachiu.

— Daţi-mi şi mie o înghiţitură – se rugă el şi întinse palma moale, în care se aflau banii furaţi din punga bătrânului Hermann.

— La naică, să nu cumva să-i daţi o picătură – îi avertiză pe ceilalţi unul dintre muncitori, privind pe omul care fixa cu ochi chinuiţi rachiul din sticlă. Argaţii şovăiră, dar soldatul întinse mâna după bani. Rachiul era al lui şi avea dreptul să dea dintre-însul cui vroia. Alfred înghiţea acum pe nerăsuflate otrava agitata, care i frigea gâtlejul. Nu mai avea răgaz nici să răsufle, se îneca şi se învineţise, dar nu şi-ar fi luat sticla de la gură pentru nimic în lume. Soldatul îl privi la început nedumerit; apoi, când văzu că omul nu are de gând să-i înapoieze sticla, i-o smulse de la gură.

— Păi, ăsta-i nesătul ca un porc – făcu el, cu oarecare stimă, dar Alfred nu se sinchisi de remarca lui. Se retrăsese pe marginea grapei, ceva mai la o parte, şi se lupta din greu cu stomacul, ca nu cumva acesta să dea afară preţiosul lichid. Simţea că un val de viaţă nouă îi circula prin mădulare şi că, pe încetul, capătă puteri proaspete. Între timp, îi apucă noaptea, dar ceilalţi stăteau liniştiţi în groapa de nisip, de parcă Alfred n-ar fi fost lângă ei. Vorbeau despre militărie, despre întâmplări de cazarmă şi despre cele petrecute în sat de astă toamnă, care dintre slujnice mai născuse vreun copil… Alfred trăgea cu urechea la ceea ce spuneau, aţâţat de curiozitate. După un timp, tuturor, rachiul li se urcă la cap, limba începu să li se împleticească, ba unii prinseră să moţăie toropiţi de somn.

— Mai daţi-mi şi mie o înghiţitură – îndrăzni într-un târziu să se roage, când pofta îl răzbi din nou fără să i se poată împotrivi. Degetele i se deschideau şi se crispau iar, chircindu-i-se convulsiv în pumni, în timp ce stomacul îl ardea cumplit.

— Ar trebui să-l ducem acasă – propuse unul dintre muncitori. Cum o fi evadat? Ce-i cu el, în definitiv?

Fără să ia seama la omul care îi asculta, îşi povestiră tot ce ştiau despre el, ba erau chiar mândri că există în satul lor o astfel de ciudăţenie. Alfred se îneca aproape de furie, scrâşnea din dinţi şi strângea din pumni, dar pofta lui de băutură era mai mare decât mândria.

— Dumnezeu să vă binecuvânteze, oameni buni, mai daţi-mi o picătură de rachiu. Luaţi-mi ghetele, luaţi-mi haina, puţin îmi pasă. Ghetele sânt bune de tot, aproape nepurtate. Începu să se descalţe, spre a le arăta celor din jur.

Oamenii păreau să nu-l audă. Soldatul întorcea cu vârful bocancului prin nisip un băligar uscat de cal. Apoi ridică deodată capul şi întrebă:

— Dacă-ţi dau rachiu… mănânci… lămâia asta de cal?

Ceilalţi auziseră întrebarea, dar se prefăceau că nu-i dau importanţă, aşteptând să vadă ce are să iasă. Ochii lui Alfred se holbară îngroziţi şi îi cercetară pe toţi la rând. Bătăile inimii parcă i se opriră o clipă, apoi îl cuprinse o nesfârşită greaţă de el însuşi şi, cu lacrimile şiroindu-i pe obraji, ridică balega de jos şi şi-o îndesă în gură, fără să vomite…

De data aceasta nu lipsi mult de acasă. Duminică dimineaţa se întoarse la fermă, fără să fie căutat de ai săi. Îmbrăcămintea îi era murdară, cu pete mari pe o parte. Avea ochii aprinşi şi umflaţi, pe corp purta urme de vânătăi, de la loviturile şi izbiturile primite peste noapte.

Nimeni nu se sinchisi de el. Femeia nu-l învrednici nici măcar cu o privire, se luă doar după el ca să-l încuie în cameră, când prinse să geamă şi să se vaite amarnic în pat, sperând să stârnească în acest fel mila celorlalţi.

În zilele ce urmară, îşi recăpătă aspectul obişnuit. Era mereu neliniştit şi în ochi îi stăruia o ură sălbatică şi neputincioasă. Băutura nu-i satisfăcuse pe deplin, astfel că o sete crâncenă continua să-i mistuie trupul, alergându-i prin vine ca un foc. Pe urmă, gândurile i se îndreptară în altă direcţie.

Într-o noapte, după ce beţia i se risipise cu desăvârşire din cap, avu un vis din cale-afară de ciudat. Multă vreme se întrebă ce putea să însemne. Nu departe de casa lor, în pădure, sub o tufă deasă de măceş, se afla o tainiţă veche de cartofi, surpată de vreme, pe care nimeni n-o mai folosea de ani de zile. Se făcea că venea înspre el un lungan cu barba căruntă, îmbrăcat într-o şubă din piele de oaie, încinsă peste mijloc cu un brâu lat. Îl cuprinse de umeri şi îl conduse pe Alfred sus, pe măgura cea mică de sub un pom, de unde îi arătă mult acoperişul de paie al tainiţei de sub ei. Se trezi strigând speriat, dar visul ciudat nu-l mai lăsă în pace.

Când avu iar prilejul să se strecoare afară din casă, primul lui gând fu să caute tainiţa din vis. Îl mâna înspre ea o putere căreia nu i se putea împotrivi. Măceşul se prăbuşea aproape sub povara boabelor coapte, acoperişul tainiţei se surpase de tot, iar în fund, printre paiele putrede, mişunau şerpii. Împrăştie cu piciorul paiele şi pământul năruit, dar se retrase înfiorat, izbit de mirosul greu şi înecăcios de putreziciune. Totul se dărăpănase, lemnăria şi acoperişul de paie deopotrivă.

Se întoarse agale spre casă, dezamăgit de cele ce văzuse, dar visul îl urmări şi după aceea. A două zi, şterpeli hârleţul şi pârghia de fier din hambar, hotărât să dărâme tainiţa fără ştirea cuiva.

Nu-l tulbură nimeni, fiindcă nimănui nu-i păsa de ceea ce face. Erau ocupaţi cu secerişul ovăzului, pe care trebuiau să-l care sub acoperiş; nimeni, la fermă, nu-şi mai vedea capul de treburi.

Alfred smulse întâi cu mâna paiele de pe acoperiş. Şerpii goniţi din ascunzişul lor se refugiau înspăimântaţi. Pe urmă scoase pociumgii din pământ, fără să-l mai stânjenească miasma grea a pivniţei şi fără să-i pese că e lac de sudoare pe tot trupul. O agitaţie bolnăvicioasă îi făcea să-i tremure mâinile. Apoi, deodată, se plictisi de îndeletnicirea sa, aruncă hârleţul cât colo şi lăsă totul baltă. Se întinse istovit pe pământ, ca să se odihnească, pe urmă porni către casă. De lene, nici uneltele nu le ridică de unde le azvârlise.

Degeaba însă: visul nu-i dădea pace. În târziul unei după-amiezi, când casa era goală, se furişă iar în pădure, spre măgura cu tufe de măceş. De data asta se apucă să sape pe fundul tainiţei. Încercă în mai multe locuri. Deodată, hârleţul se poticni de un fel de cârpă gălbuie. Nu-şi date seama numaidecât că e cârpă, deoarece se lipise de ea un strat gros de pământ. Ea înfăşură un obiect greu, care se lăsa anevoie urnit din pământ. Scormoni cu mâinile tremurândă şi desfăşură cârpa galbenă, pe alocuri intrată în descompunere.

Era o armă veche de infanterie, înfăşurată cu grijă într-o cârpă uleioasă, iar alături, într-o cartuşieră de piele, se afla muniţia. Cocoşul şi ţeava nu apucaseră încă să ruginească prea tare, căci fuseseră unse din belşug cu grăsime. Alfred îşi şterse unsoarea lipită pe degete şi ascunse repede prada între paiele putrede, iar hârleţul şi pârghia de fier le duse acasă, în hambarul de unde le luase. Tremura din toate încheieturile, peste măsură de încântat de norocul său. Acum el va fi stăpânul casei, fiindcă e mai tare de azi înainte decât toţi ceilalţi. Are armă, o puşcă în toată legea!

Obrazul, gura şi tot trupul lui plin de osânză tremurau înfiorate de bucurie, întâi se gândi să vândă comoara găsită, dar alungă repede ispita acestui gând. Era cu desăvârşire interzis să vinzi sau să cumperi arme de foc. Cine ştie ce soldat, rătăcit pe aici, o fi îngropat-o în fundul tainiţei de cartofi, cu vreo douăzeci de ani înainte, în speranţa că are să se poată întoarce cândva după ea. Pesemne, n-a mai avut parte de întoarcere. L-au împuşcat pe undeva şi l-au aruncat în vreo groapă. Cine ştie, poate şi-o fi trimis aici ultimul blestem, această dorinţă a lui colindă de atunci pe aici şi îi tulbură somnul cu vise stranii. Îşi uită însă toate necazurile gândind la ce putea să însemne pentru el această pradă. Numai de-ar găsi un loc bun unde s-o poată ascunde şi de unde s-o scoată, la nevoie, cu uşurinţă. Odinioară, pe când era flăcău, umblase des la vânătoare. Arma nu era aşadar o noutate pentru el. Împuşcase iepuri şi păsări destule. Acum toamna, ar putea să împuşte chiar reni, care se rătăcesc uneori prin pădurea vecină. Gândul acesta îl ademenea, nu pentru carnea animalului, care putea din partea lui să putrezească acolo unde l-ar fi doborât, ci ca să vadă zvârcolirea aceea de moarte, blana catifelată străpunsă de glonte, picioarele subţiri zbătându-se în spasme. Gura i se năclăi de plăcere şi ochii i se tulburară la acest gând.

Hotărî, după o îndelungată frământare, să-şi ascundă prada sus, în şura cea veche. Poţi ajunge acolo fără să atragi luarea-aminte cuiva, ocolind doar stânca prin dos, pe lângă pădure.

Curăţă puşca de rugină şi îi lustrui ţeava, până când străluci iar de parcă ar fi fost nouă. Apoi o înfăşură la loc, cu infinită grijă, în cârpa unsuroasă, pe jumătate putredă, şi o ascunse printre urzici, presărând peste ea, pentru mai multă siguranţă, paiele împuţite şi zbruşite de pământ. Când isprăvi, îşi simţi mijlocul drept şi tare, ochii lui priveau ţintă înainte, fără să i se mai zbată pleoapele ca altădată. Toată ţinuta lui deveni parcă mai sigură şi mai bărbătească.

Femeia însă nu remarcă la el nici o schimbare. Peste creştetul ei, cerul se înseninase. Vroia acum să se bucure şi să guste cât mai mult cu putinţă darul pe care i-l oferise destinul până la cea din urmă picătură. Se petrecuse şi întriu-însa, în săptămânile care trecuseră, o mare schimbare.

Formele i se împliniseră, rotunde şi mature. Înflorise în chip minunat, cum nu mai credea că ar fi vreodată cu putinţă. Recolta fusese bună, nutreţ se adunase peste aşteptări astfel încât şi-ar fi putut spori numărul vitelor. Pâinea pentru iarnă le era asigurată. La anul vor trebui să mai angajeze un om, deoarece ei doi nu vor putea isprăvi singuri muncile câmpului şi ale gospodăriei.

Până atunci însă, cel puţin până atunci, să n-o tulbure ochi străini. Casa şi pământul să rămână numai ale ei.

Serile se scurtau simţitor, încât era aproape întuneric când se aşezau la masă. Bobiţele coapte ale măceşului străluceau roşii pe coasta muntelui şi noaptea se auzea, din sat, lătratul prelung al câinilor. Se dezlănţui apoi, curând, şi vântul rece de toamnă, pământul se întindea brun şi pustiu, cât vedeai cu ochii, iar frunzele galbene şi ofilite se legănau în aer, deasupra curţii fermei.

Uneori, zilele înnorate erau urmate de altele senine. Vântul se ostoia atunci, soarele scânteia auriu şi cerul părea din nou mai înalt. Miriştile se lungeau galbene sau cenuşii pe costişe şi fumul se înălţa drept ca un stâlp din hornurile satului. Pe câmpiile pustii se adunau stoluri gălăgioase de vrăbii iar văzduhul răsuna de cântecul trist al păsărilor călătoare. Pe înserat, se adunau toţi trei în faţa casei. Femeia se rezema acum liniştită de umărul vânjos al iubitului ei, fără să se mai ferească de privirile bătrânului Hermann. Stăteau aşa deseori, vreme îndelungată, unul lângă altul, privind pământul şi aerul, satul din depărtare şi apa întunecată din capătul miriştilor, sclipind molcom dincolo de perdeaua copacilor. Bucuria recoltei bune le umpluse inima. N-aveau de ce să se teamă de viitor, gândul apăsător al grijilor dispăruse fără urmă. O odihnă şi un sentiment înşelător de siguranţă le adormi simţurile. Se stârneau singuri să creadă că aşa are să fie de acum înainte totdeauna.

Femeia ştia că poartă în pântece un făt de două luni. In acea neuitată noapte de vară, trupul ei primise sămânţa şi o trezise la viaţă în hohote de râs fericit. Trupul ei reînviase sub atingerea unei mâini dragi şi puternice de bărbat după ce lepădase toată murdăria şi ruşinea anilor trecuţi.

Era o mână scorţoasă şi aspră de ţăran simplu, lipsit de cultură, dar cât de bine era să-şi rezeme capul de ea, să se odihnească astfel, în pâclele serii, uitând tot ce fusese în trecut: scăpărările mincinoase ale oraşului, goana veşnică după ceva, înţelepciunea făţarnică din cărţi şi toate câte sânt uşoare ca pleava spulberându-se în vânt o dată desprinse de pe grăunte. Trupul ei copt rodea acum germenul unei noi vieţi; trupul ei, pământ în care bărbatul îşi aruncase sămânţa ca ea s-o adăpostească şi s-o prefacă în fruct.

Pe cer, bogăţia de culori a asfinţitului se spălăci, apoi se stinse cu totul. Seara de toamnă se lăsă rece şi întunecată. Femeia îşi aminti că mai are de lucru. Îşi retrase, zâmbind, mâna de pe umărul lui Aaltonen. Se duse în grajd şi în drum privirea ei întâlni lacul ce strălucea sumbru, înfăşurat într-o maramă de negură albă şi rece. Imaginea aceasta deşteptă în ca o amintire veche: ziua când străinul sosise la fermă.

Era, tot ca acum, un asfinţit rece dar mai cenuşiu şi mai trist decât cel de azi. Bătrânul Hermann dusese la fântână iapa albă ca o arătare, iar lacul negru, cu malurile mlăştinoase de la poala stâncilor pleşuve, scânteia ca o sumbră ameninţare. Pe atunci, ea nu era decât ruina celei ce fusese cândva, o fiinţă care pierduse orice credinţă, toată nădejdea şi dragostea de viaţă, dobândind în schimbul lor doar o mândrie rece şi îndârjită. Venind la fermă, un fatalism profund pusese stăpânire pe sufletul ei. Avea impresia stranie că nu se află aici pentru întâia oară. Toate i se păreau simple repetări ale unor întâmplări deja trăite. Cândva, demult, ea mai umblase parcă pe-aici şi cerul era la fel de trist, atunci ca şi acum, tot atât de dezolant şi de apăsător. Iar iapa albă fusese şi înainte tot aici, împreună cu lacul negru, plin de ape ameninţătoare. Simţise şi apropierea nemijlocită a pământului, dar pe atunci cu oarecare apăsare, ca pe-o povară şi nu ca pe-o alinare.

Crezuse că toate s-au aliat împotriva ei, că nu se poate încrede decât în asprimea ei, în mândria aceea neînduplecată şi dârză care o apăra ca o pavăză. Astfel venise ea la fermă, şi impresia de la început o stăpânise tot timpul. Ştia că se îndreaptă în întâmpinarea destinului ei, dar n-ar fi crezut niciodată că locul acesta va deveni într-o bună zi căminul ei, cel mai drag din toate câte avusese înainte, că aici va cunoaşte împlinirea sfântă a bucuriei fecundităţii.

Zâmbetul fericit i se topi deodată din priviri, izgonit de vedeniile trecutului, îşi revăzu viaţa de odinioară, făptura ei de altădată, cu toate câte n-ar fi trebuit să se întâmple şi cu toate câte trebuiau ucise în sufletul ei, dacă vroia să mai trăiască şi de acum înainte. Alături de acest pământ, de apa asta neagră a lacului şi de nesfârşita boltă cerească îşi simţea propria ei micime, propria ei neînsemnătate. Iată, sânt aici, sânt aproape şi o îmbrobodesc marile puteri adverse care ascund viitorul. Ai fi zis că pâclele ridicate de pe mlaştini au ajuns până în curtea fermei. Femeia îşi simţi trupul ca de gheaţă, sleit parcă de o atingere haină, şi dinţii i se încleştară. Scuturată de un fior, apucă doniţa de lapte şi trânti în lături uşa grajdului. Mirosul jilav şi cald al gunoiului de vite îi făcu bine. Când isprăvi de muls şi se întoarse în casă, ca să aprindă lumina şi să pregătească de cină, un zâmbet fericit şi tandru îi înflori în colţul buzelor.