VII.

Aaltonen zăbovi cu răspunsul, nu fiindcă i-ar fi venii greu să vorbească, ci fiindcă tot ceea ce se petrecuse devenise în amintirile sale simplu şi limpede. Înţelesese, în sfârşit, totul. Amărăciunea şi suferinţa, care îl hărţuiseră atâta vreme în străfundul sufletului, dispăruseră de mult, iar amintirea lor nu-l mai durea. Nu le mai simţea urma, chiar dacă ar fi voit s-o simtă. Aşa cum, după o lungă suferinţă, organismul rănit produce substanţa cu ajutorul căreia reuşeşte să izoleze şi să facă inofensivă otrava pătrunsă întriu-însul – şi nu se mai sinchiseşte de nimic.

Ridică ochii – şi privirile îmblânzite şi strălucitoare ale femeii îl îndemnau să vorbească, încât îi fu acum uşor să răspundă. Nu mai căută vorbele, deoarece ele îi răsăreau singure pe buze, deşi toată viaţa îi venise greu să-şi exprime gândurile. Toate deveniseră însă nesfârşit de simple şi de uşoare. Soarele încălzea treptele grajdului, semănăturile scânteiau verzi dincolo de gardul de mărăcini, iar mâna dragă a femeii iubite se odihnea pe braţul lui, aşa cum niciodată înainte nu-şi închipuise că ar putea să se întâmple.

— La început au vrut să mă fac grădinar – prinse el să vorbească. Lucram în grădina fabricii şi trebuia să intru la şcoala horticolă; între timp însă am fost dus la armată şi, când m-am întors, tata murise, astfel că nu mai rămăseseră bani pentru şcoală. Am fost, timp de doi ani, contramaistru la secţia de eşantioane a fabricii, unde am agonisit ceva bani, ca să mă pot înscrie la şcoala horticolă. Trăiam retras şi nu puteam fi asemenea celorlalţi. Era, printre ei, o femeie, mai mare cu câţiva ani decât mine, pe care o cunoscusem la o serată. Fiindcă într-o zi am fost împreună cu ea, am socotit că e de datoria mea s-o iau de nevastă. Ţinea cu orice preţ să intru muncitor la fabrică, fiindcă fusese tocmai mărită şi momentul era potrivit. Nu vroia să locuiască la ţară, unde navea nici societate, nici vreo distracţie. Apoi îmi spuse că va avea un copil. Cu toate astea, dorea mereu-să se distreze, venea şi pleca într-una, făcea cunoştinţă cu străini, dădea mese una după alta, încât economiile mele se topiră curânD. Începuse să mă neliniştească şi încercai s-o opresc de la nebunii. Copilul trebuia să vină şi mie nici prin minte nu-mi trecea că ar putea să nu fie al meu.

Astfel am intrat din nou la fabrică şi, la drept vorbind, nu mi-a mers rău. Inginerul şi contramaiştrii erau mulţumiţi de munca mea, încât leafa ajunsese destul de frumuşică, ba, mai târziu, am primit un teren şi un împrumut ca să-mi zidesc o casă proprie. N-o mai puteam duce în casa unde eram chiriaş. Când priveam pe fereastră, nu vedeam decât coşuri de fabrică şi n-auzeam altceva decât urlete de gramofon, hârâitul aparatelor de radio şi cearta femeilor din curte. Nicăieri un copac sau un fir de iarbă, nicăieri un colţ de cer albastru. În pridvor, se uscau mereu, pe o frânghie, câteva scutece.

Aaltonen tăcu; mâinile lui mari se agitară pe genunchi, iar ochii lui rămaseră duşi, fără expresie, în depărtări. Retrăise din nou viaţa lui de demult, cu şirul ei nesfârşit de zile incolore şi fără rost, respirase iar aerul îmbâcsit de miros de pucioasă al oraşului. Femeia suspină uşor lângă el, aducându-l la realitate.

— A fost greu să mă deprind – continuă el, căci am crescut la ţară, unde am cultivat din copilărie pământul. Zilele erau scurte şi munca în fabrică nu era prea grea, faţă de munca la câmp.

Cu toate astea, nu eram mulţumit. Aerul acela îmi apăsa pieptul, nu mai puteam nici să răsuflu în voie şi ajunsesem s-o urăsc pe femeia care dormea cu mine în acelaşi aşternut. În primul an, ea îşi văzu de treburi, dar de îndată ce copilul crescu, viaţa monotonă începu s-o plictisească. Zicea că-i sătulă până-n gât şi vroia să petreacă în fiecare seară. Ba se prefăcea că se duce la o adunare, ba trebuia neapărat să vadă un film, ba era invitată undeva la dans. Când n-avea de mers nicăieri, se ducea la vreo vecină, numai să nu stea acasă. Stăruia de fiecare dată să-i ţin tovărăşie, dar nu eram în stare să mă hotărăsc la aşa ceva. Nu mă potriveam de loc cu societatea ei. Nu mă pricepeam să vorbesc limba altora şi nu eram în stare să râd de lucruri pe care nu le găseam hazlii. Pe vremea aceea preferam să-mi stropesc straturile de flori sau să plivesc în grădină. Iarna îmi reparam bicicleta, lacătele şi aparatele electrice. Vroiam să fac economii, ca să-mi pot plăti datoria şi să avem casa noastră proprie. Asta era pentru noi o cauză de ceartă neîntreruptă. Se întâmpla să vie de multe ori noaptea acasă, în timp ce eu dormeam demult, iar sâmbăta ferestrele erau luminate când ea se întorcea, cu buzele roşite şi duhnind a băutură. Începuse să aducă în casă bărbaţi străini, care veneau cu rachiu şi cărţi de joc, jucând septica până târziu, după miezul nopţii. Îmi era de multe ori atât de scârbă de tot ce vedeam, încât ieşeam blestemând în curte. De mine însă nimeni nu se sinchisea. Afară nu mă mai putea auzi nimeni şi îmi puteam rosti gândurile în voie. Îmi băteam într-una capul cum aş putea să scap de ea şi de viaţa aceea mizerabilă. Îmi era milă de copil. Uneori, când i se năzărea, nevastă-mea făcea pe mama iubitoare, îmbrăca copila ca pe-o păpuşă de vitrină şi o arăta musafirilor ei. Alteori însă nu-i dădea nici cel puţin de mâncare, fiindcă n-avea chef de gătit. Copila rămânea flămândă şi scâncea, până când se îndura de ea vreo vecină şi-i dădea un codru de pâine. De multe ori o culca nespălată sau o trimitea cine ştie unde, uitând de ea zile întregi. Deveniră însă grozav de aliate împotriva mea, din clipa când fetiţa începu să umble şi să vorbească. Eu eram cel rău, care nu ştia nici să glumească, nici să se joace, cel care bombănea întruna şi le strica lor bucuriile. Uneori mă întărâtau în aşa măsura, încât îmi ieşeam din fire şi nu mă mai uitam unde dau. După ce-mi vărsăm zăduful, mă închideam în cămară, îmi aşterneam singur patul şi îmi cumpăram singur de mâncare, numai să nu mai dau ochii cu ele.

Aaltonen tăcu din nou şi femeia întrebă, reţinându-şi suflarea şi ferindu-şi ochii:

— A fost frumoasă, nevasta pe care ai avut-o?

Ai fi zis că bărbatul îşi cântăreşte ou precizie fiecare cuvânt. Nu vroia nici să micşoreze meritele celei despre care vorbea, dar nici să le mărească. Şi-apoi, toate erau acum atât de departe, atât de inofensive, încât putea să vorbească liniştit şi să fie lesne nepărtinitor:

— Avea ochi căprui şi rotunzi şi pielea ca mătasea. Era mai scundă decât mine şi foarte slabă de înger. Bărbaţii îi zâmbeau îndată, dar nici ea nu rămânea mai prejos. Trebuiră să treacă opt ani până să-mi dau seama de ceea ce în prima clipă nu băgasem de seamă. N-aveam nici o experienţă, nu era mare lucru să mă amăgească cineva. Abia atunci am înţeles că nu era o soţie, ci o târfă de rând, chiar faţă de mine, fiindcă tot ce-şi dorea cumpăra, până şi de la mine, cu trupul ei, până când am simţit că mi-e scârbă de mine însumi. În acelaşi fel cumpăra de la alţii ceea ce nu putea să obţină de la mine. Cumpăra rochii, zorzoane ieftine, bilete de cinematograf, băutură, petreceri dansante, tot ce-i dorea inima. Fiecare lucru avea un preţ, sărutarea ca şi îmbrăţişarea. Cred că niciodată nu i-a trecut prin minte că face un rău, pentru că fusese astfel făcută.

De mine însă se temea – şi vreme de opt ani izbuti să-mi ascundă felul în care trăia. Nu i-a fost greu, pentru că, în aglomeraţia fabricii, nu mă împrietenisem cu nimeni şi nu era nimeni care să-mi fi deschis ochii. Încetul cu încetul însă, otrăvi tot ceea ce mi-ar fi putut aduce oarecare bucurie. Cu toate astea, rămăsesem tot eu cel vinovat, cel care îi interziceam orice plăcere. Judeca la fel cu femeile de stradă. Găsea că e foarte firesc să-mi facă reproşuri, să-şi bata joc de mine şi să se culce cu alţi bărbaţi, în propria mea casă. Mă înstrăinasem de ea încă din primul an de căsnicie, astfel că nu-mi mai era soţie, ci ceea ce-ţi spuneam. Cu toate astea, mă supăra felul ei de viaţă; vegheam în patul meu până după miezul nopţii, cu pumnii încleştaţi. În timp ce musafirii ei jucau cărţi în bucătărie, şi beau, şi chicoteau, deşi a doua zi trebuiau să fie la lucru. Ascultam hohotele lor şi pocnetul cărţilor de joc pe masă şi, uneori, paşii ce se furişau pe podeaua care trosnea.

Aaltonen vorbise parcă în gol. Privea încă înainte, cu mâinile odihnite pe genunchi. Se întoarse apoi spre femeia de alături şi cercetă lung, cu atenţie capu-i înclinat, părul ondulat scăpărând auriu şi braţul gol, neatins încă de soare. Şedea acum foarte aproape de el, cu ochii pironiţi în pământ şi nu s-ar fi uitat în ochii bărbatului pentru nimic în lume.

— Să mai spun? – întrebă el şi îşi aduse aminte deodată că tot ce povestise nu are nici o legătură cu ei doi. Toate sânt doar simple aparenţe, nicidecum realităţi adevărate. Iar ei nu au nimic comun cu lumea aceea veche şi pustie, de năluci. O lume care, pentru ei, a trecut, s-a stins, a pierit cu desăvârşire. Ceea ce există acum e într-adevăr frumos, curat şi minunat de simplu.

— Spune tot, până la capăt – zise femeia, cu capul încă plecat.

Întinse mâna şi se jucă distrată cu o frunză de buruiană răsărită la picioarele ei.

— Cu timpul, a început să mă urască, ba chiar să se dezguste de-a binelea. Nu se mai ostenea să-şi ascundă de mine felul ei de viaţă. Ori mă socotea un idiot care nu vede şi n-aude, ori vroia să mă aţâţe cu tot dinadinsul, ca să-mi pierd capul şi să săvârşesc cine ştie ce faptă necugetată, care ar fi îndreptăţit-o să-mi pretindă pensie alimentară în caz de divorţ. Într-o dimineaţă, când să pornesc la lucru, am găsit-o în bucătărie, beată, între doi bărbaţi străini. În sfârşit, am aflat şi că fetiţa nu era a mea. Unii din contramaiştrii uzinei, de altfel om însurat, îi dăduse bani ca să se mărite cu mine şi, de opt ani, îi plătea regulat banii pentru întreţinerea copilului. Pe urmă nevasta îi murise şi, fiindcă nu mai avea de cine să se teamă, venise la mine în timpul prânzului ca să-mi spună că nu mai plăteşte nimic din ziua aceea. Era într-o zi de toamnă.

Pomii pe care îi sădisem în grădină cu mâinile mele se încovoiau sub povara merelor coapte, atât de mult crescuseră. Nu mai simţeam nici ură, nici amărăciune. Mă cuprinsese mai curând o senzaţie de uşurare, ca şi când mi-ar fi căzut de pe inimă o povară care o apăsase până atunci. Mă întorceam agale spre casă, pe drumul binecunoscut, căruia nu-i mai puteam suferi nici o casă, nici o palmă de pământ. Nu priveam în jurul meu, nu întrebam nimic şi nici nu scoteam vreun cuvânt. Mi-am îmbrăcat costumul de sărbătoare, am scos din sertar banii câţi rămăseseră din ultimul salariu, miam luat pălăria din cui şi am plecat. Asta e tot.

O umbră coborâse între ei – şi soarele nu mai strălucea cu aceeaşi limpezime ca înainte.

Rândunica despică iar aerul, cu aripile ei negre şi sclipitoare, trecând fulgerător pe deasupra treptelor. Sufletul lor rămăsese gol şi împăcat. Şedeau unul lângă altul, deopotrivă de tăcuţi.

Aaltonen se gândea că, poate, ar fi fost mai bine să nu-i fi spus nimic din toate acestea, să nu răscolească trecutul, deşi nu vroia nimic să-i tăinuiască femeii. Ea se cufundase în tăcere şi muţenia aceasta îl stingherea.

O privi pe furiş. Şedea însă nemişcată, cu capul aplecat, şi nu îndrăzni s-o atingă.

Într-un târziu, femeia zise:

— Vino, Aaltonen!

ÎI prinse uşor de braţ, se ridică, îşi netezi rochia peste genunchi şi traversă, grăbită, curtea.

Aaltonen o urma şovăind, fără să-şi dea seama ce are de gând. Străbătură curtea şi trecură prin faţa coteţului de porci şi a băii. Femeia se aplecă uşor şi, spre a face ceva, culese o floare albastră de pe malul pârâului. Apoi porni de-a lungul lui, înspre lac. Aaltonen o urma cu pasul îndesat, mai hotărât decât înainte, ea însă nu întorcea capul ca să-l privească. Holda se sfârşi deodată, întâlnind livada năpădită de muşchi şi de ochiul-boului.

Femeia continuă să meargă, cu pasul lin şi legănat. Mlaştina răsări deodată în faţa lor, ca o imensă oglindă întunecată. Deşi soarele arunca săgeţi şi aerul era încins, mlaştina întâmpina pe cei ce se apropiau cu răsuflarea ei rece şi ameninţătoare.

Când simţi muşchiul murindu-se sub paşii săi, Aaltonen se opri. Femeia continua însă să avanseze, cu acelaşi mers uşor şi legănat, oprindu-se abia pe marginea apei sumbre şi fără fund.

Bărbatul asistă acum la un spectacol straniu, fiindcă femeia prinse să se legene capricioasă pe patul de muşchi mişcător. Cu toate că pământul mustuia şi plescăia sub ghetele ei, nu-şi mută picioarele în alt loc. Trupul ei renăscut, trupul ei viu se balansa deasupra covorului înşelător, sub care pândea moartea. Peste creştetul ei, soarele arunca acum săgeţi înfiorate. Frunzele rotunde şi roşcate ale tufăriei de mocirlă mocneau întunecate până departe. În depărtare, brazii ţâşneau verzi în jurul clădirii afumate a băii. Iar corpul femeii, cu braţe goale, cu faţa goală, cu buclele ondulând scânteietor peste obrajii ei arşi de soare, plutea fără oprire deasupra adâncimii fără fund.

Se opri deodată, trecându-şi palma peste frunte. Se înapoie spre Aaltonen, cu paşi prevăzători, căutând cu piciorul, pe terenul legănat şi viclean, locul cel mai solid. Trecând pe lângă el, îl apucă cu amândouă mâinile de braţ şi, cu capul dat uşor pe spate, rosti cu glas ciudat:

— Sânt şi eu acum întocmai ca tot ce vezi.

Aaltonen înţelese ce vroia să spună. Avea în faţă însăşi imaginea propriei lor vieţi. Ei doi se desprinsese de toate câte există; deasupra lor, doar cerul nemărginit, iar dedesubt, o întunecime insondabilă. Cât timp se legănase la marginea mlaştinii, femeia nu mai datora socoteală nimănui sub soare. Pe terenul clătinat, peste covorul înşelător de muşchi şi alături de întunecimea nesfârşită, era cu desăvârşire liberă.

Mâinile femeii, frumoasele ei mâini atinseră deodată braţul iui Aaltonen, iar pe obrazul transfigurat, întorşi acum către el, miji un zâmbet tainic şi ciudat, până când îşi retrase deodată mâinile, ca şi cum contactul acesta i s-ar fi părut prea violent şi mult prea tandru spre a putea fi adevărat.

În timp ce se înapoiau pe malul pârâului, auziră dinspre poteca dintre stânci zgomotul unor pietre aruncate de sus. Omul care locuia în încăperea cu lacăt la uşă cobora de sus pe poteca vitelor, ţinând în mână o nuia de arin de pe care rupsese toate frunzele. Trecând pe lângă copaci, îi lovea cu sete cu nuiaua şi desprindea cu vârful piciorului pietrele, ca să le rostogolească pe coastă.

Mergea cu paşi şovăitori şi, la poalele colinei, trupul lui fără vlagă şi bărbia lipsită de energie se zăreau de departe.

Într-o clipă, trupul femeii îngheţă. Faţa i se înăspri, până când se şterse de pe ea orice expresie, iar ochii îi deveniră doua pietre albastre şi reci. Fără să se mai uite la Aaltonen, străbătu curtea în grabă şi dispăru în casă. Aaltonen se opri în dreptul băii, la umbra brazilor întunecaţi dindărătul peretelui afumat şi aşteptă, cu respiraţia oprită, să treacă omul. Îi urmări apoi, cu pumnii strânşi, făptura lăbărţată, mâinile atârnând fără vlagă de-a lungul corpului şi nuiaua de arin cu care croia crengile şi mulgea frunzele de pe ele.

Aşteptă până îl văzu că intră în casă, apoi se întoarse agale în curte şi se aşeză din nou pe treptele grajdului, chiar pe locul unde, cu puţin înainte, se instalase femeia lângă el. Un vânticel uşor îi mângâia fruntea, dar gândurile lui erau în altă parte. Dincolo de îngrăditura de mărăcini, semănăturile pâlpâiau ca nişte flăcări verzi; el însă nu le vedea. Ridică braţul şi îl pipăi. Braţ puternic şi vânjos de muncitor, care trudeşte neistovit din zori şi până seara târziu. Îşi pipăi pieptul lat şi muşchiulos, umflat sub pânza albă a cămăşii. De unde venea totuşi oboseala neaşteptată care îl copleşise dintr-o dată? Să fi nimerit din nou viaţa lui într-o fundătură din care nu există ieşire?

Are să poarte iar cătuşe grele şi nemiloase, chiar dacă erau acum ale unei alte făpturi omeneşti?

Oricum, de astă dată era altfel de cum fusese înainte şi nu-şi mai chinui zadarnic capul cu întrebări fără răspuns. Totul i se părea cât se poate de simplu şi de limpede, chiar dacă, deocamdată, nu întrezărea nici o soluţie.

Deodată sări în picioare şi văzu negru înaintea ochilor. Un ţipăt sfâşietor, un geamăt de suferinţă răzbise prin uşa închisă a casei, străbătând curtea până la el. Nu şovăi nici o clipă, ci se supuse orbeşte chemării de ajutor, oua şi cum ar fi ascultat de un ordin. Ochii i se întunecară şi o groază nespusă îi copleşi sufletul. Smulse cu violenţă uşa.

Femeia era îngenuncheată pe podea, iar omul, ticălosul locatar al camerei din fund, fără să-l vadă pe cel care intrase, încerca, aplecat asupra ei, să-i răsucească mâinile la spate. Faţa îi tremura şi întregu-i corp era străbătut de frisoanele unei plăceri sălbatice. Rochia neobişnuită a femeii şi braţele ei goale îi înfierbântaseră sângele, deşteptând întriu-însul o dorinţă furibundă. În pornirea sa, care era de astă dată mai puternică decât laşitatea, nu se mai gândea la nimic şi nu se mai temea nici de bătăi, nici de vreo suferinţă fizică.

Aaltonen îl înşfăcă de grumaz cu dreapta, îl ridică în sus cu braţele întinse şi izbi cu el de pământ. Apoi îl apucă din nou de gât, îl ridică în picioare şi prinse să-l lovească din răsputeri, cu amândouă mâinile, peste obraji. Omul se clatină pe picioare, pe jumătate leşinat, fără să se împotrivească, încercând doar să-şi ferească faţa cu mâinile ridicate înaintea ochilor. Ţinându-l încleştat de gât, Aaltonen îl îmbrânci spre uşa încăperii din fund, îl împinse înăuntru, încuie uşa cu cheia, apoi aşeză încet cheia pe masa încăperii vecine. Aşteptă până când tremurul supărător îi dispăru din mâini şi din genunchi. Stătu o clipă locului, privind patul îngust şi aspru al femeii, încăperea aceea austeră, după care se întoarse în bucătărie.

Femeia era încă pe podea şi îşi freca, automat, braţele chinuite. Rochia îi fusese sfâşiată până la mijloc, încât un sân i se dezgolise. Nu încerca măcar să-l acopere, când Aaltonen, cu mâinile şi genunchii tremurând încă, o cuprinse de mijloc ca s-o ridice de jos. Trupul ei era ţeapăn, gâfâia obosită, ochii i se goliseră de orice viaţă, iar obrazul îi încremenise. Braţele bărbatului se desprinseră din jurul mijlocului ei; femeia ridică abia atunci privirile, îşi trecu mâinile prin păr, cu un gest de desperare, apoi, dezmeticindu-se, îşi aruncă ostenită rochia sfâşiată pe umărul gol şi spuse:

— Du-te acum!

Aaltonen o mai privi o dată, în timp ce în ochi i se stingea orice bucurie, dar şi orice urmă de mânie. Apucă piatra de tocilă de pe marginea vetrei şi ieşi cu paşi domoli.

Peste puţin, femeia ieşi şi ea în curte, în rochia ei pătată, de toate zilele. Îl zări pe Aaltonen aşezat pe treptele hambarului, cu o găleată de apă alături şi cu tocila ascuţind toporul de tăiat lemne.

Femeia se apropie încet şi se aşeză alături. Când îl văzu că nu-şi ridică ochii, îi atinse uşor genunchii cu o mână lipsită de viaţă.

— De ce ascuţi tu toporul duminica? – întrebă.

Aaltonen îşi întrerupse îndeletnicirea, apoi ridică ochii, a căror expresie devenise de nepătruns datorită unui văl întunecat lăsat peste ei.

— Am să-l ucid – răspunse, făcând cu capul lui semn înspre casă.

Femeia privi multă vreme ţintă înainte, cu ochii duri, cu faţa mohorâtă şi pustiită de rigiditate. Aaltonen lăsă uneltele din mână, pironindu-şi asupra ei privirea ochilor îndureraţi şi întrebători, aşteptând parcă un răspuns.

— Nu, asta nu se poate – făcu ea deznădăjduită şi, aşezându-şi degetele inerte pe mâna puternică a bărbatului, adăugă: N-ai face altceva decât să te pierd şi pe tine!

În jurul lor, natura era aceeaşi, iar bolta tot atât de nemărginită. Peste gardul de mărăcini, secara se legăna în valuri bogate. Numai bucuria lor, bucuria lor chinuitoare se destrămase, fiindcă pământul nu simte nici jale, nici bucurie. Ar fi fost gata să înghită şi să mustuiască în măruntaiele lui cu aceeaşi nepăsare stârvul dezgustător al beţivului nenorocit, dacă securea ascuţită i-ar fi despărţit într-adevăr sufletul de trup. Ar fi primit în sânul lui, fără vreo repulsie, oasele grele şi ficatul negru, ars de spirt, ca şi inima nesimţitoare. Pământul nu l-ar fi respins din îmbrăţişarea sa.

Tăcut, calm, item, l-ar fi mistuit de-a lungul lunilor şi anilor, pe vecie. Lucrul acesta nu trebuia însă să se întâmple. Nu este cu putinţă, chiar dacă astfel s-ar face dreptate. E în zadar să te revolţi împotriva ursitei.

Femeia oftă adânc şi îşi retrase degetele abandonate pe mâinile imobile ale lui Aaltonen.

Obrazul îi era pustiu, la fel ca şi trupul – şi ochii uscaţi, fără viaţă. O cuprinsese o sfârşeală cumplită, pricinuită de dezgust şi de o descurajare fără sfârşit.

— Lasă-mă să dorm în aşternutul tău, în şopron.

Şi fără să aştepte vreun răspuns, se ridică în picioare şi porni fără grabă în sus, pe trepte.

Scândura putredă pârâi sub paşii ei. Deschise şi intră, cu capul aplecat, în cămăruţa întunecată, mirosind curat a rufe proaspăt spălate. Aaltonen aşeză tocila şi toporul, aruncă apa din găleată, apoi porni în urma femeii. Înăuntru, se lungi în pat lângă femeie, pe paiele care trosneau sub trupurile lor.

Femeia îşi cufundă obrazul în cearceaful aspru şi cuprinse cu o mână gâtul bărbatului. Era o mână crăpată de muncă, cu palma înăsprită, dar atingerea ei i se păru lui Aaltonen mai dulce decât orice. Acum, niciunul nu mai era singur.

Rămaseră astfel multă vreme, unul lângă altul, fără să vorbească, în penumbra răcoroasă a încăperii, până în clipa când asfinţitul prinse să înroşească deschizătura lucarnei şi un uruit depărtat se auzi dinspre drumul care venea din sat.

Aaltonen se ridică spre a arunca o privire prin lucarnă. Pe drum se apropia iapa lor albă, târând după ea, cu botul în pământ, şareta scârţâitoare. Sus, pe capră, bătrânul Hermann, descărnat şi semănând cu un spectru în scăpărările asfinţitului, ţinea obosit în mâini hăţurile.

Umbrele calului şi ale şaretei se alungeau uriaşe peste holde, care, de o parte şi de alta a drumului, scânteiau şi scoteau parcă flăcări. Intra moartea în curte, purtată de bătrâna iapă albă, gândi Aaltonen.

Zilele trecură iar, una după alta, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Ploaia înmuiase pământul şi, în jurul fântânii, iarba înaltă şi udă se lipea îndrăzneaţă de picioarele desculţe, încreţind firele de păr strălucind de umezeală. Pe cer se îngrămădeau nori întunecaţi, fulgere mânioase brăzdau golul sumbru şi ameninţător, trăsnetele izbeau bubuind din stâncă în stâncă.

Lângă tulpinile copacilor înalţi, vitele se înghesuiau speriate de vijelie, căutând adăpost de urgia cerească. Ploua cu găleata şi şuvoaiele de apă săpau şanţuri adânci în drumul pietros de pe costişă.

Urmară apoi zile mai senine. Lujerii cartofilor îşi desfăcură mănunchiurile de frunze, de un verde întunecat, spicele galbene şi coapte scânteiau mândre în holdele arse de soare, pe toată întinderea văii.

Fânul fusese cosit şi îngrămădit în jurul prăjinilor, la uscat. Pământul nu prea dă răgaz de odihnă celor care vor să-i strângă roadele. Aaltonen dormea noaptea ca un bolovan, fără vise, iar femeia reuşea să uite mai uşor lucrurile la care nu voia să se gândeascĂ. Îşi simţea degetele de la mâini înţepenite, căci strângea cât e ziua de lungă coada aspră a furcii. De multe ori, seara nu mai era în stare să gătească cina, nici să mulgă sau să hrănească vitele. Adunatul finului îl înviase şi pe bătrânul cu un picior în groapa, stârnindu-l la muncă. Nu mai trândăvea acum nici omul cu faţa buhavă, o dată ce vroia să mănânce. Se sătură însă curând şi începu să se tânguiască, ba că e bolnav, ba că-l doare capul sau stomacul, ba că vrea să se culce fiindcă-şi simte spinarea frântă de oboseală. II dureau toate încheieturile şi se văita amarnic, numai să nu muncească.

Câteva zile la rând, femeia se trezi dimineaţa zâmbind şi îşi limpezea surâzând mâinile în apa întunecată a pârâului. Se oprea în toiul muncii, pentru câte o clipă, se rezema în furcă, ştergându-şi cu palma stropii de năduşeală fierbinte ce i se prelingeau de pe frunte pe pleoape. Privea îndelung căruţa, încovoiată sub povara încărcăturii, şi iapa albă care se opintea zdravăn, cu vinele umflate, să tragă povara peste luncile cosite. Îşi suflecase mânecile rochiei până la cot şi îşi descheiase nasturii de sus, lăsându-şi pieptul liber. Razele dogoritoare ale soarelui îi rumeniseră pielea gâtului şi a braţelor, topindu-i rigiditatea din trup. Nu se mai simţi în curând obosită, nici fără vlagă, ci îşi vedea bucuroasă de treabă, din zori şi până noaptea. Pe sânii umflaţi, pânza subţire a bluzei era întinsă, gata să crape; când soarele ardea mai tare, sudoarea curgea şiroaie prin şanţul viu dintre sâni. Era o bucurie negrăită să lucreze astfel, zi după zi, înfierbântată de arşiţă şi să privească umerii goi ai bărbatului iubit, ceafa lui brună şi vânjoasă, spatele care se apleca în ritmul muncii.

Luncile mărginaşe fură cosite de Aaltonen singur. Se scula cu noaptea-n cap ca să poată căra sub acoperiş, până la prânz, şi ultima încărcătură din acea zi. Lăsase înadins la urmă malurile lacului, unde iarba era mai grasă.

Ziua următoare, dis-de-dimineaţă, femeia îl întrebă pe Hermann:

— N-ai vrea să mulgi azi dumneata vacile? Am putea isprăvi într-o singură zi luncile îndepărtate.

Bătrânul îşi ridică ochii şterşi şi îi aţinti asupra ei. Apoi îl privi pe Aaltonen, care stătea întors cu spatele. Un val întunecat de sânge îi năpădise obrajii şi gâtul, până la rădăcina urechilor.

— De ce nu? – răspunse bătrânul molcom. Mai vru să adauge ceva, dar se răzgândi, socotind că e mai bine să tacă. Ieşi apoi, nu peste mult, în curte şi, când Aaltonen îl ajunse din urmă, făcu:

— Aş putea isprăvi cu mulsul de dimineaţă şi duce singur laptele la lăptărie, dacă n-aveţi nevoie cumva de cal. Din această pricină să nu-ţi faci nici o grijă.

Aaltonen nu ştiu ce să răspundă. După toate socotelile, credea că vor putea isprăvi pendelete, într-o singură zi, lunca cea mai depărtată, dacă muncesc ei doi, iar spre seară vor putea să întindă fânul pe prăjini, la uscat. Acum însă, în timp ce bătrânul îl iscodea cu ochii lui spălăciţi, simţea cum îi năvăleşte sângele în obraji, parcă l-ar fi prins furând sau săvârşind cine ştie ce nelegiuire ruşinoasă. De asta, inima îi zvâcnea cu mari bătăi surde.

— Să ai grijă de hăţuri, să nu se rupă – se mulţumi el să spună. De mult mă tot pregătesc să le repar, insă n-am avut vreme în timpul cositului.

N-apucase încă să apună soarele când isprăviră de cosit fânul şi îl aşternură Ia uscat, în lunca cea mare din marginea pădurii. In acel loc începea întinsa păşune comună, pe care se mai găseau uneori reni şi o mulţime de iepuri. Terenul fusese arendat în întregime unei societăţi de vânătoare de la oraş şi toamna, spre sfârşitul săptămânii, veneau uneori domni, cu câini dresaţi, nu numai din târgurile vecine, ci şi din regiuni mai depărtate şi chiar de la oraş. Li se zidise aici până şi o sauna, la capătul păşunilor, lângă micul lac din pădure.

— Vom petrece acolo noaptea – spuse femeia, după ce îi povesti toate acestea.

Lacul cel mic nu era departe; ajunseră repede la el. Frunzare bogate de copaci se oglindeau în apa lui întunecată şi, pe suprafaţa lui, alunecau lin boboci albi de raţă. Uşa căsuţei nu era niciodată încuiată. Găsiră înăuntru şi chibrituri pe-o poliţă, iar afară, lângă perete, o stivă de lemne de foc, frumos clădită. Se întâmpla să se abată pe aici, uneori, vreun vânător şi să-şi petreacă noaptea în căsuţa băii. Acum însă se vedea cât de colo că, de săptămâni, nu mai călcase pe-aici picior de om.

Pământul bătătorit din tindă era cald încă; păstrase razele dogoritoare ale soarelui de peste zi. Isprăviseră munca pe câmp, dar îi simţeau încă oboseala în toate mădularele. Pielea le ardea, înţepată şi zgâriată peste tot de pleava finului. Aaltonen se aplecă pe marginea apei şi îşi stropi, cu palmele făcute căuş, capul şi umerii.

Se miră că apa lacului e atât de rece. Cine ştie de unde vine? Poate de undeva, din inima stâncilor, prin tainicele crăpături subterane, acolo unde susură şi colcăie izvorul care o alimentează.

— Ştii să înoţi? – îl întrebă femeia, oprindu-se, cu faţa acoperită de zâmbet, în faţa lui. Îi flutura iar pe buze zâmbetul acela ciudat, de o gingăşie aproape înspăimântătoare. Aaltonen simţi că toată puterea i se scurge din trup. Clătină doar stângaci din cap, în loc de răspuns. Nu ştia să înoate şi îi era ruşine de neîndemânarea lui.

Apoi femeia deveni brusc serioasă. Fruntea i se întunecă, îşi ascunse mâinile la spate şi îşi odihni gânditoare privirile în ochii bărbatului:

— Vreau să mă scald în lac!

Se dezbrăcă în spatele lui şi intră goală în apă. Aaltonen îi vedea albeaţa trupului, strălucind printre tufele de răchită, dar se întoarse repede şi, deşi adânc tulburat, se prefăcu a nu-i trece prin gând să se uite într-acolo. Câteva vreascuri trosniră sub paşii uşori ai femeii, pe urmă apa plescăi puternic.

Când, după câteva minute, se apropie de el, era iar îmbrăcată. Numai părul îi atârna umed pe spate, în timp ce ochii îi scânteiau.

— De-ai şti ce bună a fost apa! – spuse şi îngenunche lângă Aaltonen.

Îşi clătină fermecată capul, cu şuviţele umede fluturând în jur. Atinse cu mâna spatele gol al bărbatului, plimbând-o încetişor de la ceafă la mijloc şi înapoi. Valuri de foc scăpărau din vârfurile degetelor ei. Aaltonen se simţi cutremurat de un fior lăuntric; rămase însă liniştit, fără să mişte măcar o mână, doar ochii rămaseră aţintiţi pe fâşia purpurie de pe creasta pădurii. Îl învăluise o senzaţie necunoscută şi sfâşietor de dulce.

Femeia se ridică deodată, cu mişcări uşoare, înşfăcă paneraşul cu merinde şi începu să despacheteze bucatele pentru cină.

Trunchiurile copacilor prinseră să se întunece şi pe oglinda apei se stinse şi ultima scânteie a soarelui ce scăpăta când isprăviră cina lor simplă şi scurtă. Amurgul era neînchipuit de domol şi de cald. După ce mâncară, se rezemară unul lângă altul de peretele căsuţei, gustând în tăcere fericirea de a se afla împreună. Nu simţeau nevoie de nimic altceva. Stătură timp îndelungat astfel, fără să-şi spună un cuvânt. Tăcerea femeii era acum mai adâncă decât fusese vreodată. Nu mai zâmbea şi, în întunericul ce se înteţea treptat, faţa ei părea din ce în ce mai palidă şi la fel de pustie ca odinioară; de asta dată însă minunat de vie. Buzele, pe care le strângea de obicei cu asprime, se întredeschiseră, negrăit de moi şi blânde.

Aaltonen se ridică anevoie şi tăie cu briceagul un mănunchi de ramuri înfrunzite, pe care le aşternu pe laviţa din căsuţa întunecată, ca să-i facă astfel un culcuş moale.

Dar femeia era departe; stătea acolo, în pragul uşii, sprijinită cu mâinile de grinda joasă, şi privea pierdută în depărtări, cu ochii ei de o blândeţe catifelată. Sufletu-i părea că zburase departe, scăpat de grijile mărunte ale zilei şi de sumbra amintire a trecutului.

Mai târziu însă, când se întinse, prin întuneric, pe aşternutul de frunziş proaspăt, acoperit cu haina peticită şi jilavă, mirosind a pământ, şi simţi apropierea lui Aaltonen, o cuprinse din nou amorţeala de moarte a groazei. Membrele îi îngheţară şi orice urmă de bucurie se stinse în sufletul ei. Din gâtlej îi izbucni un plâns amarnic, bocetul desperat al ruşinii.

Bărbatul n-o tulbură de fel, ci se trase aproape de perete; abia după un lung răstimp de tăcere şi nemişcare, întinse mâna ca să-i mângâia uşor fruntea încinsă şi şuviţele despletite.

O mână bună o mângâia încetişor prin întuneric, o mână simplă şi bătătorită îi aluneca domol peste obraz, peste umeri, pe braţe, nespus de gingaşă şi de duioasă. Mâna asta îi pricinuia o bucurie neînchipuită. Când îi atinse sânul. – sărmanul ei sân de atâtea ori torturat, de atâtea ori umilit – plânsul izvorî iar, blând şi tăcut, dar cu o senzaţie de fermecată uşurare, şi lacrimile aduseră acum o dulce toropeală. Pieptul ei învie şi înflori sub urzeala uşoară a cămăşii, iar mâna înviorată apucă stângace degeţele vrăjite, ca să le oprească acolo, să nu mai părăsească niciodată jgheabul îngust şi viu dintre sâni.

Se apropie de ea cu luare aminte şi cu o nemărginită gingăşie. Trupul femeii se trezea parcă din letargie şi simţea fericită atingerea fierbinte a gurii puternice care i se lipea de gât. Pământul de sub ea se cutremură, despicându-se în abisuri înfricoşătoare – şi zguduirea o ameţi.

Acum nu mai trebuia să se teamă de nimic. Prin corpul ei renăscut după suferinţa îndelungată, după atâta umilinţă şi nepăsare, se răspândi marele zâmbet. Pe neaşteptate, ochii i se deschiseră larg prin întuneric, gura i se destinse şi un râs moale, râsul limpede al fericirii, izvorât din tainiţele ascunse ale trupului ei, răzbătu victorios, cu o forţă nestăpânită. Mâinile înlănţuiră cu putere umerii bărbatului şi nu le mai dădură drumul. Acum, când bucuria râsului îi răscolise întreaga fiinţă, niciodată nu se va mai teme de nimic, cu atât mai puţin de moarte.

A doua zi se trezi târziu. Soarele pătrundea prin ferestrele încăperii răcite de-a binelea. Ştia că ceea ce trăise peste noapte fusese o minune, pe care prea puţini o cunosc. Omul e sărac, îl copleşesc gândurile şi necazurile. Ea însăşi n-a ajuns încă la capătul drumului spinos; va mai trebui să îndure şi de acum înainte umilinţa, o umilinţă care, poate, abia acum începe cu adevărat, fiindcă va fi îndoită. Mai ştia însă – şi se gândea în sinea ei cu o plăcută îndârjire – că oricât de mare ar fi preţul pe care destinul i l-ar cere, nu va fi destul de mare faţă de bucuria ce i-a fost hărăzită. Oricâte ziduri ar ridica legea şi societatea, există cineva care să le dărâme, pentru această mare şi cea mai nepreţuită dintre bucuriile câte i-au fost date oamenilor.

Aaltonen mai dormea alături de ea, cu capul culcat pe un braţ al femeii. Sub pleoapele lăsate nu-i putea vedea ochii adânci şi gravi, cu privirea lor cumpătată, dar razele puternice ale soarelui descoperiseră urzeala deasă de cute din jurul lor. Pe bărbia viguroasă, barba îi crescuse peste noapte şi pieptul lui gol strălucea arămiu prin deschizătura cămăşii albe.

Omul ei, bărbatul ei drag, străin şi, cu toate acestea, atât de cunoscut! A venit la ea ca argat şi munceşte din răsputeri, ca să-i poată da calului ovăz, să dea nutreţ la vaci şi să nu guiţe purceii de foame. Bietul de el, cărarea l-a îndrumat spre fermă, într-un amurg de primăvară timpurie, când soarele scăpăta pe zare! De-acum, el trebuie să rămână aici. Cărarea care l-a adus nu-l va mai purta niciodată pe cale-ntoarsă. Pământul ăsta este şi al lui. Şi-a dobândit cu braţe vânjoase dreptul de proprietate asupra lui. După legile omeneşti, poate că nu are nici un drept, dar legea pământului aceasta este. Cărare, binecuvântată cărare care l-ai adus până aici, să nu mi-l mai iei niciodată!

Nu se temuse nici înainte de muncă; muncise însă cu încăpăţânare, ca să uite cu ajutorul ei amărăciunea şi deznădejdea de fiecare zi. De azi înainte însă, munca va fi o bucurie. A început chiar de pe acum să fie. Niciodată nu i se va părea că lucrează prea mult şi nicicând n-are să se mai simtă obosită. Dacă va fi nevoie, va suporta cu resemnare chiar o recoltă slabă şi miile de necazuri, zi de zi repetate, ale vieţii, căci ceea ce a îndurat până acum doar din mândrie îndărătnică, printr-un efort de voinţă, a fost mai rău decât orice pe lume.

Ştia că pământul e un tiran nemilos, care stoarce până la ultimul strop puterile robilor lui, sleind trupul femeilor şi ofilindu-l înainte de vreme, dar nu se temea. Nu-i păsa nici de bătrâneţea pretimpurie, nici de ofilire. Numai să rămână lângă ea străinul drag, alături de dânsa. Iar dacă soarta i-ar cere-o, e gata chiar să-i nască şi copilul. Nu se temea nici de asta.

Astfel visa femeia în dimineaţa acelei zile, întinsă alături de bărbatul iubit, pe patul de frunze de răchită din căsuţa băii. Îşi dădea seama, cu toate acestea, că nu are nici o putere asupra viitorului. Străinul fusese mânat la fermă de soartă, într-un amurg de primăvară timpurie; nu ei vor hotărî toate câte le-au fost sorocite să li se mai întâmple. Puterea care i-a unit poate să-i şi despartă.

Avu senzaţia că pământul s-ar mişca şi că undeva, foarte aproape, se cască o prăpastie întunecată. Plătim scump fiecare bucurie, dar ni-e totuna. Pentru bucuria de acum, nici un preţ nu e prea mare. De altfel, chiar dacă ar vrea, tot n-ar putea face altfel. I se oferise făpturii ei însetate un strop de băutură răcoritoare tocmai în clipa când simţea că se sfârşeşte de sete. Şi n-a înlăturat-o, fiindcă era peste puterile ei s-o înlăture. A dus paharul la buze.

O presimţire rea şi o teamă nelămurită o cuprinse: dar dacă mâini haine şi nemiloase îi vor izbi paharul din mână, înainte chiar de a sorbi prima picătură?

S-a rupt din comunitatea oamenilor şi s-a desprins de mulţime. Soarta ei nu fusese o soartă oarecare. De asta se răzvrătea acum cu atâta înverşunare în sinea ei, fiindcă simţea că destinul ei este deosebit de al altora. Nu li-e dat decât la foarte puţini oameni să îndure o asemenea caznă, o astfel de dezamăgire, în această vale a plângerii. De azi înainte însă are să-i fie mai uşor, pentru că bucuria pe care a trăit-o a fost şi ea excepţională şi rară. Această fericire pură nu poate fi trăită de un om de rând. Şi nu trebuia să-şi intensifice bucuria cu iluzii şi năluci, nu trebuia să închidă un ochi spre a nu vedea prăpastia căscată între vis şi realitate. Prea puţini muritori trăiesc astfel mântuirea, singuri, fără mijlocirea altora şi descătuşaţi de orice amăgire mincinoasă. Tocmai de asta nu avea de ce să se teamă.

Alungă presimţirea sumbră şi groaza ce se apropia tiptil de ea. N-are să se mai sinchisească de ele! Va căuta să se bucure de fiecare clipă de fericire, de fiecare mulţumire cât de neînsemnată, fiindcă – cine ştie? – s-ar putea să fie ultima!

Privi multă vreme zâmbind, cu buzele întredeschise, la bărbatul de lângă ea, la dragul cunoscut de pe aşternutul din nuiele de răchită. Apoi ridica încet, cu multă băgare de seamă, o mână, o aşeză pe pieptul lui şi o strecură sub cămaşă, pe pielea netedă şi fierbinte, până când simţi zvâcnirea liniştită şi uniformă a inimii. Puse astfel, încet şi cu blândeţe, stăpânire pe omul ei.

Dar ritmul inimii lui Aaltonen se schimbă brusc, de parcă şi-ar fi oprit dintr-o dată bătăile.

Inima începu să tremure, apoi să se zbată sălbatic, înfricoşată. Ce s-a întâmplat, draga mea? – păreau că întreabă ochii bărbatului când întâlniră privirile femeii, trează şi liniştită alăturea de el.

Sânt aici, nu-ţi fie teamă, sânt aici, lângă tine, o domoli el, cu privirea surâzătoare şi cu buzele întredeschise, pentru că auzise limpede întrebarea mută şi plină de spaimă. Privirile lor se cufundară unele în altele, bărbatul se trezi la realitate, din somnul adânc în care fusese cufundat, iar femeia cuprinse fermecată, cu amândouă mâinile, inima vie a omului ei.