VI.

Vara veni senină. Sămânţa încolţi pe toată întinderea arăturii şi, cât cuprindeai eu ochii, pământul sterp de odinioară înverzi generos. Pe cărarea care ducea la pădure răsunau în amurg tălăngile vesele ale vitelor, care se întorceau de la păşune. Ziua, în lipsa lor, spoiră grajdul cu var.

Peste noapte, încăperile casei deveniseră înăbuşitoare. Aaltonen îşi cărase boarfele sărăcăcioase în grajdul mai răcoros, în patul cu miros plăcut şi curat de rufă spălată. După ce isprăvea cu lucrul de peste zi, se aşeza pe trepte şi privea pierdut iarba tânără, răsărită în toată curtea, şi satul din depărtare, de sub cerul boltit. Apoi, sătul de atâta contemplare, se culca în aşternutul din grajd; paiele trosneau plăcut sub cearceaful aspru.

Bătrânul era însă bolnav. Nu se tânguia şi nu prea vorbea cu nimeni despre starea lui, dar respiraţia grea îl împiedeca să muncească. Trupul îi devenise vrăjmaş şi străin, nu mai dorea decât odihna. Băgă de seamă îngrozit că membrele nu-l mai ascultă, membrele care îl slujiseră cu credinţă viaţa întreagă şi care duceau la bun sfârşit orice muncă, fie oricât de grea. Braţul refuza să mai ridice găleata cu apă şi scăpa până şi cele câteva bucăţi de lemne pe care trebuia să le aşeze sub vatră. Trupul îi atârna greu şi picioarele se împotriveau celor mai uşoare mişcări. Se oprea mereu şi, când încerca să se mişte, apuca neputincios aerul cu mâinile.

La început îl supără nespus împotrivirea aceasta neaşteptată a propriului trup, simţindu-şi sângele năvălind sub fruntea-i lividă. Orice răzvrătire şi orice tulburare fură însă zadarnice: trebuia să se resemneze cu toate câte nu mai puteau fi schimbate. Se odihnea de obicei pe marginea şanţului, dezmierdând pe furiş firele de iarbă, atingând cu nesfârşite atenţii câte un clopoţel sau vreo gânganie gălbuie care i se încurca printre degete. Uneori îl privea pe Aaltonen cum munceşte. Se aşeza pe undeva, prin apropierea lui, şi mai schimba din când în când câteva cuvinte cu el, nu atât ca să stea de vorbă, cât să-i simtă prezenţa dătătoare de putere.

Se instala pe treptele din faţa casei şi se cufunda în vise. Privea cerul imens de vară şi lumina schimbătoare, străduindu-se distrat să potrivească minerul coasei în tăişul slăbit sau să îndrepte dinţii strâmbaţi ai furcii. Ochii lui bătrâni şi stinşi nu se mai săturau să-l privească pe Aaltonen, care lucra pe aproape, gol până la brâu. Era un bărbat în floarea vârstei, cu trupul proporţionat şi puternic, cu umeri laţi şi mijlocul îngust. În toiul lucrului, muşchii i se desenau armonios sub pielea netedă. În neputinţa lui, bietul bătrân nu-şi dădea seama că încearcă în acest fel să se împărtăşească din puterea îmbelşugată a celuilalt. Pe măsură ce-l privea, apăsarea din piept scădea treptat, ochii i se limpezeau iar şi îşi putea mişca picioarele cu mai mare uşurinţă. De parcă, în adevăr, o părticică din vigoarea semenului său ar fi trecut pe nesimţite în trupul său vlăguit. Adeseori, la ceasul mulsului, zăbovea în grajd, pe lângă vaci. Le mângâia Spinarea şi privea lung cum mulge femeia. Un instinct orb, mai puternic decât orice judecată, îl mâna în preajma trupurilor calde şi pline de viaţă fremătătoare ale vitelor. Dacă se năştea într-un alt veac, nu ca simplu muncitor, ci gospodar înstărit, îşi cumpăra poate o femeie tânără şi puternică, culcându-se noaptea alături de ea, ca să-i pătrundă trupul uscat şi rece sângele ei proaspăt şi fierbinte. Şi, cine ştie, poate că, spre uimirea tuturor, în felul acesta şi-ar fi putut prelungi viaţa. El unul n-ar fi găsit nimic rău în asta, mai cu seamă că ceea ce ar fi câştigat în acest fel i se părea destul de preţios. Aşa însă, în starea de acum, nu dorea de fel să-şi mai prelungească zilele. Simţea lămurit că i se apropie sfârşitul şi un nepotolit dor de odihnă puse stăpânire pe toată fiinţa lui. Dorise cel mult să mai trăiască această vară, să ia şi el parte la seceriş, ca să se poată bucura de marea, înălţătoarea clipă încă o dată, pentru ultima oară.

Se gândea la moarte cu un calm bătrânesc şi dureros. Nu-l îngrozea de fel, ci, dimpotrivă, o vedea blândă şi împăciuitoare; iubea adânc, din toată inima, pământul care avea să-l primească în măruntaiele lui. Viaţa îi stârnea în suflet mai degrabă amărăciune, această viaţă plină de gânduri, de dezamăgiri şi de întâmplări cumplite. Aşezat acolo, pe treptele din faţa casei, valul amintirilor îi aducea şi lua domol mai departe toate peripeţiile trăite de-a lungul celor şaptezeci şi şase de ani.

Moartea nu se apropia ca un duşman de temut de bătrânul Hermann.

Aaltonen îl privea de multe ori pe furiş, cu o nesfârşită milă. Rând pe rând, trecură zilele însorite ale verii şi nopţile albe de lumină, iar peste semănăturile de un verde gras răsunau cântecele păsărilor, numai trupul slab al bătrânului se sfrijea văzând cu ochii. Hainele atârnau de pe el, din zi în zi mai largi, obrazul galben deveni colţuros, mustaţa căruntă se pleoşti neînsufleţită, iar gura ştearsă se transformă într-o dungă subţire şi incoloră.

Moartea a început să-mi dea şi mie târcoale, îşi spunea Aaltonen, împrietenindu-se cu gândul acesta. Nu se temea nici el de moarte, dar trupul său tânăr şi plin de vigoare se împotrivea din răsputeri acestei tovărăşii. De câte ori se apleca să smulgă de pe marginea şanţului un pumn de iarbă ca să-şi şteargă cu ea cizmele mânjite de noroi, sau desprindea seara, din cui, piatra de tocilă, întorcându-se să întâlnească pe-o clipă privirea femeii de lângă vatră, gestul lui nu era decât o bâjbâială după viaţa pe care o căuta, încercând s-o apuce cu mâna lui mare şi vânjoasă. Femeia nu-i mai ocolea acum privirea, ci o înfrunta calm, cu seriozitate. În acest timp, moartea se plimba în preajma lor, sub înfăţişarea bătrânului Hermann – moartea, buna lor prietenă şi vechea lor cunoştinţă.

Da, femeia îl privea acum tot mai des, prelung şi liniştit, în adâncul ochilor, fără să-şi mai întoarcă faţa de la el. Apropierea lui Aaltonen o liniştea. Îi plăcea să-i privească mâinile când apuca cu ele vreun obiect, cu mişcări sigure şi liniştite. În palmele lui, securea se lăsa bucuros mânuită, iar iapa nărăvaşă, care mai ciulea şi acum urechile de câte ori îl vedea, ridica supusă copita şi i-o aşeza pe genunchi, ca să i-o potcovească. De unde lua omul ăsta atâta calm şi o atât de minunată stăpânire de sine?

Căuta să şi-l imagineze în alte împrejurări, într-un alt mediu, printre orăşenii pestriţi, cu mişcări greoaie, care, cu maşini asurzitoare, sfredelesc pietrele pentru şantierele lor de construcţii sau se îmbulzesc în staţiile tramvaiului, după terminarea lucrului, călcându-se unii pe alţii pe picioare. În închipuirea ei, încercase să-l plaseze în huruitul ameţitor al atelierelor de prin fabrici, acolo unde razele soarelui nu pătrund niciodată prin geamurile înecate în praf. La sunetul sirenei, sute de oameni lasă din mâini uneltele de muncă şi se înghesuie în strada pustie, tivită de un şir nesfârşit şi monoton de căsuţe uniforme, cu câte un petic de grădină pătrată şi brazi croiţi după acelaşi tipar. Poate că şi acolo s-ar simţi la largul său, mânuind cu o îndemânare calmă maşinăriile complicate, pentru ca dimineaţa, la chemarea sirenei, să iasă calm pe uşa căsuţei spoite cu var, pornind-o pe aleea nesfârşită de brazi, la munca lui de toate zilele. Deosebirea era însă foarte mare.

Acolo, el n-ar fi decât un ins fără vreo însemnătate – unul din cei mulţi – verigă minusculă în lanţul fără capăt al oamenilor uniformi, cu faţa, cu mâinile şi cu ochii asemănători cu ai celorlalţi. Lar interesa şi pe el, ca pe alţii, doar sporul de salarii, adăpostul şi bucata zilnică de pâine. Şi n-ar însemna mai mult decât oricare altul dintre sutele de muncitori, nici pentru sine însuşi, nici pentru alţii. Făcuse doar încercarea, tărăgănându-şi viaţa ani în şir, fără să poată năzui la o viaţă liberă, descătuşată de a altora. Pe când aici e liber, un om deosebit şi necesar. Fără el, pământul s-ar părăgini şi laptele s-ar acri în doniţe. Aici nu este niciunul care să-i semene, niciunul care i-ar putea înlocui obrazul, mâinile, ochii. Dacă ar pleca dintr-o fabrică, a doua zi un altul i-ar lua locul, unul care şi-ar face datoria la fel de bine. Dacă însă ar pleca de aici, locul lui nu l-ar mai putea lua nimeni, niciodată.

Se cutremură până în străfundul sufletului ei şi îşi împreună mâinile. Gândul că vreodată străinul ar putea părăsi ferma o obseda ca teama de o mare primejdie. Descoperise în sinea ei, aproape fără să-şi dea seama, un sentiment pe care refuza să-l recunoască, ocolindu-l inconştient.

Un sentiment profund şi dogoritor, izvorât din adâncimea întunecată a sufletului, o copleşi cu desăvârşire. Ştia acum că, dacă s-ar întâmpla ca într-o bună zi străinul să-şi ia pălăria din cui şi traista din cămară, ar rămâne în urma lui un gol atât de îngrozitor şi o luptă atât de dureroasă, cum nu simţise niciodată până atunci.

Cu toate acestea, străinul nu era decât un muncitor de rând, un biet argat cu cizmele ferfeniţă. Mânca din briceag şi nu se folosea nicicând de batistă. Ea îi spăla rufele şi ii freca, la fiecare început de săptămână, cămaşa Ia pârâu, o cămaşa îmbibată cu năduşeală de trup vânjos de bărbat. Trăise înainte la oraş, la mese frumos împodobite, sub candelabre imense, îmbrăcată în rochii decoltate, cu umerii goi. Citise o mulţime de cărţi şi se căznise cu şcoala şi examenele, însuşindu-şi toate câte îi păreau atunci, sub bolta măreaţă a bibliotecilor, nemaipomenit de importante. Admirase uriaşele clădiri de piatră şi silueta lor sumbră proiectată pe cerul în amurg, maşinile cu faruri orbitoare care lunecau pe asfaltul străzilor şi i se păruse nespus de atrăgător şi frumos jocul reclamelor luminoase, fiindcă aşa auzise de la alţii şi tot aşa citise în cărţi. Apoi îşi dăruise trupul unui bărbat nevolnic, care o dorise. Pe vremea aceea credea că atât ajunge, că aşa trebuie să fie, dar îşi înţelesese greşit propria fiinţă. Trupul îi rămăsese de atunci asemenea unui potir gol, pe care viaţa nu izbutise niciodată să-l umple.

Acum însă ştia că toate acestea sânt nimicuri sterpe şi năroade, că adevărat nu e decât acest străin taciturn şi grav. Dacă el ar pleca vreodată de aici, dacă nu l-ar mai vedea cu spatele gol şi vânjos, cu pielea arsă de soare lucrând liniştit în faţa casei sau mai departe, pe arături, şi dacă nu şi-ar mai putea odihni privirea în ochii lui calmi, în amurgurile când întunericul coboară pe încetul, un gol de moarte i-ar pustii sufletul şi toate în jurul ei. Ce-i pasă că acolo, în lumea aceea depărtată şi stupidă, în care fiecare vorbă şi fiecare atingere e mincinoasă, se mai gândeşte cineva la el?

Trupul de orăşean e debil şi neputincios. Oamenii aceia, cu glumele şi ideile lor, nu valorează cât mâinile pricepute la muncă ale unui trup bine legat de bărbat sau de femeie.

Da, pe toate le învăţase de atunci. Ştia acum că lumea pe care o părăsise demult, e goală, mincinoasă şi lipsită de sens. Lumea aceea nu-i mai poate spune nimic, nici nu-i poate lua ceva.

Numai adevărul dintre-însa, cele trăite şi simţite de propria ei fiinţă sânt cu adevărat ale sale. Iar acest adevăr nou, dobândit cu atâta greutate, valorează infinit mai mult decât toţi anii risipiţi din trecut şi decât toată ruşinea, tot păcatul şi deşertăciunea oraşului. Iar dacă e aşa, atunci a câştigat totuşi ceva, suferinţa ei n-a fost întru totul zadarnică.

Se aplecă să-şi spele mâinile în pârâu, după ce mulsese vacile. Apa întunecată ţi răcorea plăcut mâinile înfierbântate şi crăpate de muncă. Sus, printre copacii de pe coasta muntelui, se auzea sprinten clinchetul tălăngilor răsunând până departe, în aerul proaspăt al dimineţii. Un zâmbet înflori pe faţa femeii, primul zâmbet după atâta vreme îndurerată. Nu credea să mai poată zâmbi vreodată; acum însă, în dimineaţa aceasta strălucitoare, zâmbetul răsări sprinten, fără nici un motiv, aşternându-i-se pe chip şi inundându-i toată făptura. Simţea că tot trupul zâmbeşte, că braţele îi sânt vii şi puternice, iar bustul i se leagănă molatic, gata să plesnească sub ţesătura aspră a rochiei. 0 bucurie clocotitoare fremăta în toată fiinţa ei şi, în revărsarea asta nepotolită, ochii femeii se împăienjeniră de lacrimi, iar din adâncul sufletului îi ieşiră la iveală toate simţămintele amorţite atâta amar de vreme, toate câte se pitulaseră acolo, în şirul zilelor îngheţate ale vieţii ei amarnice. Acum se eliberase şi sorbea lacomă lumina şi căldura dimineţii de primăvară.

Şi, în timp ce pe braţele ei se rostogoleau mărgele răcoritoare din apa pârâului, se deşteptă întriu-însa simţirea pângărită şi ucisă din trecut, topindu-i încetul pe încetul rigiditatea bolnăvicioasă, încăpăţânarea aspră şi mândria aceea prefăcută a trupului ei umilit. Din ochii ei de gheţuri albastre nu mai curgea potopul de lacrimi al dezamăgirii, mai amară decât moartea, ci plânsul cald şi binefăcător al eliberării.

Îşi şterse încurcată, cu colţul şorţului, ochii înroşiţi de plâns şi îi acoperi cu mâneca murdară a cămăşii. Dar lacrimile îi curgeau într-una, arzându-i mâinile roşii şi crăpate de muncă.

Îşi şterse din nou lacrimile şi, fără să vrea, privi în jur să vadă dacă nu era cineva în apropiere. I-ar fi venit mult mai uşor s-o vadă cineva desculţă, decât să-i fi urmărit priviri străine plânsul şi zâmbetul acesta tăinuit.

Nu îndrăzni multă vreme să se întoarcă în casă. Se opri în faţa băii fumegânde, fărâmiţând între degete o crenguţă de brad mirosind a răşină, apoi se abătu fără grabă pe la coteţul de porci.

Cele două animale, chinuite de foame, scurmau acum pământul şi, când o văzură, prinseră să geamă şi să grohăie, cu picioarele dinainte căţărate pe gardul de scânduri. Cu toate acestea, nu se grăbi să le dea de mâncare. Se răzimă de gard şi, înainte de a intra în bucătărie, privi o vreme zâmbind, cu o stranie satisfacţie, zbuciumul animalelor înfometate.

În cele din urmă, începu să pregătească lăturile; zdrobi în pumni o grămadă de cartofi fierţi rămaşi de la prânz în oală, şi îi amestecă cu nutreţ. Cartofi nu prea avuseseră din belşug în acest an, dar se îndură totuşi să le dea de astă dată porcilor o găleată plină. Să aibă şi ei azi o zi de sărbătoare!

Intră în coteţ, făcându-şi loc cu genunchii vânjoşi printre animalele flămânde şi le turnă lăturile în jgheab.

Fără să-i mai pese de porcii care înfulecau cu lăcomie, azvârli găleata lângă peretele grajdului şi se căţără sus, în pod, să vadă dacă nu se ouaseră acolo găinile. Umblau slobode prin curte şi îşi ascundeau ouăle pe unde se nimerea.

În podul grajdului găsi doar câţiva pumni de pleavă de ovăz, pe care îi adună de pe jos.

Soarele strecura raze orbitoare printre crăpături şi prin găuri, luminând grinzile întunecate. De găini, nu era nici urmă. Unde să fie? Se lăsă în genunchi în pleava de ovăz; locul era atât de îngust, încât îşi turti sânul de-o grindă. Printr-o răsuflătoare a podului se zărea casa şi curtea. Mărul bătrân fusese năpădit de muşchi, dar ultimele flori roşii tocmai plesneau, pe crengile lui, din închisoarea mugurilor.

Aaltonen ieşi chiar în clipa aceea din grajd, cu hamurile atârnate pe umărul gol. Mijlocul lui era puternic şi mlădios ca trestia, iar mersul lui era liniştit, ritmat şi frumos ca al ţăranilor; braţele şi pieptul îi străluceau pârlite de soare.

Timp de opt ani fusese muncitor într-o fabrică, undeva, în capătul celălalt al ţării; căsătorit, îşi părăsise soţia şi copilul; poate că în faţa oamenilor şi a legilor era un nemernic.

Cum privea prin răsuflătoarea podului spre întinderea inundată de soare, îl vedea şi îl privea numai pe el. Simţea că sângele îi năvăleşte în obraji, dar nu se sinchisi, fiindcă nu putea nimeni s-o vadă. Putea chiar să zâmbească în voie, acolo, în întunericul podului de grajd, pentru că zâmbetul ei era ascuns de priviri străine.

O cuprinsese un fel de toropeală, membrele i se moleşiră. După atâţia ani de rigiditate îndârjită, încerca acum o senzaţie ciudată.

Se întoarse totuşi, peste puţin, în casă şi mătură bucătăria cu o mătură înnădită din crengi înverzite. În uşa încăperii vecine apăru deodată bărbatul ei, cu părul răvăşit şi ochii umflaţi de somn. Cu o mână îşi ţinea izmana să nu-i cadă; la cealaltă îşi rodea unghiile. Ceru smerit o ceaşcă de cafea. Femeia însă nu-l auzi şi continuă să măture liniştită. Omul şovăi câteva clipe, apoi, hotărându-se deodată, îşi târî picioarele până la cuptor, unde îşi turnă cafea rece într-un urcior.

După ce o bău, rămase pironit locului, privindu-şi nătâng soţia. Un tremur brusc îi agită guşa umflată şi, săltându-şi izmenele căzute, făcu o mişcare să apuce braţul femeii.

— Să nu m-atingi!

Glasul ei era sugrumat, dar aspru. Bărbatul nu auzise niciodată până atunci acest glas.

Tresări speriat şi se retrase câţiva paşi, descumpănit, înainte însă de a se târî, bombănind şi afurisind, în încăperea lui, o privi bănuitor, cu ochii Iui spălăciţi şi răi. La naiba cu afurisita asta de viaţă, s-o înghită iadul… iadul… Şi repetă ultimul cuvânt mult timp încă, până se sătură de el. Abia atunci se domoli şi îşi înghiţi amărăciunea.

Acum nu-l mai servea nimeni. Trebuia să se scoale şi să-şi vadă singur de nevoi, lucru care, bineînţeles, îl înfuria peste măsură. Ar fi preferat să i se poruncească sau să se poarte toată lumea sever cu dânsul, fiindcă în acest caz s-ar fi simţit cel puţin martirizat, un suflet neînţeles care se desfată torturându-se singur. Da, îi distruseseră viaţa, îi jefuiseră marile posibilităţi, iar acum toţi îl părăsesc, nu-l mai bagă nimeni în seamă – pe el, un bolnav nenorocit – nici cât pe un câine.

Noaptea e încuiat în cuşca lui, întocmai ca un animal, nu se poate duce nici până-n sat când ar avea chef. Or, nimic nu e mai plictisitor decât să cutreiere cât e ziua de lungă pădurea şi să azvârle cu pietricele după păsări şi veveriţe. Nu mai e lăsat nici cel puţin să împungă porcii cu ace de gămălie.

Bătrânul Hermann, care l-a prins chinuindu-i, l-a bătut cu o varga.

Nu suferea să vadă sânge, căci leşina de groază când i se făceau injecţii în coapsă, dar animalele le chinuia cu sete.

Fireşte că îşi greşise viaţa. De ani de zile nu mai era bun de nimic. Ţăran, scurmător de pământ, n-are să se facă însă niciodată; asta era sub demnitatea sa. Nici chiar dacă ar avea vreo câteva sute de pogoane de pământ şi capitalul necesar. Pe când aşa…

Uneori se pomenea că visează cu ochii deschişi, urzind planuri peste planuri în legătură cu marele capital şi cu moşia fără margini. Curând se plictisi însă şi de visuri. Se tolănea istovit pe pat şi privea lung la fetele cu păr tuns din pozele fixate pe perete. Prin mintea lui se perindau imagini de odinioară, din vremurile bune, când avea bani mulţi, băutură şi femei. Câte o dâră de salivă i se prelingea din colţul gurii, dar n-o băga în seamă.

Suferea din pricina femeii. Ea îi distrusese viaţa încă de la primele elanuri ale tinereţii, fiindcă era o făptură aspră, rece, lipsită de tact. Ea îi otrăveşte clipele cele mai frumoase cu câte o vorbă dojenitoare, îi spionează fiecare pas şi îi întinde mereu fel de fel de capcane. I-ar fi trebuit alt fel de femeie. Una care să-l stimuleze, să-l îmboldească la muncă, atentă la toate nevoile bărbatului, duioasă şi în stare să-l ajute, în visele lui cu ochi deschişi, îşi închipuia de multe ori cum şi-ar chinui nevasta, cum i-ar răsuci mâinile la spate şi ar tortura-o. Toate acestea nu erau, fireşte, decât compensaţii imaginare pentru umilinţa lui reală. Adevărul era că, fiind mai slab şi mai nevolnic decât femeia, nu izbutea niciodată să se poarte cum s-ar fi cuvenit, ba nu se încumeta nici măcar să-i provoace mânia, deoarece o păţea rău de tot. Şi se temea nespus de durerile fizice, pe care le socotea cele mai înspăimântătoare cu putinţă. Dar de câte ori se abandona astfel închipuirii, trupul lui buhav fremăta de o voluptate ascunsă, făcând să se cutremure până şi patul. Era mult mai uşor şi mai puţin riscant să se lase în voia acestei înfiorări plăcute, decât să treacă la fapte.

Toate acestea erau însă trecătoare şi lipsite de vreo importanţă. Trecătoare e însăşi viaţa omenească, nu numai răutatea şi chinul. Pământul, care îşi leagănă verdele semănăturilor sub bolta bătrână, nu se supără niciodată pentru nimic. Brazii strălucesc minunat în desişul pădurii, iar lângă izvor sclipeşte zglobiu iarba verde şi muşchiul gras. Pe fundul unui şanţ, cioclii verii au îngropat demult cârtiţa moartă şi trupul ei, îmbrăcat în blăniţă mătăsoasă, s-a topit pe încetul în pământ, făcându-se una cu el. Zilele treceau una după alta, aducând, după o iarnă amarnică şi o primăvară chinuitoare, vara mustind de belşug. La capătul fiecărei săptămâni de muncă istovitoare, odihna venea ca o binecuvântare. E o senzaţie negrăit de plăcută să-ţi întinzi mădularele obosite şi amorţite de lucru şi să te cufunzi într-un somn adânc, fără vise, în grajdul plin de răcoare.

Duminică dimineaţa devreme, bătrânul ceru calul ca să se poată duce la biserică. Nu mâncase nimic în ziua aceea, fiindcă nu se cuvine să pângăreşti sfânta împărtăşanie cu cele lumeşti. Îngăimă abia câteva cuvinte, cele absolut necesare, şi Aaltonen nu încercă să-l descoasă. Îl ajută să înhame iapa la căruţă, înţelegând că bătrânului îi vine greu să vorbească acum, când sufletul lui e pătruns de smerenie şi cucernicie. După mulţi ani, în duminica asta strălucitoare de vară, se pregătea să primească în trupul său bătrân pâinea şi vinul vieţii veşnice. Nu-l mira aşadar că se izolase în sine şi că păzea cu atâta pioşenie înţelesul sacru al acestei sărbători.

Aaltonen se gândi şi el la înţelesul tainic al împărtăşaniei şi un zâmbet ciudat îi înmărmuri pe faţă. Nu fusese niciodată pătruns de ea. Demult, pe când era băieţandru, după miruire, îi vârâseră în gură o bucăţică de pâine uscată şi searbădă, apoi îi dăduseră o înghiţitură de vin. Asta fusese totul. În cele din urmă, aflase că, prin ritualul acela, a intrat în rândul adulţilor, al acelora care răspund singuri de faptele lor, îşi câştigă cu propriile lor mâini pâinea de toate zilele şi îşi cârmuiesc viaţa cum socotesc de cuviinţă.

Mai târziu, în fabrică, se destrămaseră în sufletul lui şi ultimele rămăşiţe ale credinţei din copilărie. Nu-i iubea şi nici nu-i respecta pe preoţi, cu toate că firea sa şi întreaga lui alcătuire sufletească erau ostile celor ce batjocororesc religia. Toate câte îl încercaseră mai apoi, de-a lungul vieţii, nu făcură decât să-i clatine credinţa în Dumnezeu şi s-o şteargă în cele din urmă cu desăvârşire din gândurile lui. La drept vorbind, nu se gândea nici de astă dată la Dumnezeu.

Judecata şi viaţa lui lăuntrică se schimbaseră de atunci atât de adânc, încât, în timp ce stătea cu spatele rezemat de peretele grajdului şi privea nemişcat în urma iepei nărăvaşe, o cunoaştere instinctivă îl apropia tot mai mult de sfânta taină. Pe capra căruţei sade moartea însăşi, ţinând hăţurile cu mâinile ei slabe şi noduroase. Vinul şi pâinea, trupul şi sângele Domnului, ca şi legătura tainică dintre om şi pământ sânt adevăruri mult mai cuprinzătoare şi mai adânci decât toate gândurile omului la un loc. Pe lângă ele, ştiinţa omenească e trecătoare şi fără nici o însemnătate.

Se cutremură înfiorat, fiindcă simţi cu toată fiinţa sa acea tainică lume adevărată, care trăieşte dincolo de vălul mincinos al lucrurilor ce se văd şi se pot pipăi.

Se îndreptă încet de mijloc şi îşi mângâia fruntea cu palma, ca unul care se trezeşte dintr-un somn adânc. Îşi simţea sufletul eliberat de tot ceea ce înainte fusese cunoaştere stearpă şi fără rost.

Lepădase parcă un veşmânt greoi, ca sămânţa care, sub înrâurirea unor forţe de nepătruns, îşi dezbracă învelişul şi îl înapoiază pământului.

În ziua aceea, până să se aşeze la dejun, se făcu târziu. Podeaua sclipea de curăţenie, iar pe masă un mănunchi de flori de rump surâdea înmiresmat în vasul mic de lut. Femeia împodobise pentru prima oară casa.

Şedeau la masă amândoi. Femeia frânse o bucată de pâine şi i-o întinse. Pâinea era sfântă. Îi turnă berea rece şi amăruie. Când se ridică de la masă, nu-şi mai şterse gura cu dosul palmei, aşa cum făcea de obicei, şi nici nu mulţumi cu vorbe stângace, ci îşi împreună, fără să vrea, palmele mari şi puternice pe marginea mesei, după cum văzuse că face Hermann înainte şi după mâncare.

Femeia îşi pironi ochii asupra lui, alungându-i tot sângele fierbinte în obraji. Nu zise nimic şi nici nu mai întoarse privirea spre ea; ieşi în faţa casei, în curte, de unde privi multă vreme cerul, cu gândurile răzleţe.

Mai târziu se aşeză în faţa grajdului, pe treptele inundate de soare. Vedea încă, în dosul pleoapelor sale, privirea albastră a femeii. Ochii ei de piatră îl învăluiau acum într-o privire moale şi catifelată, urmărindu-l neîntrerupt.

Ceafa îi tremura puternic, iar faţa îi ardea ca flacăra. O rândunică despică aerul în apropierea lui, cât pe-aci să-l atingă cu aripile ci întinse.

Stătu astfel multă vreme, pe treptele însorite ale grajdului, cu mâinile-i mari odihnindu-se greoaie pe genunchi şi urmărind zborul rândunicii sau norii albaştri ce pluteau în văzduh. Un sentiment nedesluşit de fericire îi cutreiera mădularele.

Apoi simţi, brusc, un fior rece de-a lungul şirei spinării. Dincolo, în pătratul uşii, apăru omul cu faţa buhavă, care căuta parcă distrat, cu ochii, în toate direcţiile. Şi-a încălţat pantofii, fiindcă se pregăteşte pesemne de plimbarea lui de duminică, îşi spuse Aaltonen. Deodată o băgă de seamă pe Aaltonen şi îl privi pe furiş, cu coada ochiului, apoi făcu un pas către el. Simţi deodată cum îi înţepeneşte tot trupul şi cum pune stăpânire pe el o îndârjire şi o nepăsare de gheaţă. Degetele ţâşniră, apoi se încleştară în pumn, fără voia lui.

Omul se răzgândi însă şi nu se mai apropie. Porni agale pe cărarea vitelor, care ducea la pădure. În drum, ridică de jos o piatră şi o izbi în uşa grajdului. Aaltonen îl urmărea cu simţurile încordate, deşi ar fi vrut să nu-i pese de el. Văzu că apucă gardul cu mâinile şi încearcă să sară peste el, dar se împiedică şi se prăbuşi de partea cealaltă, cu picioarele răşchirate, ca un sac. Apoi îl văzu cum se ridică cu greutate şi auzi cum înjură, în timp ce îşi scutura de pe haine pământul. În cele din urmă, porni bombănind pe poteca nisipoasă de pe coastă. Aaltonen îl petrecu cu privirea până când forma lui pocită dispăru, înghiţită de pădure.

Nu peste mult, apăru şi femeia. Pândi mai întâi prevăzătoare prin deschizătura uşii, apoi ieşi în curte. Se aplecă repede, să rupă o floare de trifoi, şi se apropie legănându-şi coapsele. Aaltonen rămase cu gura căscată în faţa arătării necunoscute. Era îmbrăcată într-o rochie înflorată, de vară, lungă până la glezne, lăsându-i însă goale gâtul şi braţele. Părul blond îi cădea în bucle moi spre tâmple, buzele i se rumeniseră, iar ochii îi străluceau.

Când văzu curtea goală, păşi liniştită, aplecându-se după o altă floare de trifoi.

Femeia nu-i zâmbise niciodată până atunci lui Aaltonen. Abia atunci văzu el că femeia asta cu ochii reci ca gheaţa ştie şi să zâmbească. Inima începu să i se zbată sub coaste. Îşi luă încurcat mâinile de pe genunchi şi începu să le privească, spre a nu fi nevoit să ridice ochii către femeie. Ea însă se apropiase, privindu-i lung, fără să se mişte, ceafa aplecată. Un zâmbet ciudat şi neînţeles juca pe buzele ei.

Sub rochia uşoară, trupul i se ghicea moale şi mlădios. Îşi ascunsese la spate mâinile crăpate şi înroşite de muncă, simţind că nu se potrivesc în nici un fel cu rochia purtată. Pe nepregătite, fără să stea prea mult pe gânduri, îi venise ideea asta poznaşă şi îmbrăcase rochia ce-i fusese dragă odinioară, deşi când o pusese în ladă era convinsă că n-o va mai purta nicicând. De dimineaţă i se zbătea în suflet zâmbetul acesta zburdalnic, pe care acum nu mai putea să şi-l stăpânească. Privea cu o senzaţie dureroasă, în acelaşi timp însă plăcută, capul înclinat al bărbatului şi ceafa rumenită de soare deasupra gulerului alb al cămăşii. Mâinile ascunse la spate îi tremurau puternic. Ardea de dorinţa de a atinge, măcar în treacăt, grumazul acela vânjos şi ars de soare, să-l mângâia, să şi-l apropie. Dar se mulţumi să întrebe, cu seriozitate, încreţind fruntea:

— După câte ştiu, n-ai fost încă jos, în sat… N-ai vrea să faci o plimbare până acolo?

Aaltonen n-o auzise încă vorbind cu cuvinte atât de alese, ca orăşenii. Îşi ridică, surprins şi bănuitor, capul. Pe faţa femeii însă nu se clinti nici o geană. Înfruntă calm privirile bărbatului, ridicând uşor sprâncenele, de parcă ar fi vrut astfel să-i smulgă răspunsul.

— N-am fost – răspunse Aaltonen şi se uită la ea, ca şi când nu-i venea să-şi creadă urechilor. Simţise uneori, pe vremea copilăriei, aceeaşi stângăcie tulburată în clipele când fetele încercau să-l ia peste picior, încântate de superioritatea lor şi de lipsa lui de dibăcie. Urmărea cu ochi supuşi şi fermecaţi linia frumoasă a trupului de femeie pâlpâind sub rochia uşoară de vară, neîndrăznind să şi-i oprească pe gâtul gol sau pe braţe.

Femeia se desfăta, fericită de privirile încântate ale bărbatului, şi pieptul i se ridica, întinzându-i şi mai mult pe corp rochia strâmtă. Mâinile şi le ţinea şi pe mai departe ascunse la spate. Îşi dădea seama că acum e rândul ei să rupă tăcerea. Siguranţa pe care o simţise până atunci dispăru deodată, întoarse ochii şi sângele îi îmbujoră obrajii arşi de soare.

Încurcată cum era, nu găsi ceva mai bun de făcut decât să se aşeze şi ea repede pe trepte, ceva mai la o parte, de parcă n-ar fi îndrăznit să se apropie prea mult de el. Ar fi dorit însă să-l poată atinge, dacă va întinde cumva mâna. Era o femeie în floarea vârstei, cam de vreo treizeci de ani, ca şi Aaltonen; acum însă, în scânteierea minunată a acestei zile de vară, devenise o codană neîndemânatică, o copilă care caută să se apropie de un bărbat şi se joacă, încercându-şi puterea.

— Nu e prea singuratic acest loc pentru dumneata, Aaltonen? Nu ţi-e urât câteodată? – întrebă ea, dar glasul îi tremura, îmbătat de apropierea bărbatului.

Aaltonen ridică ochii. Pielea lui întunecată; păli, dar privirea i se aţinti nemişcată în ochii femeii.

— Nu, niciodată – răspunse calm şi hotărât. Prin cuvintele acestea ar fi vrut să spună că niciodată nu va mai fi de acum singur, o dată ce ea, femeia, e aici, lângă dânsul, că poate munci pentru ea, poate să trăiască în adăpostul pe care i-l oferă şi o poate sluji, fiindu-i chiar rob.

Sufletul femeii fu copleşit de duioşie şi de o tandreţe pe oare nu putu să şi-o stăpânească:

— Zău? Niciodată?

Cuvintele ei erau neghioabe şi neînsemnate. Vorbise doar fiindcă trebuia să răspundă ceva.

În acelaşi timp, întinse o mână şi o aşeză pe braţul bărbatului. Cu această atingere uşoară, puse stăpânire pe el. Aaltonen continua să şadă nemişcat, fără să-şi trădeze tulburarea. Nu-i tremura mâna, doar inima îi zvâcnea nebuneşte în piept, de parcă ar fi vrut să-i frângă coastele. Iar artera transmitea zvâcnirea trădătoare din braţul lui, prin mâneca albă a cămăşii, braţului gol şi alb al femeii – din trupul lui într-al ei. Fiecare bătaie de inimă se răspândea, cu o înfrigurată desfătare, în pielea femeii. Sărmanul ei trup ucis şi nesocotit învie deodată şi se umplu de o aşteptare feciorelnică. Ceva ce nu putea să înţeleagă, ceva ce nu cunoscuse niciodată încă îmboboci pe neaşteptate în trupul ei.

Stătură astfel multă vreme, apoi femeia îşi retrase încet mâna de pe braţul bărbatului, dar simţi în aceeaşi clipă că toată puterea o părăseşte, că fiinţa ei rămâne goală şi ofilită. Trupul ei deveni neputincios din clipa când mi mai simţi sub degete braţul bărbatului. Toată pofta de joacă şi de cochetărie dispăru deodată. Sânt femeie în toată firea, îşi spuse, am îndurat şi am trecut prin multe, de trăit însă n-am trăit nimic, abia acum îmi dau seama de asta.

Mâna ei tânjea după locul de mai înainte. Ce bine-ar fi să simtă iar atingerea scumpă a străinului drag. Dar mâna îi căzu resemnată în poală şi întrebă calm, cu un alt glas decât cel dinainte:

— De ce ţi-ai părăsit căminul, Aaltonen?

Dorea demult să-i pună această întrebare – şi acum aştepta răspunsul. Trebuia să cunoască trecutul bărbatului şi să se convingă că nu există nimic care i-ar putea despărţi sau i l-ar putea smulge pe neaşteptate. Aştepta răspunsul neliniştită şi tremurând din tot corpul. Era geloasă pe trecutul lui, pe care ar fi vrut să-l stârpească, fiindcă simţea că e suspect şi plin de primejdii.

Vroia să-şi elibereze omul de trecutul lui, ca el să fie de acum înainte numai al ei. Avea drepturi asupra lui, căci i-l dăruise pământul, pământul acesta binecuvântat în rodnicie. Cărarea îl îndrumase către ea, într-o seară blajină de primăvară, când soarele scăpăta pe cer.

— De ce ţi-ai părăsit căminul, Aaltonen? – repetă ea întrebarea, când văzu că răspunsul întârzie. Şi mâna, trezită din nou la viaţă, atinse iar braţul vânjos al bărbatului, punând stăpânire pe el.