Epistola a cincea

Marcus, către Tullia.

        Îţi voi povesti cum am ajuns în Betania şi ce mi s-a întâmplat acolo.

        În acele zile, păream eu mai degrabă un tâlhar decât un roman civilizat, fiindcă îmi crescuse barba, iar tunica ce o purtam peste cămaşa simplă de corp era terfelită şi murdară. Sirianul îmi dăduse pâine, peşte sărat şi vin acru pentru drum. După ce am traversat oraşul până la Poarta Izvorului trecând de Scăldătoare, am coborât în valea Chedronului şi am mers apoi pe drumul de pe malul pârâului cu albia aproape uscată, înconjurând muntele, la stânga şerpuiau zidurile cetăţii, iar pe muntele din dreapta se vedeau gurile multor morminte. De-a lungul coastelor creşteau măslini bătrâni cu crengi ciudat răsucite, în umbra muntelui înalt era o grădină verde.

        Am întâlnit măgari cu spinările încărcate de lemne şi cărbuni, am întâlnit ţărani care purtau coşuri grele. Aerul era proaspăt şi cald, cerul fără nici un nor, iar eu mă simţeam tânăr şi puternic.

        Bucuria corpului în mişcare îmi alungase îndoiala şi întristarea din suflet. Şi mi-am spus: „Chiar dacă nimeni nu ştie încă pe de-a-ntregul ce urmează să se mai întâmple, s-ar părea că acestea sunt zilele celor mai surprinzătoare schimbări ale lumii. Iar eu, un străin, am norocul să fiu martor al misterelor în care alţii au trăit şi trăiesc, în orice caz, Pământul cunoscut este un alt Pământ, Cerul ştiut este un alt Cer. În ochii mei, totul este mal limpede decât până acum”.

        Încă de departe, am văzut – ridicându-se printre copacii umbroşi – casele satului Betania, cu pereţii albi, proaspăt văruiţi pentr11

        Paşte. Apropiindu-mă de sat, am întâlnit un bărbat aşezat l* ţ unui smochin. Nu avea capul acoperit, era îmbrăcat cu o

        *fliaşă pământie şi stătea nemişcat, de aceea am tresărit când

        ^ dat cu ochii de el.

        — Pace ţie! I-am strigat eu. Oare numele acestui sat este gi-a ridicat faţa uscată şi palidă, cu ochi vitrificaţi, iar eu am rezut pentru o clipă că este orb. Avea părul alb, dar nu era bătrân.

        _ Pace ţie! Mi-a răspuns el. Ai rătăcit drumul, străinule?

        _ Sunt multe drumuri, am spus eu, şi mulţi oameni care se rătăcesc.

        Am simţit cum se naşte o speranţă în inima mea întristată şi

        — Arn întrebat:

        — Oare poţi să mă înveţi tu cum să găsesc drumul drept?

        A ezitat şi s-a poticnit în cuvinte, de parcă i-ar fi fost greu să vorbească.

        — Te-a trimis Nicodim? A întrebat el cu răceală. Dacă-i aşa, află că eu sunt Lazăr. Ce vrei de la mine?

        M-am abătut de la drum şi m-am aşezat lângă el, dar nu prea aproape. Eram mulţumit că mă pot odihni puţin la umbra smochinului şi am încercatsă-i cercetez chipul fără a lăsa impresia că mă uit la el. Evreii îşi coboară privirea când se adresează unui străin. Pentru ei, nu este cuviincios să te uiţi în ochii celui cu care vorbeşti.

        Trebuie să fi fost mirat de tăcerea mea. Am stat aşezat lângă el şi, fiindcă eram transpirat, mi-am făcut vânt cu poala veşmântului. După un timp, el a spus:

        — S-au sfătuit arhiereii ca să mă omoare şi pe mine. Dar, după cum vezi, nu mă ascund. Dimpotrivă, trăiesc în casa mea şi ln satul meu. Să vină şi să-mi omoare trupul dacă pot! Nu-mi este teamă, nici de ei nici de tine. Nimeni nu mă poate omorî, 'undea eu nu voi muri în veci.

        Vorbele şi privirea lui încremenită m-au înspăimântat şi i-am

        1Rlţit în obraz răsuflarea rece.

        Să-ţi fi pierdut judecata? Am strigat eu. Cum poate pretinde

        11 °m că nu va muri niciodată?

        ^1 a spus: „~ Poate că nici nu mai sunt om. Am un trup, mănânc, beau, r”esc, dar această lume nu este lumea mea adevărată. şi de mi *

        ~aŞ pierde trupul, tot nimic nu aş pierde.

        ^ra ceva ciudat în acel om şi eu i-am crezut vorbele. Am spus:

        — Mi s-a povestit că cel care a fost răstignit pe cruce ca al iudeilor te-ar fi deşteptat din moarte. Să fie adevărat?

        Cu un surâs sardonic pe buze, el a răspuns întristat:

        — De ce mă întrebi dacă este adevărat? Oare nu vezi că aşezat lângă tine? Am murit de moarte omenească, am fost şurat în linţoliu, am fost pus în mormânt. Dar a venit el după patru zile şi a poruncit să fie ridicată piatra de pe gura mormântului. Ap0- a strigat cu glas mare: „Lazăre, vino afară l1” Atâta de simplu a fost Nu am spus nimic, iar el a continuat: Este doar vina surorilor mele. Niciodată nu le voi putea da iertare. Ele i-au trimis vorbă, obligându-1 să se întoarcă în ludeea Să nu mă fi îmbolnăvit şi să nu fi murit, nu s-ar fi întors niciodată. Şi poate că nu ar fi căzut în mâinile arhiereilor şi fariseilor Mai înainte de a mă chema din mormânt, el a plâns pentru mine.

        Nu te înţeleg, i-am răspuns eu. Ai avut norocul să fii deşteptat din moarte. De ce nu eşti bucuros? De ce le învinuieşti pe surorile tale?

        Lazăr a spus:

        — Cine a gustat din moarte, nu mai poate fi fericit. El nu ar fi trebuit să plângă şi să se tulbure pentru mine.

        Şi a mai spus:

        — Bineînţeles că lisus era fiul lui Dumnezeu şi acela care trebuia să vină în lume, chiar dacă eu nu am crezut în acelaşi fel cum au crezut surorile mele. Nu înţeleg însă de ce m-a iubit atâta, fiindcă nu avea nici un motiv să mă iubească.

        Am rămas aşezaţi, fără să ne uităm unul la altul, fără să rostim un cuvânt. Indiferenţa şi nemulţumirea lui erau prea ciudate. Nici nu ştiam ce să spun. Până la urmă, 1-am întrebat cu prudenţă: Tu nu te îndoieşti că el este Mesia, nu-i aşa?

        Lisus este mai mult decât Mesia, a rostit cu convingere Lazăr. De aceeasunt înfricoşat. El este mai mult decât acela care fusese anunţat de profeţi. Probabil ai auzit că, în cea de-a treia z1 după ce a fost îngropat, s-a sculat din mormânt.

        Am auzit, i-am răspuns eu. Tocmai de aceea am venit la tine. Vreau să ştiu mai multe despre el.

        Pentru mine, totul este firesc şi clar, a spus Lazăr. Oare ce putere omenească ar fi fost în stare să-1 scoată din mormânt Surorile mele s-au dus să vadă mormântul gol. Pentru că ele n

        1. Evanghelia după loan, 11, 43. (n.r.) u crezut până ce nu au văzut. Eu nu aveam nevoie să mă duc.

        Trebuia să văd ca să cred? Dar află, străinule, eu nu aş vrea el să mi se arate. Nu aş putea suporta să-1 revăd în lumea Aceasta. Doar în împărăţia lui.

        — Cum este împărăţia lui? Am întrebat eu cu ardoare.

        Şi-a întors spre mine ochii îngheţaţi şi a spus: LDe ce nu mă întrebi mai bine despre împărăţia morţii? Te

        — Jgur că moartea este aici, aici şi în toate părţile. Am încercat-o.

        Lumea aceasta este împărăţia morţii. Trupul meu este împărăţia morţii. Trupul tău este împărăţia morţii. Dar, fiind în el, împărăţia lui a venit pe pământ odată cu el. De aceea, împărăţia lui este şi aici şi acolo şi în toate părţile.

        După câteva clipe de tăcere, şi-a lăsat capul în jos şi a rostit:

        — Dar nu lua în seamă ce ţi-am spus, poate că eu am înţeles greşit. Totul este prea încurcat.

        Şi a mai spus:

        — Nu-ţi întrista sufletul din pricina disperării mele! Te asigur că eşti pe drumul drept. Dacă vel merge pe el în continuare, nu te vei rătăci.

        S-a ridicat şi şi-a scuturat veşmântul.

        — Înţeleg că vrei să le întâlneşti pe surorile mele, a spus el ghicindu-mi gândul. Am să te conduc la ele, dar dă-mi voie să mă retrag după aceea, îmi este greu să fiu împreună cu oamenii.

        Simţea că aparţine mai mult lumii celor morţi decât lumii celor vii, aceasta este impresia pe care mi-a lăsat-o. Mergea cu greutate, ca şi cum nu ar fi putut să-şi controleze mişcările. Cine nu-i cunoştea povestea, 1-ar fi putut crede o fiinţă bizară. Mai înainte de a merge în sat, m-a condus la mormântul săpat în Piatra muntelui, din care lisus nazarineanul îl chemase afară.

        Casa în care locuia împreună cu surorile lui părea prosperă. Pe Răsură ce ne apropiam, Lazăr a ţinut să-mi arate via, pomii fructiteri> găinile ce scormoneau prin preajma casei şi cei doi asini. Cu

        8lniplitatea ţăranului care vrea să dovedească oaspetelui că nu ste un om de rând, mi-a arătat toate bunurile din gospodăria lui.

        ^ acel spaţiu real, primitor şi paşnic mi-a fost totuşi greu să admit alături de mine mergea un bărbat ce se credea înviat din moarte.

        Car învierea lui Lazăr nu mă frământa prea mult. Voiam să ştiu Ca lisus din Nazaret era într-adevăr fiul lui Dumnezeu, voiam să s ^ °acă era adevărat că înviase din moarte. Iar dacă era aşa, nu aPea îndoială că 1-ar fi putut învia şipe Lazăr. Astfel gândeam, şi mai gândeam, uimit de mine însumi: „Să fiu eu oare acelaşi Marcus care studia la renumita şcoală din Rodos, care rătăcea noptj de-a rândul pe străzile fierbinţi ale Romei, care o iubea ca un neburi pe femeia altui bărbat printre trandafirii din Baiae, care – în Alexandria – uneori studia manuscrisele vechi ale profeţilor, alteori petrecea până-n zori împreună cu beţivii şi femeile desfrânate?”

        Ce spirite mă posedau? Sau poate eram victima magiei ebraice din moment ce – prăfuit din cap până-n picioare şi transpirat – î^j croiam drum printre murdăriile găinilor din acel sat al Iudeii, ca s| strâng mărturii despre învierea din morţi, despre diferite alte miracole şi despre un Dumnezeu care, făcându-se om, murise şi înviase pentru a schimba rânduiala de aici, de pe Pământ. Pentru că, dacă aşa s-a întâmplat, lumea chiar că nu mai putea rămâne cum a fost.

        Urmându-1 pe Lazăr, am intrat într-o mare încăpere semiîntunecată. În partea de jos a încăperii erau diferite urcioare şi vase de argilă arsă, saci şi o iesle pentru animale, iar în partea de sus câteva mobile. Dar casa avea şi alte încăperi. După ce le-a strigat pe surorile lui, Lazăr m-a condus până la banca de piatră din faţa casei şi m-a îndemnat să mă aşez. El a rămas în picioare. Surorile lui au sosit cu ochii lăsaţi în jos şi cu feţele acoperite, aşa cum umblă toate femeile din ludeea. Arătându-mi-le, Lazăr a spus:

        — Aceasta este sora mea Marta, iar aceasta este Măria, întreabă-le pe ele tot ceea ce doreşti să afli!

        După care a plecat şi nu s-a mai întors cât timp am fost eu acolo. După ce le-am salutat pe femei, am spus:

        — Aş vrea să-mi povestiţi despre rabinul care a fost oaspetele vostru şi 1-a înviat pe Lazăr din moarte.

        Stânjenite, femeile m-au privit cu coada ochiului şi şi-au acoperit buzele cu faldurile veşmintelor în care erau înfăşurate.

        Apoi Marta, care era mai în vârstă, s-a hotărât să vorbească.

        L1

        — El a fost fiul lui Dumnezeu, a spus ea. Dacă doreşti, P0* chema oamenii din sat, fiindcă toţi au fost de faţă când lisus a poruncit să fie dată la o parte lespedea de la gura mormântului şi i-a strigat fratelui nostru să iasă afară. Şi a ieşit Lazăr cu trupul înfăşurat în giulgiu, legat la picioare şi la mâini cu fâşii de pânză şi cu faţa acoperită cu maramă, aşa cum fusese îngrop^-

        Şi toată lumea a amuţit şi a tremurat de groază. Dar era fratel6 nostru. După ce i-am dezlegat mâinile şi picioarele şi 1-am dezve din giulgiu, am văzut că era viu. Mai târziu, a mâncat şi a şi toţi oamenii 1-au privit uimiţi.

        Ii

        — Mai este în satul acesta şi un orb, căruia el i-a redat vederea, Spus Măria. Vrei să-1 vezi ca să crezi?

        — Mi s-a povestit, am spus eu, că a redat vederea multor orbi a vindecat mulţi schilozi, punându-i pe picioare. Sunt prea uiţi martori şi poate că ar fi zadarnic să-i întâlnesc. Eu vreau ă-i ştiu împărăţia. Ce învăţături aţi auzit voi de la el?

        El a ştiut dinainte că va muri şi în ce fel va muri, a spus ivraria> dar noi nu 1-am înţeles atunci când a spus-o. După ce 1-a „nviat din morţi pe fratele nostru, s-a retras într-un ţinut din apropierea desertului, pentru că în jurul lui se adunaseră prea mulţi oameni. Dar, cu şase zile înainte de Paşte, el s-a întors la noiân timpul mesei, eu i-am uns picioarele cu mir de nard curat ai i le-am şters cu părul capului meu, ca semn al respectului şi iubirii ce i-o port. Atunci a spus el să păstrez mir de nard pentru ziua îngropării lui. Atât de sigur era că va muri. Dar de ce a trebuit să se întâmple tot ceea ce s-a întâmplat şi de ce a fost nevoie să moară în chinuri cumplite, acest lucru nu-1 putem înţelege nici eu, nici sora mea.

        Dar Marta, întrerupând-o, a spus: Cum am putea noi, nişte femei, să înţelegem? Se spune că toate s-au întâmplat aşa, doar ca să se împlinească scriptura.

        Dar eu, o biată femeie, nu pot înţelege de ce era nevoie să se împlinească ceea ce scriseseră profeţii, fiindcă el era cel care era şi faptele lui dovedeau din plin cine era. Dar, poate că scripturile trebuiau să se adeverească cu cruzime, ca şi bărbaţii înţelepţi să creadă. Pentru că doar bărbaţilor le-a fost dată puterea de înţelegere şi judecata, de care noi, femeile, suntem lipsite.

        Ce spunea el despre sine şi despre împărăţia lui? Am insistat eu.

        Ea a spus:

        — Povesteşte-i tu, Măria, pentru că tu 1-ai ascultat. Eu pot Povesti cum se face pâinea, cum se frige carnea, cum se zdrobesc strugurii pentru vin, cum trebuie îngrijiţi smochinii, dar altceva u Ştiu să povestesc. Eu nu am avut nevoie de cuvinte ca să cred că oi ei era mai mult decât un om.

        Mai întâi, Măria a ezitat, neştiind de unde să înceapă, dar, atl& la urmă. A spus: „~ Niciodată un om nu a vorbit ca el. De parcă în el era toată erea. El a spus: „Eu sunt lumina şi am venit în lume, ca eni dintre cei ce cred în mine să nu rămână în întuneric”.

        — Ce este lumina şi ce este întunericul? Am întrebat-o <jh neputându-mi stăpâni nerăbdarea. '

        Măria a scuturat din cap şi a spus:

        — Cum ai putea oare tu înţelege, dacă nici nu 1-ai văzut, njcnu i-ai ascultat învăţătura? El a spus: „Cel ce mă vede pe mine vede pe cel ce m-a trimis pe mine”. Şi a mai spus: „Eu sunt calea' adevărul şi viaţa”. '

        Mi s-a părut că încep să înţeleg şi am întrebat-o:

        — Dacă eu caut calea, înseamnă că pe el îl caut?

        — Ea a confirmat spusele mele cu o mişcare a capului. Fără să-j mai fie teamă, a îngenuncheat la picioarele mele şi şi-a ridicat fata spre mine. Apoi, pentru a mă face să înţeleg mai bine, m-a întrebat

        — Ce ţi se pare ţie mai greu? Să spui cuiva: „Păcatele tale au fost iertate” sau să chemi pe cineva şi să-1 faci să iasă din mormântul în care a fost îngropat cu patru zile mai înainte?

        După ce am cugetat un oarecare timp la întrebarea ei, am răspuns:

        — Amândouă sunt la fel de grele şi imposibil de înţeles pentru raţiunea umană. Cum ar putea oare să ierte un om păcatele unui alt om? Şi, de fapt, ceeste păcatul? Dacă mă gândesc bine, toţi filosofii lumii îi învaţă pe oameni să aibă o viaţă dreaptă, să nu facă rău altor oameni şi să se pregătească cu chibzuială pentru moarte.

        Omul nu poate totuşi evita greşeala. Dar, analizându-şi greşelile, poate deveni mai înţelept, în această privinţă, nimeni nu îl poate ajuta. Pentru că fiecare este răspunzător doar pentru faptele sale.

        În timp ce rosteam aceste vorbe, mi-am dat seama că filosofia este prea neînsemnată ca să poată alunga spaima din mine, după cum nici misterele orfice sau cele ale zeiţei Isis a Egiptului nu putuseră să mă lipsească de spaimă. Plin de nelinişte, eu sunt ca un bolnav căruia viaţa nu-i aduce nici o bucurie. Nici vinul, nici plăcerile trupeşti nu pot să mă mai scoată din această stare. Am studiat scripturile profeţilor în speranţa că voi înţelege de acolo care este sensul vieţii. Dar scripturile m-au alungat din Alexandria şi mi-au purtat rătăcirea pe drumurile Iudeii.

        Cu un zâmbet sceptic pe buze, Măria a spus:

        — Dacă nu ştii ce este păcatul, tu nu ai nevoie să cauţi drufliu; şi vei rămâne în întuneric. Nici un om nu este fără păcat, nicl chiar fariseii nu sunt.

        Iar Marta a spus cu înverşunare:

        — Sunt cei mai demni de dispreţ fariseii. Şi chiar dacă vopsesc ei pe dinafară în alb ca mormintele, tot putreziciune li lor. Dar tu eşti un om ciudat, străinule, dacă nu înţelegi ce este păcatul.

        Voi, evreii, aveţi legile voastre, m-am apărat eu. Încă din leagăn vi se repetă poruncile legii, ca mai târziu, când le veţi „ncălca, să ştiţi cel puţin că le-aţi încălcat.

        El nu a venit să judece oamenii, mi-a explicat Măria ca nui nătâng. Dimpotrivă, el a venit să ne elibereze de încătuşarea legii şi ne'a SPUS c& toţi oamenii sunt păcătoşi. Dacă cineva aruncă chiar şi o singură vorbă rea fratelui său, poate fi judecat

        : condamnat. Dar el nu a judecat pe nimeni. Şi celui mai păcătos dintre păcătoşi el i-a putut spune: „Păcatele tale au fost iertate!”

        Tu însuţi ai spus: „Cum ar putea oare să ierte un om păcatele unui alt om?” Dar el a putut. Oare nu este deja o dovadă că a fost mai mult decât un om?

        Eram sincer şi voiam să înţeleg, dar nu puteam înţelege.

        — L-am văzut cu ochii mei suferind şi murind, am spus eu. El a murit la fel cum mor toţi oamenii care sunt răstigniţi pe cruce.

        Trupul lui chinuit a fost murdar şi plin de sudoare, iar când 1-a străpuns cu suliţa, din inima lui a curs sânge şi apă. Nici nu acoborât de pe cruce, nici îngerii nu s-au arătat să-i pedepsească pe cei care-1 osândiseră pe nedrept.

        Măria şi-a acoperit faţa cu mâinile şi a izbucnit în plâns, iar Marta mi-a aruncat o privire mustrătoare. Fusesem poate crud cu ele, amintindu-le de suferinţele şi de moartea învăţătorului lor, dar eu voiam să înţeleg de ce acceptase o astfel de moarte dacă tot era fiul lui Dumnezeu.

        Într-un sfârşit, Măria a spus în şoaptă: El s-a făcut om pentru a veni în lume şi ca om a trăit între noi.

        A făcut lucruri pe care oamenii obişnuiţi nu le pot face şi a iertat Păcatele celor care au crezut în el. Iar după ce a murit, a înviat, c& să nu fim întristaţi pentru el. Dar toate acestea rămân un Qiister pe care noi, oamenii, încă nu suntem în stare să-1 înţelegem.

        Tu vrei să cred că el a fost om şi zeu în acelaşi timp, am

        8PUs eu. Dar aşa ceva este cu neputinţă. Eu sunt dispus să cred rice, chiar şi că Dumnezeu este pretutindeni şi în fiecare din

        °lDar Dumnezeu este Dumnezeu şi omul este om.

        Zadarnic încerci tu să mă ameţeşti, mi-a răspuns Măria. Eu u ce ştiu şi presimt ce presimt. Şi tu ai avut semne prevesj °&re, chiar dacă nu le-ai desluşit înţelesul. Altfel nu ai fi venit Q°i să ne întrebi care este calea. Cum ai vrea să înţelegi tu, când nici noi nu înţelegem? Noi credem în el, pentru că fărcredinţă nu se poate trăi.

        Voi credeţi în el, pentru că-1 iubiţi, am spus eu cu arng răciune. Nu mă îndoiesc că a fost un om extraordinar şi u învăţător inegalabil. Dar îmi este greu să-1 iubesc doar pe ba?

        Câtorva povestiri pe care le-am auzit despre el.

        Tu eşti un om cu intenţii bune, a spus Măria. Altfel nici n^ te-aş fi ascultat, nici nu ţi-aş fi răspuns la întrebări. De aceea încg îţi mai pot spune că el ne-a dat o lege: „Iubeşte-1 pe Dumnezeu din toată inima ta şi pe aproapele tău cum te iubeşti pe tine însuţi!” In lisus, noi îl iubim pe Dumnezeu, cel care 1-a trimis Mi s-a părut ciudată ideea să iubeşti un zeu. Pot admite că faţă de un zeu ai teamă, groază, respect sau adoraţie, dar în nici un caz iubire. Am clătinat din cap, absolut depăşit de această lege. Cât despre faptul că trebuie să-ţi iubeşti aproapele cum te iubeşti pe tine însuţi, fraza aceasta mi s-a părut lipsită de sens, fiindcă în lume sunt şi oameni buni şi oameni răi.

        — Şi, mă rog, cine-i aproapele meu? Am întrebat-o eu răutăcios.

        Măria a explicat:

        — El ne-a învăţat că fiecare om este aproapele nostru, chiar şi samaritenii, despre care noi, fiii lui Israel, spunem că sunt nelegiuiţi. Soarele le dă lumină şi celor buni şi celor răi. Dacă cineva ţi-a făcut un rău, nu trebuie să-i răspunzi prin rău. Iar dacă cineva te-a lovit pe un obraz, întoarce spre el şi celălalt obraz!

        Am ridicat braţele spre cer şi am strigat:

        — Asta chiar că-i prea mult! Niciodată n-am auzit o doctrină mai extravagantă. Şi înţeleg că aşa ceva nu se poate realiza, fiindcă este greu de acceptat. Dar tu, frumoasă femeie, mi-ai explicat mai bine decât Nicodim, învăţătorul lui Israel.

        Măria şi-a coborât ochii în pământ şi a lăsat braţele să-i cadă.

        — Chiar şi de pe cruce, a murmurat ea, i-a strigat tatălui său să-i ierte pe cei care-1 chinuiau. Aşa povestesc cei care au fos* acolo să vadă.

        Apoi, peste câteva clipe, mi-a cerut cu umilinţă:

        — Să nu-mi mai spui că sunt frumoasă, acest lucru nu poate decât să mă întristeze.

        Dar Marta a spus:

        — Tu ai dreptate, străinule! Sora mea este frumoasă. Mult1 bărbaţi au cerut-o în căsătorie. Dar, după moartea părinţii”* noştri, noi am trăit împreună, iar fratele nostru a devenit protector^ oStru. Cred că înţelegi importanţa pe care a avut-o pentru noi yjerea lui din morţi, fiindcă fără el, oare ce s-ar fi ales de noi?

        T a început ne-am temut că fariseii vor veni să-1 ucidă cu pietre e Lazăr, pentru că aşa 1-au ameninţat. Acum, după ce au reuşit omoare pe lisus, sper că nu mai vin. Dar eu tot îmi fac griji, cj nu mai vreau să-mi amintesc cât de îngrijorată am fost când tisus, în ciuda rugăminţilor noastre de a nu se duce acolo, a Olecat la Ierusalim ca să fie dus la moarte.

        Nu am fost atent la tot ce a mai spus, pentru că inima mea clocotea de învăţătura potrivnică raţiunii şi venită parcă dintr-o ajtă lume, pe care Măria mi-o dezvăluise. Primisem prea mult, jjjai mult decât sunt eu în stare să accept. Mai degrabă aş fi putut să blestem şi să mă depărtez de o astfel de cale absurdă.

        Perspectiva de a-1 considera aproapele meu pe primul imbecil întâlnit în cale sau pe nu are importanţă care criminal depăşea puterea mea de înţelegere.

        — Dar să nu intrăm în panică! A mai spus Măria. Nici tu, străinule, nu trebuie să te îngrijorezi! Să aşteptăm doar şi să vedem ce urmează să se mai întâmple! El a spus că şi firele de păr de pe capetele noastre sunt numărate şi a mai spus că nici o vrabie nu cade de pe o creangă fără ştirea tatălui său. Iar dacă este aşa, de ce să ne îngrijorăm?

        Nu am rămas surd la vorbele ei. La fel ca înainte, când eram sceptic şi totuşi voiam să cred în semne şi în prevestiri, ştiam că nu trebuie să mă revolt împotriva inimii mele, încercând să cunosc adevărul într-o clipă. Consimţisem să urmez drumul pe care eram condus; încetul cu încetul, aveam să dau probabil de lumină. De aceea, m-am ridicat de pe banca de piatră şi am spus:

        — Am abuzat deja de timpul vostru. Mulţumesc amândurora c& m-aţi ascultat şi mi-aţi răspuns cu dărnicie. Pace vouă!

        Dar Marta s-a ridicat deodată şi a strigat, lovindu-şi mâinile Una de alta:

        — Mai stai puţin! Cum să te lăsăm să pleci flămând şi însetat?

        Şi> neţinând seama de protestele mele, a intrat în casă să-mi fregătească de mâncare. Şi am stat pe banca de piatră, cufundat Sânduri, iar Măria a rămas pe pământ, la picioarele mele. Nici

        ^ul Şi nici altul nu am rostit un cuvânt. Dar tăcerea noastră nu

        °st acea tăcere stânjenitoare ce-i loveşte pe oamenii care nu au

        ^c să-şi spună. Măria îmi dăduse mult din ceea ce ştia, dar

        1 Dăduse doar atât cât puteam eu să primesc. Asimilasem unele II lucruri. Altele, mai obscure, urmau să-şi piardă poate într-o > misterul. Să fi vorbit mai mult, la ce mi-ar fi folosit? Era destui că o simţeam aproape, răspândind un fel de strălucire care ridica până la mine.

        Marta s-a întors cu pâine cu seminţe picante unsă cu ulei, q^.

        — Cu legume tăiate, carne sărată de oaie şi miere groasă de strugur: După ce a aşezat toate acestea pe bancă, mi-a turnat apă pe mâin' şi mi-a binecuvântat masa. Dar nici ea, nici sora ei nu au gustat din mâncare, iarLazăr nu a fost chemat. In ciuda ospitalităţii lor, nu mi-am putut împiedica gândul că poate mă dispreţuiau dacă nu voiau să împartă pâinea şi mâncarea cu mine.

        Drumul până în Betania nu fusese prea lung. Dar mai puternică decât dorinţa de a pleca îndată de acolo a fost senzaţia de foame ce s-a deşteptat la vederea acelei mese bogate. Toate erau gustoase şi am mâncat cu poftă, iar Marta m-a îndemnat tot timpul să mai iau, spunându-mi chiar că trebuie să termin de mâncat tot ce mi s-a pus în faţă. M-am întrebat: oare ele vor arunca mâncarea pe care mâinile unui străin am atins-o? De aceea, chiar şi după ce mă săturasem, m-am străduit să mănânc până ce nu a mai rămas nimic. La sfârşit am băut apă, în care Marta amestecase vin ca să-i dea gust, după care m-am simţit cuprins de o dulce toropeală.

        Era miezul zilei.

        — Nici nu trebuie să te gândeşti la plecare tocmai acum, când este arşiţa cea mai mare, a spus Marta cu solicitudine. Rămâi să te odihneşti la noi, avem destul loc pentru oaspeţi!

        Mă simţeam foarte obosit, dar n-aş putea spune care era predominantă, oboseala fizică sau cea spirituală. Am făcut un efort să mă ridic de pe banca de piatră. Pe de o parte îmi simţeam mâinile şi picioarele amorţite, pe de alta amabilitatea celor doua femei era atât de liniştitoare, că nu m-aş fi urnit de-acolo pentru nimic în lume. Poate că m-aş fi încumetat să plec la drum, dar numai gândul şi a fost de ajuns ca să simt o durere cumplită îb picioare. Pentru o clipă, am gândit că Marta amestecase în vin ° licoare ameţitoare. Dar de ce să o fi făcut? În plus, nici un gugt amar nu simţisem după ce-1 băusem.

        — Ierusalimul nu este departe, am spus eu, dar dacă ra-&r invitat, am să rămân la voi să mă şi odihnesc după mâncăruri! 6 gustoase pe care mi le-aţi oferit. Mă simt bine în casa voastrăAmândouă au avut un zâmbet misterios, ca şi cum ar fi şti11 dinainte, mai bine chiar decât mine, vorbele pe care aveam să le Ogtesc. Ştiinţa lor secretă le-a transformat în nişte făpturi ciudate, „ şi cum ar fi fost mai mult decât fiinţe omeneşti, sau cel puţin ga le-am văzut eu pentru un scurt timp. Dar nu mi-a fost teamă jl ele. M-am simţit ca un copil rătăcit care şi-a găsit casa.

        Si m-au condus amândouă în curtea interioară cu acoperiş boltit je ramuri verzi. Pe jumătate adormit, mi s-a părut că sunt într-o iuine ireală şi casa lor am văzut-o mai mare decât până atunci.

        Gra formată din patru părţi, construite în jurul curţii în epoci diferite. Mi-au arătat apoi scara care ducea pe acoperişul părţii mai noi a casei şi au urcat în urma mea. Camera de oaspeţi era mică şi răcoroasă. Avea un pat nu prea înalt şi podeaua era acoperită cu un covor. Patul mirosea a scorţişoară. Ele au spus într-un glas:

        — Întinde-te în pat şi odihneşte-te! De multe ori, el, cel despre care am vorbit, s-a odihnit în acest pat. De obicei, după odihna de prânz, mergea pe munte să se roage. Pleca şi venea când voia. Tu poţi face la fel.

        Lângă pat erau un vas cu apă şi o pânză de in. În ciuda împotrivirii mele, Marta s-a aşezat în genunchi, m-a descălţat, mi-a spălat picioarele prăfuite şile-a şters cu pânza de in. Am întrebat-o:

        — De ce ai făcut asta? Doar tu nu eşti sluga mea.

        M-a privit şi pe buzele ei a înflorit acelaşi zâmbet misterios de mai înainte şi a spus:

        — Poate că-ntr-o zi vei face şi tu acelaşi lucru pentru altul, chiar dacă nu eşti slujitorul lui. Tu eşti aici, în faţa mea, rănit, trist şi plin de spaimă, chiar dacă aparent trupul tău este sănătos şi capul plin de tot felul de cunoştinţe şi de filosofie.

        Justeţea vorbelor ei m-a mişcat. Pentru că ştiinţa mea este un cuţit înfipt adânc în rănile inimii mele şi toate întrebările pe care mi le pun se rotesc neîncrezătoare în jurul adevărului. Chiar dacă vreau, îmi este imposibil să cred în ceea ce raţiunea şi Ştiinţa mea mă împiedică să cred.

        Iar Măria a spus:

        — In ultima seară, el a spălat picioarele discipolilor, pe când aceştia se sfădeau care va avea rangul cel mai înalt în împărăţia lui.

        Apoi ele au ieşit uşor din odaie, iar eu m-am cufundat într-un

        8°nm adânc. Am avut pace în suflet şi am dormit neîntors în Patul bine înmiresmat.

        M-am deşteptat cu impresia că cineva fusese tot timpul acolo

        *l aŞteptase să mă trezesc. Şi această impresie a fost atât de ternică, încât nu am deschis ochii, străduindu-mă să-i aud respiraţia sau mişcările. Dar când, în sfârşit, m-am hotărât deschid ochii şi să privesc în jurul meu, mi-am dat seama că Ccameră nu era nimeni. Şi am fost cuprins de o indescriptibil tristeţe. Apoi tavanul şi pereţii au început să tremure până Ce s-au destrămat, iar ochii mei s-au desprins de lumea materia^

        I-am închis şi am simţit din nou că nu sunt singur. Mi-am aminei că în mormântul lui încercasem o senzaţie asemănătoare. Şi pac s-a lăsat în sufletul meu.

        Am gândit: împărăţia lui este în el şi a venit pe pământ odată cu el. El a murit şi a înviat. Cât timp va mai rămâne pe pământ împărăţia lui va fi aproape de noi. Poate că această apropiere am simţit-o eu acum.

        Apoi am adormit. Dar de data aceasta, când m-am deşteptat, am simţit greutatea corpului meu, mirosul neplăcut al transpiraţiei mele şi pereţii rigizi de lut care mă înconjurau. Grea ca de plumb mi-a fost deşteptarea şi nu am vrut să deschid ochii, atât de tristă mi-a fost întoarcerea în trupul meu, în lumea materială.

        Când, până la urmă, m-am hotărât să deschid ochii şi să schimb pacea bunului somn pe neliniştea realităţii, am constatat că acum, în cameră chiar era cineva. O femeie aştepta nemişcată să mă trezesc din somn, ghemuită pe covor. Era complet învelită în veşminte şi avea faţa acoperită de un văl, iar eu nu am fost sigur la început dacă este o fiinţă omenească. Nu-i bănuisem prezenţa şi nici nu o auzisem intrând. M-am mişcat să mă aşez pe marginea patului, dar aveam picioarele grele ca plumbul, ca şi cum pe ele ar fi apăsat toată greutatea lumii.

        Când a văzut că m-am deşteptat, femeia şi-a îndreptat spinarea şi şi-adezvelit chipul. Nu era tânără şi avea faţa nespus de palidă. Experienţele vieţii îi năruiseră frumuseţea, cu toate astea în ea exista ceva strălucitor. Mi-a făcut semn să nu vorbesc, apoi, cu voce guturală, a început să cânte în limba sacră a evreilorDupă ce a psalmodiat un cântec lung, 1-a repetat în greceşte.

        — Tot trupul este ca iarba„, a început ea, „şi toată mărirea ca floarea câmpului. Se usucă iarba, floarea se vestejeşte, că Domnului a trecut pe deasupra. Iarba se usucă şi floarea veştejeşte, dar cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veac Apoi a spus:

        — El este Dumnezeul ascuns, Dumnezeul lui Israel.

        1. Biblia, Isaia, 40, 6-8. (n.r.) r.

        I m-a străpuns cu privirea arzătoare a ochilor ei negri. I-am făcut semn că o ascult, deşi, pentru moment, vorbele nu-mi spuneau jjâiic. A continuat: Acum Dumnezeu spune: „Prea puţin este pentru tine, sluga ea> să aduci la loc seminţiile lui lacov şi să întorci pe cei ce au spat dintre ai lui Israel. Te voi face Lumina popoarelor, ca să duci mântuirea mea până la marginea pământului”1.

        Întrerupându-şi de multe ori cântarea, s-a întors din nou la limba sacră, dar oarecum nesigură, ca şi cum nu şi-ar fi amintit exact textul. Apoi a repetat în greceşte.

        Aşa a grăit profetul Isaia, anunţându-1 pe el, şi blânzii oământului i-au ţinut minte vorbele: „Dispreţuit era şi cel din urmă dintre oameni, om al durerii şi cunoscător al suferinţei, unul înaintea căruia să-ţi acoperi faţa, dispreţuit şi nebăgat în seamă.

        Dar el a luat asupră-şi durerile noastre, şi cu suferinţele noastre s-a împovărat. Dar el a fost străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră. Toţi umblam rătăciţi ca nişte oi, fiecare pe calea noastră, şi Dumnezeu a făcut să cadă asupra lui fărădelegile noastre ale tuturor. Chinuit a fost, dar s-a supus şi nu şi-a deschis gura”2.

        A clătinat din cap şi lacrimile au început să-i curgă pe obraji.

        Şi a continuat cu glas frânt de tristeţe:

        — Şi-a dat sufletul său spre moarte şi cu cei făcători de rele a fost numărat. Că el a purtat fărădelegile multora şi pentru cei păcătoşi şi-a dat viaţa”3.

        Mi-am adus vag aminte că citisem la Alexandria ceva asemănător, un text pe care mi-1 recomandase eruditul despre care am povestit în prima epistolă. Numai că atunci, acestor cuvinte nu le-am dat o prea mare importanţă. Femeia plângea în continuare, ihemuită pe podea, acoperindu-şi faţa în faldurile veşmântului negru. I-am spus:

        — Ţi-am înţeles cuvintele. Totul s-a împlinit aşa după cum au Prorocit profeţii. Dar de ce?

        Femeia a clătinat din cap şi glasul ei a venit acum din spatele care-i acoperea din nou faţa:

        7~ ^ncă nu ştim, încă nu înţelegem. Dar nu mai sunt multe căi şi Cl cale proprie pentru fiecare nu este. A rămas doar o singură cale.

        5! Blia, Isaia, 49, 6. (n.r.) fclu a> Isaia> 53> 3'7- (n-r-}

        Blblia, Isaia, 53, 12. (n.r.)

        Şi-a dezvelit faţa şi atunci mi-am amintit că o mai

        — Pace ţie, femeie! I-am spus. Mi se pare că te cunosc.

        Şi-a şters faţa de lacrimi, a încercat să zâmbească şi a s.

        — Şi eu te cunosc. De aceea am venit la tine. Când era pe crup tu 1-ai lovit pe un cărturar şi i-ai împins pe cei ce-şi băteau joc de ei'

        Mi-a venit să râd de naivitatea ei, dar m-am abţinut şi j. a ' spus cu modestie:

        — Nu, nu, eu nu am lovit pe nimeni! Tu te-ai înşelat. Dar este drept că 1-am întrebat ceva pe un cărturar care trecea pe lângă mine. El m-a ofensat, de aceea m-am dus la sutaşul care împreuna cu soldaţii lui îi păzeau pe cei de pe cruce. Sutaşul a fost acela care i-a împins înapoi pe cei care-1 batjocoreau.

        Dar femeia a scuturat din cap şi a spus:

        — Cu ochii mei am văzut când 1-ai lovit pe cel ce şi-a bătut joc de el, chiar dacă erai un străin şi nimic nu aveai de câştigat din asta.

        M-am gândit că este mai bine să întrerup această discuţie. La moartea regelui iudeilor, fusese prea mare întunericul, ca ea să nu se fi putut înşela.

        Cred că erai alături de mama lui lisus, am spus eu.

        Aşa este, mi-a confirmat ea. Eu sunt Măria din Magdala. Tu ai auzit deja despre mine. El a alungat demonii din mine, şi de atunci 1-am urmat. El a acceptat să-1 însoţesc, chiar dacă şi din acest motiv a fost dispreţuit de farisei.

        Apoi, ca şi cum ar fi dat frâu liber unei dorinţe de mult ascunsă, a întins mâinile spre mine şi m-a implorat:

        — Vorbeşte! Se spune că, la porunca guvernatorului, ai fost trimis să cercetezi mormântul. Şi că eşti primul roman care s-a convins cu ochii lui că el a înviat. Povesteşte, spune ce ai văzut!

        Pe mine nimeni nu mă crede, pentru că sunt doar o femeie.

        Mi-am cântărit bine vorbele, pentru că nu voiam nici să o mint, nici să-i creez iluzii amăgitoare.

        — Când am ajuns noi, nici un străjer nu era acolo. Lespedea de la gura mormântului fusese fără îndoială smulsă de cutremur sau cel puţin aşa am gândit eu. În mormânt, am intrat împreuna cu sutaşul sirian despre care am vorbit mai înainte şi amândo1 am văzut cu ochii noştri giulgiul nedestrămat şi puţin mai la ° parte marama, dar înăuntrul giulgiului nu era trupul celui râs* tignit şi îngropat. Şi am fost sigur că el a înviat. După aceea & intrat evreii şi au rupt cu furie giulgiul. Eu continui să cred că & a înviat din moarte, dar nu înţeleg cum de a fost cu putinţa'

        Pentru că aşa ceva nu s-a mai întâmplat niciodată.

        Ga a ascultat cu atenţie vorbele mele. Am vrut să fiu nepărtinitor, je aceea am mai spus:

        _ Au existat şi există încă ţări unde, în cursul unor ceremonii crete, zeul este îngropat, ca după aceea, în mod simbolic, să, vje din moarte, însă aceste resurecţii nu sunt adevărate, ci, _r spectacole care ajută la transmiterea şi păstrarea credinţei.

        Nar tu ai fost în mormânt mai înainte de noi. Povesteşte-mi ce-ai îzut!Cum era giulgiul mortuar când ai fost tu acolo?

        Legănându-şi capul, Măria din Magdala a spus: Am ajuns acolo când încă nu se luminase de ziuă. Mormântul era deschis şi am gândit că trupul lui lisus fusese furat. Dar eu nu arn avut curaj să intru şi poate că, de-aş fi intrat, n-aş fi văzut nimic, pentru că întunericul era prea mare. Am alergat până la ascunzătoarea celor mai apropiaţi discipoli ai lui, de unde am plecat însoţită de Simon Petru – un bărbat zdravăn şi mare – şi de loan, tânărul în grija căruia lisus şi-a lăsat mama. Ei au alergat să-şi dea sufletul până la mormânt, au intrat înăuntru şi au văzut că este gol, dar au ieşit repede şi au fugit de teama fariseilor. Eu am rămas să plâng la gura mormântului. Dar, aruncând o privire înăuntru, am văzut că mormântul era luminat ca ziua când este soarele în înaltul cerului. Şi am văzut un înger cu vesminte de lumină şi chip de foc. Descumpănită, am început să tremur şi am dat să fug. Dar îngerul mi-a vorbit. M-am întors din nou spre el şi în faţa mea era acum lisus, însă eu nu 1-am recunoscut imediat.

        Povestirea era complet diferită de cea a soldaţilor din gardă.

        Măria magdalana m-a privit neliniştită, înţelegând că mă îndoiesc de vorbele ei şi a mai spus:

        — Era viu şi nu 1-au recunoscut ei, discipolii, când a venit la barca lor, umblând pe Marea Galileii. Nu este deci de mirare că nici eu nu 1-am recunoscut, pentru că îl ştiam mort. Şi crezând Pentru început că acel necunoscut din faţa mea era cel care-i Uase trupul neînsufleţit, 1-am suduit şi 1-am implorat să-1 aducă a loc în mormânt. El m-a strigat pe nume şi mi-a vorbit, abia unei 1-am recunoscut. Mi-a dat un mesaj pe care să-1 transmit

        1SciPolilor lui, iar eu, în extaz, am alergat să le dau vestea şi nici ftii-am simţit picioarele. Dar niciunul dintre ei nu m-a crezut.

        Nici eu nu am crezut-o. Am gândit că este doar o femeie altată. Mai mult chiar, am înţeles că nici ordinea evenimentelor era clară în mintea ei. Şi i-am mai pus o dată aceeaşi întrebare: „~ Cum era giulgiul?

        Ea m-a privit mirată şi a spus:

        — Cum 1-aş fi putut vedea? Lumina îngerului aproape orbise. Mi-am întors capul şi am vrut să fug, fiindcă mi-era Femeile m-au crezut, chiar dacă discipolii lui lisus nu au vrut s* mă creadă. Ei se tem în continuare pentru viaţa lor şi la ninv altceva nu se mai pot gândi.

        Cu înflăcărarea specifică a femeilor, ea a continuat: Poate că este aşa cum spui tu şi piatra de mormânt doar cutremurul a smuls-o, deşi alţii susţin că îngerii au ridicat-o. Şi j^- spun unii că tot atunci, în templu, scara ce duce la sfânta sfintelor unde se păstrează Chivotul legii, s-a năruit. Nu 1-au recunoscut pe lisus nici cei doi discipoli, pe care el i-a însoţit în drum spre Emaus Ei nu 1-au recunoscut, cu toate că el le-a explicat scriptura punct cu punct şi de ce trebuiau să se împlinească prorocirile ei. Au ajuns în sat tocmai când se lăsa noaptea. Cei doi 1-au invitat să rămână cu ei. Lisus a rupt din pâinea lui şi le-a dat la amândoi. Abia atunci ei 1-au recunoscut, dar în aceeaşi clipă el s-a făcut nevăzut.

        Tu vrei să spui, am întrerupt-o eu, având impresia că limba îmi erarigidă, tu vrei să spui că el umblă încă prin ludeea, că vine şi pleacă după cum îi este voia şi i se arată cui vrea. Unii îl recunosc, alţii ajung să-1 recunoască, dar sunt şi dintre aceia care nu-1 vor putea recunoaşte niciodată.

        Aşa este! A rostit cu convingere Măria din Magdala. Eu cred în el, de aceea sunt în aşteptare. Poate că inima noastră nu este prea fierbinte, poate că înţelegerea noastră este prea înceată.

        De aceea, el ne-a lăsat timpul şi speranţa că-ntr-o zi vom ajunge să-i înţelegem intenţiile.

        Tu m-ai lăsat să înţeleg că el a umblat pe apele Mării Galileii, am spus, pentru a accentua absurditatea celor până atunci spuse.

        Ea s-a uitat cu încredere la mine şi a spus: El a făcut atât de multe minuni, că până şi pietrele ar fi trebuit să se umple de credinţă! Dar noi încă nu ştim ce să gândim despre el. Este doar scris că sluga lui e surdă şi trimis^ lui orb. Poate că, fără să ştim, noi împlinim adevărul lui.

        Oare de ce ai atât de multă încredere în mine? Am întrebat-0-

        Eu nu sunt decât un străin. Tu eşti o femeie cultivată, vorbeş^1 greaca şi cunoşti pe dinafară scripturile profeţilor, în limba sad”a a evreilor. Mi s-a spus că eşti o femeie bogată. Vorbeşte-mi despre tine, ca să te pot înţelege!

        Ea a rostit cu o oarecare mândrie:

        — Sunt obişnuită cu străinii. Eu am avut ocazia să primesc în aga mea şi greci, şi sirieni şi romani, chiar şi sfetnici de la urtea lui Irod. Dacă lisus este el, cel anunţat de profeţi, aşa cum tju şi cred, mesajul lui nu este doar pentru fiii lui Israel, ci entru mântuirea întregii lumi, aşa cum spune scriptura. Chiar i pentru că eu susţin acest lucru, discipolii lui nu mă iau în 'erios. Când eram posedată de demoni, am trăit experienţe pe „are un om simplu este incapabil să le înţeleagă. Un vrăjitor îl poate face să urle de durere pe un om al cărui trup este posedat je demoni doar punându-1 într-un butoi cu apă şi atingând cu vârful unui ac suprafaţa apei dintr-un alt vas aflat într-o altă încăpereDar el nu Şi~a bătut joc de mine după cum mulţi alţii au făcut-o. El a vrut doar să mă elibereze de demoni când a înţeles că eu doresc din toată inima să scap de ei. După viaţa îngrozitoare pe care am trăit-o, chipul meu a rămas ca o stâncă de pe care ploaia a smuls tot pământul roditor. Nu mă întreba deci cine am fost, întreabă-mă doar cine sunt acum!

        — Cum doreşti, i-am spus eu. Dar nu mi-ai răspuns la întrebarea pe care ţi-am pus-o. De ce ai o atât de mare încredere în mine?

        Şi din nou chipul ei s-a luminat, iar ea a spus:

        — Pentru că 1-ai apărat de cei care-1 huleau, pentru că tu i-ai respectat suferinţa, chiar dacă nu ştiai nimic despre el în afară de ceea ce în bătaie de joc era scris pe cruce, deasupra capului lui. Ai fost de partea lui când toţi cei care fuseseră cu el 1-au părăsit pentru că le era teamă. Numai noi, câteva femei am rămas şi loan, dar lui nu avea de ce să-i fie teamă, fiindcă marele preot al templului este prietenul familiei sale. Câţiva din mulţime au avut curajul să-i înfrunte pe romani, arătându-se solidari cu tâlharii cei împreună-răstigniţi cu el, dar întru apărarea lui nici un glas nu s-a ridicat.

        Am înţeles că această femeie îşi transformase nemulţumirea Pe care oavea din cauză că nu era luată în serios de discipolii lui în simpatie pentru mine.

        Dacă te-am înţeles bine, am spus eu prudent, tu, care eşti o cu multă experienţă, crezi că ai priceput mai bine doctrina

        ^ lisus decât au priceput-o discipolii lui. Pe de altă parte, ei se de autenticitatea relatării tale, pentru că eşti femeie şi Predispusă la exaltare. De aceea ai nevoie de mărturia mea, ca să.

        Ea m-a întrerupt şi a strigat: „~ Dar tu încă n-ai înţeles! Lisus le permite chiar şi femeilor să

        *& la el ca să primească învăţătura lui. A fost bun şi cu Măria, şi cu Marta, surorile lui Lazăr, iar când a fost oaspete la farisţ; a îngăduit unei femei păcătoase să îngenuncheze la picioare!” lui, să-i spele picioarele cu lacrimile ei şi să i le usuce cu părul ei De aceea şi-a pierdut faima printre farisei şi ei sunt dispuşi s* creadă orice despre el. Dar ascultă încă! Lângă fântâna lui lacoy unde se oprise ca să se odihnească, lisus a vorbit chiar şi cu q femeie din Samaria. Iar pe o femeie prinsă în adulter a scăpat-0 din mâinile fariseilor şi cărturarilor care voiau să o omoare Cu pietre. Crede-mă, străinule, el le-a înţeles pe femei cum nimeni altul nu le-a înţeles. Poate că de aceea noi, femeile, 1-am înţeleg şi îl înţelegem în continuare mai bine decât discipolii lui fricoşi Glasul i s-a frânt şi, de mânie, aproape că şi-a pierdut respiraţia Apoi a continuat:

        — A fost o vreme când discipolii lui lisus erau hotărâţi. Ei înşişi vindecau bolnavi prin propria lor putere. Dar ultima dată când a fost vorba să intre împreună cu el în Ierusalim, cei mai mulţi au invocat diferite pretexte ca să-1 împiedice să o facă, iar câţiva au vrut chiar să-1 abandoneze, uitând că puţin mai înainte discutaseră despre locul ce i se cuvine fiecăruia în împărăţia lui.

        Lisus a vorbit mulţimii în parabole, dar lor le-a explicat totul, ca să poată înţelege clar. Şi ei tot nu s-au deşteptat, aşteptând doar să li se explice încă o dată. Doar Toma, cel mai ager dintre ei toţi, a avut curajul să spună: „Să mergem şi să murim împreună cu el!” Dar să nu-ţi imaginezi că vreunul a murit apărându-1, chiar dacă aveau două săbii, lucru de altfel interzis în Ierusalim şi icdepsit aspru de lege. Dar mă întreb: 1-au apărat ei oare?

        A respirat greu şi a oftat de supărare, dar încetul cu încetul i-a regăsit calmul şi a mai spus:

        — Ştiu eu prea bine că el i-a împiedicat. Că doar nu o dată a pus: „Cine ridică sabia, de sabie va pieri!” Cu toate astea, pe rumul spre Ierusalim, tot el a spus: „Cel ce nu are sabie, să-şi îndă haina şi să-şi cumpere!” Eu nu înţeleg. Poate că doar a rut să-i încerce pe discipolii săi. Sau poate că a vrut să le eştepte încrederea de sine. Nu ştiu. Apoi, în puterea nopţi1„ ffând au venit la el să-1 închidă, Simon Petru a lovit cu sabia Pe luga arhiereului şi i-a tăiat urechea dreaptă. Dar lisus i-a puSrechea la loc şi 1-a vindecat atât de bine, că de la tăişul săbiei n11 mai rămas decât un semn subţire împrejurul urechii. Lui Ma^1 s-a interzis să povestească această întâmplare, dar cum el nu i-a putut ţine gura, cineva din familia lui a povestit-o şi altoi”3'

        Dar lasă-mă să vărs tot amarul din mine! A spus ea. Mi-e încărcată desupărare, fiindcă aceşti oameni temători nu au un deget pentru el. El a vegheat singur în noaptea aceea 'i îşi ştia soarta. S-a rugat, iar sudoarea lui s-a făcut sânge şi a curat pe pământ. Nimic altceva nu le ceruse, doar să vegheze „^pj-eună cu el. Dar ei au dormit neîntorşi pe iarba grădinii. Nu, eu nu-i P0^ înţeleSe> eu nu P°t să le dau iertare. Şi se mai laudă că vor ja foc templului, când ei nici n-au fost în stare să-1 omoare pe cel are 1-a vândut pe lisus. Singur şi-a luat viaţa, spânzurându-se. Eu nU pot înţelege ce-o fi găsit la ei şi de ce i-a chemat în jurul lui.

        Când îi acuza pe discipoli pentru lipsa lor de curaj, această jilaria din Magdala nu era decât o femeie capricioasă ca toate femeile. I-aş fi zâmbit şi aş fi mângâiat-o pe obraji, numai să nu o văd vărsând lacrimi de disperare. Dar eu nu am îndrăznit nici gă-i zâmbesc, nici să o ating. I-am spus cu prudenţă:

        — Dacă ei sunt înspăimântaţi şi mâhniţi şi nu ştiu ce să mai gândească despre lisus, cu toate că el le-a transmis direct învăţătura lui, cum aş putea eu, un străin, să nu fiu descumpănit? Şi cred că nu este întâmplător dacă niciunul nu a murit împreună cu el. Poate că el aşa a vrut, pentru ca învăţătura ce le-a dat-o să aibă timp să pârguiască în ei şi să le fie clară înainte de a o transmite altora. Probabil că omul nu are capacitatea să înţeleagă imediat astfel de miracole. Totodată, ei, care au fost crescuţi în legile lui Israel şi pe care le respectă în continuare, au anumite prejudecăţi. De aceea, poate că n-ar trebui să le povesteşti despre mărturiile pe care eu le pot aduce despre învierea lui lisus, şi – cine ştie – poate că e mai bine dacă nici nu le vei vorbi despre mine. Ei mă vor dispreţui pentru că sunt roman şi poate că te vor dispreţul şi pe tine pentru că ai avut încredere într-un străin.

        Ea a scuturat din cap în semn de protest, dar eu i-am făcut Senin cu mâna să nu mă întrerupă înainte de a-i fi spus tot ce aveam să-i spun.

        — Tocmai pentru că sunt roman, i-am explicat, eu te pot înţelege bine decât oricare bărbat al Iudeii. La Roma, femeile sunt re şi considerate egale cu bărbaţii. Ele pot citi orice manuscris, TOt asculta orice discurs în pieţele publice, se pot bucura de muzică

        ^”Şi pot alege după voia lor bărbatul cu care vor să se iubească.

        UPă mine, femeile sunt mai abile decât bărbaţii, fiindcă sunt c^ne şi intransigente, dar mai ales pentru că gândirea femeilor este condusă de o raţiune logică. Eu, Marcus Manilianus din, oma, aş dori să fiu prieten cu tine, Măria din Magdala. Eu t > n respect ca femeie, dar încă şi mai mult te respect pentru că el îngăduit să-1 urmezi. Despre ceea ce mi-ai povestit că ai văzut tu ot spune nici cred, nici nu cred. Dar nu neg învierea lui, pentr ă eu însumi am văzut ceea ce am văzut. Şi nu mă îndoiesc că l oţi înţelege mai bine pe lisus decât îl înţeleg discipolii lui, pentr ă felul în care gândeşti tu este diferit de felul în care gândesc e'

        Şi i-am mai spus cu încă şi mai multă prudenţă:

        — Cu toate acestea, eu aş dori să-i întâlnesc o dată pe discipoli' ui, sau cel puţin pe unul dintre ei.

        Măria din Magdala a ezitat puţin, după care a zis fără prea uită tragere de inimă:

        — Dar nu sunt certată cu ei. Eu le duc mâncare şi băutură indcă sărmanii oameni trebuie să se ascundă. Ei sunt pescari impli şi le este imposibil să-şi învingă neliniştea şi spaima şi se nvârtoşează uneori unul împotriva altuia, iar eu încerc să-i mpac şi să-i liniştesc. Nu ştiu, Doamne, ce mi-a venit să vorbesc şa cum am vorbit, când ei toţi sunt nişte oameni atât de buni.

        — Ar întoarce în Galileea, dar în acest moment nu sunt în stare să a o hotărâre. Şi-apoi, accentul lor, diferit de al oamenilor din

        /udeea, i-ar trăda, atât la poarta Ierusalimului, cât şi pe drum.

        Şi după chip sunt uşor de recunoscut, pentru că, după ce au trăit împreună cu lisus, trăsăturile feţelor lor s-au schimbat şi nimeni nu i-ar putea lua drept pescari. Poate că nu înţelegi ce spun, dar vei înţelege dacă vei avea ocazia să-i întâlneşti.

        După care, Măria din Magdala, luându-le apărarea a spus:

        — Lisus a avut motivele lui de i-a ales tocmai pe ei. Cel mai învăţat s-ar putea spune că este Matei, cel care a fost vameş mai înainte de a-1 întâlni pe lisus. Când mă gândesc totuşi la oamenii erudiţi, la cărturari de pildă sau la filosofi, mă întreb: ce-ar putea ei oare înţelege din învăţătura lui lisus? Dacă un cărturar meditează ani de-a rândul doar la o singură frază din scriptură sau un grec scrie o carte doar despre un oarecare nume de loc di”

        Odiseea, mă bate gândul că unui mare erudit nu i-ar ajunge ° viaţă să studieze una din pildele lui lisus. Îmi aduc aniiflt6 că-ntr-o zi el însuşi a spus că doar copiii şi oamenii simpli ^ acces la cunoaşterea adevărului.

        Am meditat la vorbele ei şi mi s-a părut că conţin un răspu1^ pe care-1 căutam. Fiind deci vorba despre o doctrină absolut no11 _ şi destul de absurdă, un spirit saturat de înţelepciune antică $ ujgnuit cu un anume mod de a gândi nu o poate accepta. Aşa se cu mine. Eu doresc să o cunosc şi să o accept, dar felul, rt care am fost educat mă împiedică, fiindcă gândirea mea caută rguniente logice pentru susţinerea fiecărui element pe care îl flu din această doctrină.

        _ Să fie acesta înţelesul vorbelor pe care el le-a spus lui iscodim? Am spus eu mai mult pentru mine, repetând acele vorbe: „Nici un om nu va putea vedea împărăţia dacă nu se va naşte din nou”.

        _ Nicodim este unul din blânzii pământului, a spus Măria jjjagdalana. Este un bărbat cucernic şi de bună-credinţă, care cunoaşte pe dinafară toate scripturile. Când întâlneşte o gândire nouă, o compară mai întâi cu ceea ce este deja scris. Dar, chiar dacă se va naşte din nou, va rămâne întotdeauna un copil înfăşurat în scutece prea strâmte.

        A zâmbit, imaginându-şi-1 probabil pe Nicodim înfăşurat în scutece de copil. Văzând cum faţa ei albă ca piatra s-a luminat doar de la acel zâmbet şters şi în ochii ei a sclipit o rază de bucurie, am înţeles că trebuie să fi fost o femeie de o frumuseţe răpitoare.

        Chiar şi aşa, încă era frumoasă. Printr-o bizară asociaţie de idei, am gândit la imaginea lunii strălucitoare şi mi-am amintit că Măria din Magdala se îmbogăţise din negoţul de porumbei. Şi, fără să vreau, i-am spus:

        — Nu eşti tu, cea adevărată, înveşmântată în negru de cărbune!

        Culorile tale, Măria din Magdala, sunt argintul şi verdele. Florile tale sunt violetele şi cununa ta este din mirt. Nu mă înşeli tu pe mine!

        A tresărit şi a spus apoi oarecum în bătaie de joc:

        — Oare te crezi astrolog? Nu-mi vorbi mie despre forţele care v°r să ne lege de pământ! Şi de m-aş înveşmânta din nou în verde şi argint, zeii pământului nu mai au nici o putere asupra

        ^ea. Este destul să rostesc numele lui lisus Christos, fiul lui uuninezeu, că tot răul din preajma mea dispare şi forţele pămânu*ui nu mai au destulă vlagă să-mi facă rău.

        Am înţeles că pe vremuri fusese conştientă de prezenţa demol|or care o posedau şi voise să se sustragă farmecului lor. Şi

        — A părut rău că i-am amintit involuntar de vremea marii sufe-

        ^ţe. Iar surâsul i-a dispărut de pe buze şi chipul ei a fost din, ^ din marmură rece. Dar în fundul ochilor ei licărea o scânteie Nelinişte. De aceea am întrebat-o:

        — Oare eşti absolut sigură că starea ta de acum nu este cornpa rabilă cu cea de dinainte? Eşti sigură că nu i-ai înlocuit n demonii de altădată cu un demon mult mai puternic?

        Frângându-şi mâinile, şi-a legănat trupul ca şi cum ar fi vru*, să aline o durere interioară şi totodată încercând să se uite direct în ochii mei, a spus:

        — Sunt sigură, absolut sigură, că el a fost şi este Lumina ce adevărată. El, cel care a fost Om şi este Dumnezeu.

        Apoi, pentru a risipi orice umbră de îndoială, a spus mai myu pentru ea decât pentru mine:

        — Nu, el nu a fost nici vrăjitor, nici diavol, chiar dacă mergea peste ape. Şi de-ar fi fost cel mai puternic magician, tot nu 1-aş g urmat de bunăvoie, pentru că de pe urma vrăjitorilor am suferit destul. El nu mi-a poruncit, ci mi-a permis să-1 urmez. Este o diferenţă, sper că înţelegi.

        Mi-a fost ruşine de îndoielile mele, dar pentru a ajunge la certitudini cred că este omenesc să risipeşti mai întâi îndoielile.

        Şi am înţeles că am rănit-o cu întrebările mele, de aceea i-am cerut iertare cum am putut mai bine. Apoi am rugat-o fără ocolişuri:

        — Măria din Magdala, condu-mă la discipolii lui lisus!

        Dar ea mi-a spus:

        — Nu a venit încă vremea să-i întâlneşti. Nici lor nu le-a venit vremea. Noi toţi trebuie să aşteptăm. Aşteaptă şi tu răbdător!

        Dar, mişcată de sinceritatea mea, a mai spus:

        — Eu nu cred că tu ai putea fi un spion roman. Eu cunosc oamenii şi ştiu că inima ta nu vrea să înşele pe nimeni. Dac-ai fi fost un trădător, ţi s-ar fi putut întâmpla ceva rău. Nimic nu este în puterea noastră. Doar în lisus este puterea şi el veghează ca discipolilor lui să nu li se întâmple nimic rău până ce învăţătura ce le-a dat-o să se pârguiască în ei şi să le fie clară, cum de alt*6' tu însuti ai spus-o. Ştii unde este Poarta Izvorului?

        ' A Prin ea am ieşit din Ierusalim, i-am răspuns surâza”°> chiar dacă mi-am lungit astfel drumul. Dar trebuia să ştiu un^e este această poartă.

        Înseamnă că ţi s-a spus despre un bărbat ce cară apă de izvor. Poate că-ntr-o zi, când în inima ta va fi doar blândeţe?

        Umilinţă, el ţi se va arăta. Dar te rog, nu te grăbi! Toate se v° întâmpla la timpul cuvenit. Dacă n-aş crede că aşa este, niciO” ' putea trăi.

        T Am întrebat-o dacă nu vrea să se întoarcă odată cu mine la fgj-usalim, dar ea mi-a spus că doreşte să rămână singură în acel loC unde lisus din Nazaret venise de multe ori să se odihnească.

        Tu poţi să pleci când vrei, a spus ea, iar dacă nu le vei i jos Pe Măria şi pe Marta, n-are nici un rost să le aştepţi a le mulţumi de ospitalitate. Noi ştim că în inima ta ne ti recunoscător. Tu poţi reveni oricând în acest loc, dar eu am

        ^presia că încă nu ştii bine ce vrei. In acelaşi timp, cred că ar trebui să urmezi acest unic drum. Pace ţie!

        — Pace ţie! I-am răspuns eu.

        Şi nu ştiu ce m-a împins să-i mai spun:

        — Pace ţie, femeie! Tu eşti mai mult decât femeia iubită, decât soţia sau sora, pentru că el ţi-a permis să-1 urmezi.

        Fără îndoială, vorbele mele au bucurat-o, fiindcă, pe când mă aplecam să mă încalţ, ea mi-a atins uşor picioarele, rămânând în continuare ghemuită pe podea. A fost ciudată, ireală, incomparabilă cu oricare altă atingere cunoscută, în acea clipă efemeră, am înţeles că în timp ce dormeam, simţisem împărăţia lui.

        Nici urmă de spaimă nu mai era în inima mea când am coborât scara şi am ajuns în curtea interioară cu umbrar. Nu am întâlnit pe nimeni şi toată casa era cufundată într-o linişte deplină. Am plecat deci fără să-mi iau rămas-bun de la nimeni, iar când am ajuns în dreptul băncii de piatră, am văzut după poziţia soarelui că era ora a cincea romană. Umbrele munţilor se alungeau acoperind casa.

        M-am întors pe acelaşi drum şi am fost atât de cufundat în gânduri, că aproape nici nu am văzut locurile pe lângă care am trecut. Am lăsat repede în urmă măslinii bătrâni de pe coastă, care încă mai erau luminaţi de soarele amurgului, deşi pe drum era deja umbră şi se simţea răcoarea. Am lăsat în urmă şi grădina cu ierburi aromate şi, fiind în prag de seară, am simţit în nări Puternicul parfum al plantelor ei tămăduitoare.

        Când nu mai aveam mult până să ajung la poarta oraşului,

        ^ fost deşteptat din gândurile mele de un fel de bocănit continuu.

        Tunci am văzut că pe marginea drumului stătea chircit un orb re lovea cu toiagul în pietre ca să atragă atenţia trecătorilor, în Cui ochilor, pe faţa lui erau două orbite goale, iar trupul lui

        8teliv era acoperit pe alocuri de nişte zdrenţe murdare. Când a

        *t că am încetinit pasul, a început să geamă şi a spus cu acel s Şuierător, propriu cerşetorilor profesionişti:

        ^ Fie-vă milă de un biet orb! „fi”? >q b”1

        Mi-am adus aminte că femeia negustorului sirian îmi puse§ în traistă mâncare de care nici nu mă atinsesem. I-am pus tot c aveam în mâinile lui numai piele şi oase şi i-am spus grăbit;

        — Pace ţie! Ia şi mănâncă! Tu poţi să păstrezi tot sacul. Eu n mai am nevoie de el.

        Adevărul este că, apropiindu-mă de el, am fost lovit în nas d o duhoare insuportabilă şi nu am mai avut curajul să rămân acolo până ce voi fi deşertat tot sacul în mâinile lui.

        Dar el nici măcar nu mi-a mulţumit, întinzându-şi braţul, s-a agăţat de poalele veşmântului meu şi m-a rugat cu glas înspăimântat'

        — Este târziu, se apropie noaptea şi nimeni n-a venit să mă ia de pe acest drum unde am fost condus astăzi dimineaţă. Fie-y milă de mine, om milostiv, şi condu-mă până-n oraş. Acolo ştiu să-mi găsesc singur drumul, dar aici, în afara zidurilor, mă voi rătăci izbindu-mă de pietre şi voi cădea în cine ştie ce groapă.

        Doar gândul de a mă atinge de acea creatură spurcată, despre care îmi era greu să admit că este o fiinţă omenească, m-a umplut de oroare. De aceea, am fost mulţumit că am reuşit să mă smulg din mâna lui încleştată de poala veşmântului meu şi am plecat de acolo gândind să mă depărtez repede ca să nu mai aud gemetele lui şi zgomotul toiagului pe care de furie îl lovea de pietre.

        Am fost enervat de nerecunoştinţa acelui cerşetor, căruia îi lăsasem multă mâncare bună şi o desagă destul de scumpă.

        Dar după câţiva zeci de paşi, am avut senzaţia că în faţa mea s-a ridicat un zid şi a trebuit să opresc şi să privesc înapoi. Orbul, reînsufleţit de speranţă, a gemut cu încă şi mai mult temei şi a strigat:

        — Ai milă de un orb, tu, cel care vezi! Condu-mă până în oraş şi Dumnezeu te va binecuvânta! Nu mă lăsa în întunericul Ş1 frigul nopţii şi pradă câinilor ce vor veni să-mi lingă rănile!

        D”

        Mi-am întrebat inima: oare eu sunt orb sau acea fiinţă râu mirositoare? Faptul că i-am lăsat lui mâncarea mea poate că flu a fost o faptă demnă de laudă, fiindcă eu nu aveam nevoie de acea mâncare. De aceea, dacă tot vreau să fac o faptă bună, af trebui să mă apropii de el, să-1 sprijin şi să-1 conduc până poarta oraşului. Doar gândind asta şi am simţit deodată că tnis face rău. Dar, împotriva voinţei mele, i-am spus: l

        — Sunt multe drumuri şi mulţi cei care te pot rătăci. De ui ştii că nu te voi conduce pe un drum greşit şi că nu te voi an* într-o prăpastie ca să scap de tine?

        Cel orb a tresărit puternic la auzul vorbelor mele şi a scăpat jagul din mână.

        Pace ţie! Pace ţie! A strigat el cu speranţă şi teamă. Eu am, credere în tine. Cum aş putea eu, un sărman orb, să nu mă, flCred în cel care mă călăuzeşte, când singur nu sunt în stare să drumul?

        Vorbele lui m-au lovit în inimă. Eu însumi eram orb şi căutam „e cineva să-mi arate drumul, pentru că eu singur nu-1 puteam găsiMi-am amintit de prezenţa pe care o simţisem când m-am deşteptat din somn şi pe care nu am mai simţit-o când am deschis ochiiM-am apropiat hotărât de bărbatul orb, 1-am apucat de braţele lui descărnate şi 1-am ajutat să se ridice în picioare. El aîntins spre mine toiagul, sugerându-mi să-1 ţin de un capăt, ca să nu mă ating de pielea lui murdară. Dar ceva din mine s-a revoltat împotriva ideii de a conduce un om cum duci un animal de funie.

        Aşa că 1-am luat de braţ şi 1-am condus pe drumul spre oraş. Încă neîncrezător, el a cercetat tot timpul în faţa lui cu toiagul, fiindcă drumul din valea Chedronului nu este neted ca drumul roman.

        Am înaintat foarte încet, pentru că era slab şi fără vlagă şi i se înmuiau genunchii la fiecare pas. Aveam impresia că ţin de braţ nişte oase şi 1-am întrebat neliniştit:

        — Oare de ce te-ai depărtat atât de mult de poartă, când singur nu-ţi poţi purta de grijă?

        Iar el a început să se vaite şi a spus:

        — O, străinule! Dar eu sunt prea slab ca să am un loc lângă Poartă. Ehe, când eram încă în putere, am cerşit chiar şi pe drumul din faţa templului.

        Era mândru de asta şi m-a asigurat că, într-adevăr, fusese o Vreme când a cerşit în faţa templului, ca şi cum lucrul acesta ar

        1 *ost o mare onoare.

        ~ Mă descurcam de minune, a spus el. Loveam bine cu toiagul

        ^ cei care voiau să-mi ia locul, chiar dacă nu-i vedeam. Dar când

        °i început să îmbătrânesc, mi-a venit şi mie rândul să primesc iturile altora şi uite-aşa, încetul cu încetul, plin de cucuie şi de atăi, am ajuns că nici lângă poartă nu mai am loc de cerşit. De ca*ea *rekuie să caut în fiecare zi un om cu frica lui Dumnezeu, mă conducă undeva pe drum, ca să pot şi eu cerşi cum-

        ^eSunt prea mulţi cerşetori viguroşi în oraşul sfânt!

        Pipăit veşmântul şi a exclamat:

        — Ce ţesătură fină! Şi ce plăcut miroşi! Trebuie să fii Dar cum se face că umbli singur seara în afara zidurilor cetăţii 7

        De ce nu aleargă nimeni în faţa ta să-ţi deschidă drumul?

        Nu-i eram dator cu nimic, aşa că nu i-am dat niciun Dar i-am spus:

        — Eu trebuie să-mi găsesc singur drumul.

        Şi deodată, am simţit nevoia să-1 întreb şi pe el despre

        — Dar tu, nevăzătorule, oare-ai auzit vorbindu-se despre evreilor, lisus din Nazaret, cel care a fost răstignit pe cruce?

        Gândeşti despre el?

        Vorbele mele 1-au umplut de furie, a început să tremure din toate încheieturile şi a ameninţat văzduhul cu toiagul.

        — Am auzit prea multe despre acest bărbat, a strigat el. Bine i-au făcut că 1-au răstignit!

        Am fost uimit de reacţia lui şi am spus: Mi s-a povestit că a fost un bărbat bun şi milostiv, că a vindecat mulţi oameni bolnavi şi infirmi, că în jurul lui se strângeau oameni săraci şi îndureraţi, care-şi găseau pacea şi alinarea ascultându-i vorbele.

        Pacea şi alinarea? A repetat în bătaie de joc nevăzătorul pe care-1 conduceam. Totul a vrut el să distrugă, chiar şi templul! Un instigator a fost elşi cu intenţii rele. Ascultă! Lângă Scăldătoarea de la Betesda stătea întotdeauna lungit în patul său un paralitic, dar cerşetor cu bună reputaţie care, din când în când, se lăsa împins în apă pentru a deştepta mila trecătorilor. De când e lumea, nimeni nu a auzit să se fi vindecat vreunul în acea scăldătoare, chiar dacă apa bolboroseşte şi face spume. Dar locul fiind foarte aproape de Poarta Oilor, este o minune să cerşeşti acolo, tolănit la umbra porticului. Tare bine i-a mers acestui om cumsecade până-ntr-o zi când, trecând acest lisus pe acolo, 1-a întrebat: „Vrei să te vindeci?” Paraliticul i-a răspuns că întotdeauna se găseşte altul mai rapid ca el care să coboare în scăldătoare când începe apa să bolborosească. Atunci nazarineanul i-a poruncl paraliticului să se ridice, să-şi ia patul şi să umble.

        Şi bărbatul s-a vindecat? 1-am întrebat eu neîncrezător.

        Bineînţeles că s-a vindecat, şi-a luat patu-n spinare Şi început să umble, m-a asigurat orbul. Puterea acelui bărbat <*

        Galileea era teribilă, în felul acesta şi-a pierdut paraliticul mesei1 pe care o practicase timp de treizeci şi opt de ani. A ajuns bie., om să trăiască la bătrâneţe din munca braţelor lui, pentru legea nu-i dă voie să cerşească. <?';

        — O nenorocire nu vine niciodată singură, a mai spus amărât rbulPentru că toată povestea aceasta s-a întâmplat într-o zi de abat. Aşa că bietul om a fost arestat şi dus în faţa preoţilor Bolului pentru că şi-a cărat patul în ziua când nimeni nu trebuie ă facă absolut nimic. Şi, ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, întâlninjji-se din întâmplare cu lisus în templu, acesta 1-a avertizat că, că va continua să păcătuiască, i se va întâmpla încă şi mai rău.

        Atunci, ca să se dezvinovăţească, el 1-a arătat preoţilor templului pe Tisus, denunţându-1 că 1-a vindecat şi mai ales că i-a poruncit să-şi care patul în zi de sabat. Dar ce-ar fi putut să-i facă preoţii, când îisus era înconjurat de mulţi susţinători? El i-a sfidat spunându-le că şi tatăl lui a lucrat în zi de sabat. Chiar aşa, el a spus că este asemenea lui Dumnezeu. Se-nţelege c-au trebuit să-1 răstignească.

        Dar nevăzătorul a înţeles din tăcerea mea că nu-i împărtăşesc părerile. De aceea a mai spus:

        — Oare ce se va alege din lumea aceasta, dacă templul va fi dărâmat? Cine le va mai da de pomană infirmilor dacă cei bogaţi nu vor mai păcătui? Pentru că, de nu vor mai păcătui, nu vor mai avea nici un motiv să-şi răscumpere cu argintul lor păcatele.

        Lovind cu toiagul pământul din faţă, el a povestit cu o vădită satisfacţie şi răutate: în zorii acelei dimineţi, şi mie mi s-a cerut să strig împreună cu mulţimea: „Răstigneşte-1! Răstigneşte-1!” Romanul a ezitat să-1 condamne la moarte, fiindcă nu cunoştea tablele legii. De altfel, el s-a bucurat că cineva îşi bătea joc de templu şi de Dumnezeu. Dar noi, toţi cerşetorii de bună reputaţie, suntem dependenţi de templu şi de serviciul public. De aceea cei mari ai oraşului ne-au adunat în mare grabă pe toţi şi ne-au pus în faţa templului să strigăm. Din toate puterile mele am strigat, cerând eliberarea lui Baraba. La drept vorbind, pe lângă tot ceea ce făcuse lisus, Baraba era nevinovat. Poate nu mă crezi, dar omul asta nu omorâse decât un singur roman.

        Nu te pot înţelege! Am exclamat eu, îngrozit. Cât de adânc

        6ste oare răul din tine, de te poţi lăuda cu astfel de fapte? Poate

        * te-ar fi vindecat şi pe tine de-ai fi crezut în el.

        Orbul şi-a întors spre mine enormele orbite goale, dezvelindu-şi Codată cioturile dinţilor. Şi a spus:

        — Oare cine te crezi tu şi ce ţi se pare că ştii? Poate că nu eşti cât o scârnavă fiinţă impură. Ar fi fost mai bine de m-ai fi

        ^dus ţinând de un capăt al toiagului, ca să nu mă umplu de necurăţenia ta. Să-1 invoc doar, şi Dumnezeul lui Israel te-ar pute într-o clipă transforma în cenuşă! Dar dacă eşti unul dintre oamen^ lui lisus, mai bine te blestem să te mănânce viermii de viu!

        S-a agăţat strâns de veşmintele mele şi m-a ameţit cu otrav răsuflării lui, iar eu am încercat să mă smulg, dar nu am reus'i-

        — Tu eşti, într-adevăr, tare naiv! A spus el batjocoritor arătau,) cu degetele răsfirate spre orbitele goale. Nici Dumnezeu nu m poate face să-mi crească ochii la loc după ce ei mi-au fost smuls' din orbite. Şi nici nu-mi doresc să văd din nou. Ce-ar mai avea d văzut în această lume un om ca mine?

        Aş fi putut să mă descotorosesc de el cu forţa, dar nu am să lovesc într-un om atât de prăpădit.

        Păstrează-ţi calmul, fiinţă nevinovată! I-am spus eu. Suntem aproape de poartă. Acolo te voi lăsa, să nu-ţi mai spurc puritatea O, dac-aş fi fost mai puternic! A exclamat el întorcându-şi chipul hidos spre mine. Dar vreau să-ţi arăt ceva, străinule!

        Şi, pe neaşteptate, desprinzându-se de mine, şi-a încolăcit un braţ în jurul gâtului meu şi şi-a proptit genunchiul ascuţit în spinarea mea, iar cu mâna liberă a pipăit punga de bani. La drept vorbind, dacă ar fi fost ceva mai puternic, ar fi reuşit să mă tâlhărească şi nici măcar după ajutor nu aş fi avut cum să strig.

        Mi-a fost deci uşor să mă eliberez din strânsoarea acelui braţ scârbos şi să scap de acel tâlhar nenorocit.

        Am să-ţi dau un sfat, străinule! A spus el după ce a reuşit din nou să respire normal. Şi să nu-1 uiţi! Nu asculta ruga unui necunoscut şi nu conduce niciodată un cerşetor pe drumuri pustii!

        Dacă aş fi fost mai puternic, te-aş fi putut domina, ca apoi să fluier după cei de aceiaşi meserie cu mine, care ar fi căzut ca din senin pe capul tău şi te-ar fi uşurat de bani. Iar de-aş fi fost încă şi mai rău decât sunt, ţi-aş fi putut înfige degetele în ochi, să nu mă mai poţi recunoaşte niciodată şi să nu mai poţi deci să mă dai pe mâna judecătorilor. Iar dac-ai fi fost roman, te-aş fi omora1 pur şi simplu din plăcere.

        Îţi mulţumesc pentru sfat, i-am răspuns eu. Dar de un”6 ştii că nu sunt roman?

        A spus orbul:

        — Nu m-ar fi călăuzit el nici un roman şi nu s-ar fi purtat c mine aşa cum te-ai purtat tu, cel care nu ştii prea multe desp răutatea acestei lumi. Ar fi tras cu picioarele-n mine sau biciuit faţa. Nu te poţi aştepta ca un roman săaibă cjlieva. Ei altceva nu ştiu decât să construiască drumuri şi apeducte sj să verifice dacă balanţa negustorilor nu are greutăţi false.

        Eram deja lângă turnul de apă construit în apropierea porţii.

        — Dar tu 1-ai întâlnit pe paraliticul despre care mi-ai povestit?

        GSti întrebat eu. Şi eşti sigur că el a fost nemulţumit pentru că jisus 1-a vindecat?

        Nu 1-am întâlnit, a mărturisit orbul. Ţi-am povestit doar ce-ani auzit şi eu. Dar de ce i-a vindecat doar pe unii? De ce nu ne_a vindecat pe toţi dacă tot era în puterea lui să o facă? De ce jnilostenie pentru unul şi întuneric etern pentru altul? Recunoaşte şi tu că noi, cei infirmi, avem destule motive să-1 vorbim de rău pe un astfel de vindecător.

        — Probabil ai auzit, am spus eu, că regele lisus a înviat în cea de-a treia zi după moarte.

        La aceste vorbe, nevăzătorul a izbucnit într-un râs nebun, din care nu se mai putea opri.

        — Aşa spun babele, a şuierat el între două hohote de râs. Dar tu, ditai bărbatul, oare cum poţi să crezi într-o asemenea poveste?

        Râsul lui a fost mai mult jalnic decât batjocoritor.

        — Discipolii lui au furat leşul din mormânt. Toată lumea o ştie, a afirmat el. Ca să-i însele pe oameni până-n ultima clipă.

        Există un Dumnezeu, eu ştiu asta, dar în această lume, singurele puteri sunt banii şi pumnii.

        Furios, el a lovit şi răscolit cu toiagul pietrele de pe drum, apoi s-a aplecat brusc şi a ridicat o piatră de pe jos.

        — Aceasta este o piatră, a strigat şi a ridicat-o până aproape de nasul meu. Oare tu crezi că o piatră se poate schimba în Pâine? Lumea aceasta nu se va putea schimba câtuşi de puţin niciodată. Trăim într-o lume a vrajbei, a cruzimii şi a desfrâului.

        O lume cupidă şi răzbunătoare, aceasta este lumea noastră.

        Dumnezeul lui Israel este un Dumnezeu răzbunător, într-o zi, şi Peste romani se va întinde răul, dar niciodată nu va veni iertarea Promisă de acest bărbat din Galileea.

        ^e o stranie încrâncenare a fost lovită inima mea şi mi-am

        ^ţit deodată mâinile şi picioarele reci. Şi am spus întristat: lisuse din Nazaret! Dacă tu ai fost şi eşti mai mult decât un în – a^ evreil°r> dacă eşti în împărăţia ta şi dacă împărăţia ta a mai este pe pământ, schimbă această piatră în pâine, şi voi edeântine!

        Illllil

        (tm) l|

        Contrariat de ruga mea, orbul a pus toiagul la subsuoară şi a început să răsucească piatra care, la apăsarea degetelor sale început să se înmoaie. Suspicios, a suflat praful de deasupra pietre' şi a apropiat-o de nas ca să o miroase, încă şi mai suspicios, a rum o bucăţică din ea şi a dus-o la gură, a mestecat-o şi a înghitit-Q

        — Dar asta nu-i piatră, este o bucată de brânză, mi-a reproşat e]

        Am luat şi eu o bucăţică din interiorul alb al pietrei. Era tare dar, fără îndoială, brânză. Şi am gândit că va fi căzut din putina vreunui ţăran ce va fi trecut pe-acolo, după care, acoperită de praful drumului, a căpătat aspectul pietrelor dimprejur.

        Eşti magician? M-a întrebat descumpănit orbul, mestecând în continuare o altă bucăţică de brânză. Ai schimbat deci piatra din mâna mea într-o bucată de brânză, invocând numele năzărineanului, nu-i aşa?

        Brânză sau pâine, i-am spus eu, tot hrană pentru oameni este. Dacă eu am avut puterea să schimb piatra din mâna ta într-o bucată de brânză invocând doar numele lui, ar trebui să crezi că el a înviat din morţi.

        Dar în timp ce rosteam aceste vorbe am început să fiu încercat de îndoială. Să fi presimţit oare – fără să ştiu – că piatra pe care orbul o ridicase de pe marginea drumului nu era o piatră obişnuită?

        Această coincidenţă era surprinzătoare, dar există coincidenţe încă şi mai surprinzătoare.

        Cerşetorul cel orb s-a dovedit a avea spirit practic. După ce a îndesat repede bucata de brânză în traista de la mine, ca şi cum i-ar fi fost frică să nu o revendic eu, a început să cerceteze cu toiagul consistenţa pietrelor de pe drum, aplecându-se din când în când să le pipăie. Peste puţin timp a renunţat totuşi la această obositoare ocupaţie.

        Ieşind din valea Chedronului, ne-am continuat drumul pe cărarea ce şerpuieşte domol de-a lungul zidului, peste care se lăsase o umbră groasă, în spatele nostru, soarele de crepuscul înroşea crestele munţilor. M-am uitat în jurul meu gândindu-mă la spectrele serii, de care întotdeauna mi-a fost teamă. Şi am rostit în şoapta:

        — Lisuse Christoase, fiul lui Dumnezeu, fie-ţi milă de necredinţ3 mea!

        Şi s-a lăsat atunci o lumină orbitoare peste mine, iar fiw mea a devenit ireală, atât de ireală încât adevărul din mine l-apl simţit mai puternic decât zidurile ce se înălţau în faţa ochii” mei. Pentru o clipă, la fel ca în casa lui Lazăr, acest adevăr 9, galităţii a fost mai adevărat decât tot adevărul pământului real.

        Cel orb nu a văzut nimic şi m-a implorat cu glas înspăimântat:

        — Nu-1 mai chema pe acel bărbat, nu-i mai striga numele! Dacă-i jevărat că a înviat din moarte, sângele lui şi pe capul meu a căzut.

        Lumina a dispărut la fel de repede precum apăruse. Cu ochii jorjtori încă de acea lumină, aş fi vrut să păstrez în mine senzaţia xtraordinară a clipei de extaz. Dar din nou am fost strivit de jnbra zidului, încă şi mai întunecată acum şi mi-am simţit ojcioarele grele ca plumbul. Aruncându-mi privirea înapoi, spre crestele înalte ale munţilor, încă luminate de soare, am gândit că, din întâmplare, suprafaţa lustruită a unei pietre reflectase lumina soarelui asupra mea, la fel ca o oglindă care aruncă un fascicul de raze luminoase pe o suprafaţă obscură.

        Dar, în ciuda acestei explicaţii, în mine a rămas convingerea ca împărăţia lui lisus, cel înviat din moarte, există undeva, în apropierea mea. Iar această convingere, ancorată în profunzimile necunoscute ale fiinţei mele s-ar părea căeste mai puternică decât raţiunea mea. Şi mi-am spus: Oare de ce mă grăbesc? De ce vreau să înţeleg ceea ce este de neînţeles?

        Grăbeşte-te! I-am spus celui orb, apucându-1 de braţ şi forţându-1 să meargă mai repede. Mai avem câţiva paşi şi suntem lângă poartă.

        Unde mă duci tu pe acest drum abrupt? A întrebat el încercând să se smulgă de lângă mine. Doar nu ai de gând să mă arunci într-o prăpastie ca să-1 răzbuni pe el, pentru că şi eu am fost printre cei care au cerut răstignirea lui pe cruce?

        I-am spus:

        — Prea multe lucruri nu ştiu eu despre lisus, dar sunt sigur Ca nu a înviat din moarte pentru a se răzbuna.

        Am ajuns la poartă. Recunoscându-1, străjerii i-au strigat câteva vorbe grosolane în loc de salut şi 1-au întrebat în bătaie de joc cu câţi ani s-a ales după acea zi de muncă. Am avut impresia că, dacă n-aş

        1 *°st împreună cu el, nu s-ar fi sfiit să-i răscolească zdrenţele ca să n& mâna pe banii ce-i va fi primit în acea zi de la trecători. Pe ne nu m-au întrebat nimic, fiindcă veşmântul fără de franjuri Parul aranjat după obiceiul romanilor pledau în favoarea mea.

        Auzind glasurile cunoscute ale străjerilor, cerşetorul cel orb u regăsit calmul şi, după ce s-a asigurat cu toiagul de locul e se află, şi-a retras brusc braţul din mâna mea şi a plecat e<*e înainte, în piaţa mică din apropierea porţii, mulţi cerşetori cu braţele întinse îi implorau cu glas monoton pe trecători să i dea de pomană. Ziua de lucru tocmai se încheia şi, din ca§ mirosul de pâine proaspătă, de usturoi şi de ulei încins încep^, ' să se răspândească în tot oraşul.

        Orbul, care acum mergea mai repede decât mine, a începui.

        Deodată să-şi strige confraţii. Şi le-a spus el:

        — Fii ai lui Israel! Bărbatul care vine în urma mea şi j^, condus până aici este posedat de demoni! El a schimbat o piatră din mâna mea într-o bucată de brânză, invocând doar numele lui lisus, cel care a fost răstignit pe cruce. Omorâţi-1 cu pietre fraţilor, fiindcă el este unul dintre discipolii acelui om blestemat şi numai rău ne va face! Apoi s-a aplecat, a pipăit pământul şi găsind el o grămadă de baligă, a luat-o în mâini şi a azvârlit-0 spre mine, orientându-se probabil după zgomotul paşilor mei. Şi nu şi-a greşit ţinta, fiindcă acea spurcăciune mi-a împroşcat tunica de sus până jos.

        Îndată confraţii lui au tăbărât pe el să-1 oprească, m-au implorat să-1 iert şi i-au strigat:

        — Oare nu-ţi e de-ajuns că eşti orb? Ţi-ai pierdut acum şi mintea? Acest bărbat care te-a condus este un străin bogat. Cum ar putea fi acesta discipolul nazarineanului? Şi nici din Galileea nu este, se vede bine după chipul lui.

        Apoi, gemând ei care mai de care, s-au dezvelit de zdrenţe şi mi-au arătat plăgile deschise şi cioturile lor de mâini şi de picioare, iar eu le-am dat un pumn de arginţi şi dezbrăcându-mi tunica am pus-o pe umerii orbului meu.

        Păstreaz-o, i-am spus eu izbucnind în râs. Ştiu că i-ai admirat ţesătura. Iţi va ţine de cald dacă vreodată ţi se va întâmpla să nu găseşti pe nimeni caresă te conducă seara în oraş.

        Dar voi nu vedeţi că este posedat de demoni? A strigat orbul spre ceilalţi cerşetori, ameninţându-i cu pumnul. Ăsta-i nebun şi-81 fi în stare să-şi întoarcă şi obrazul celălalt de 1-aş lovi pe un obrazVorbele lui m-au amuzat şi am râs încă şi mai tare deca prima dată. Cine ştie, mi-am spus eu, poate că învăţătura lul lisus din Nazaret nu este chiar atât de absurdă şi imposibil d pus în practică după cum gândisem la început. Răspunzând răutaţ lui prin bunăvoinţă, fericirea mea a fost mult mai mare. Şi a.

        Înţeles că doar în felul acesta i-am putut învinge răutatea. Sa* lovit sau să-1 fi dat pe mâna gărzilor, aş fi învins răul făcând alt rău. J Mulţumiţi de banii ce le-am dat, cerşetorii au râs şi ei, probabil L să-mi facă pe plac, şi i-au spus orbului:

        _ N-are bărbatul acesta nici un demon în el. Tu eşti prost dacă u-nţelegi c-a băut cam mult. Doar un om beat poate accepta să Onducă un orb răpciugos ca tine, doar un om beat poate să-şi scoată ao pe el veşmântul scump şi să-1 dăruiască unui cerşetor, doar nuja care a băut mult vin îi vine să râdă dacă cineva îl jigneşte.

        În felul lor, ei aveau dreptate. Eram bântuit de un fel de eUforie de neînţeles şi din când în când mă apuca râsul, iar faptul că umblam doar în cămaşă, nu mă stânjenea, şi nici nu încercam vreo jenă faţă de oamenii care treceau pe lângă mine.

        Orice s-ar spune, chiar dacă multe dintre coincidenţele ciudate ale acestei lumi nu sunt tocmai nevinovate, putând fi prea bine pregătite dinainte cu voie sau fără de voie, explicaţia că tocmai acea piatră rotundă pe care vârful toiagului orbului se oprise fusese doar o bucată de brânză pierdută în mijlocul zecilor de pietre rotunde, nu mi se pare verosimilă.

        Când am sosit eu acasă în cămaşă şi cu picioarele neacoperite, femeia sirianului şi-a lovit mâinile una de alta de uimire, iar sirianul s-a speriat, imaginându-şi că fusesem jefuit de tâlhari. Dar cum eu doar am urcat râzând în camera mea, de unde am luat bani şi apoi, după ce am coborât, 1-am trimis să-mi cumpere o tunică, s-a liniştit imaginându-şi că am băut mult şi am pierdut la zaruri haina de pe mine. El s-a întors destul de repede şi, cerându-şi iertare că nu a găsit ceva mai bun, mi-a arătat o tunică ţesută dintr-o foarte bună lână de ludeea care avea marginile împodobite cu ciucuri mici. Pipăind materialul şi lăudându-i culoarea uniformă, mi-a povestit că, după o oarecare tocmeală, plătise un preţ convenabil.

        — Este un veşmânt iudeu, a mai spus el. Pentru o tunică străină ar fi trebuit să merg până la forum şi să plătesc de câteva

        °ri mai mult decât am plătit. Poţi să-i tai ciucurii dacă nu-ţi plac,

        ^ar, dacă tot ai lăsat barba să-ţi crească, nimeni nu te obligă să-i aiEu am frică de Dumnezeul lui Israel şi îl respect, iar uneori verg în prima curte a templului să pun bani în sipetul jertfelor, a să-mi meargă afacerile bine.

        Mi-a numărat cu atenţie restul de bani şi ochii lui negri au, t o sclipire vicleană. I-am oferit câteva monede drept răsplată, el a protestat ridicându-şi mâinile şi a spus: j ~ Tu nu trebuie să-mi plăteşti mie nimic, pentru cănegustorul a care am cumpărat acest veşmânt m-a răsplătit deja pentru serviciul de mijlocitor. Şi am impresia că în seara aceasta eşti într-o mult prea generoasă dispoziţie ca să mai ieşi din nou r>6 stradă. Mergi mai bine şi te odihneşte să-ţi limpezeşti capul, dar nu mai înainte de a mânca. Femeia mea tocmai îţi pregăteşte de mâncare şi a avut grijă să pună în fiertură multă ceapă şi multe condimente, ce vor alunga durerile de cap cu care altfel ai putea să te trezeşti mâine dimineaţă.

        Dar când a văzut că n-aveam de gând să urc scara, a dat din cap îngrijorat, şi-a ridicat mâinile spre cer şi a exclamat:

        — Foarte bine, foarte bine! Mă gândeam doar la binele tău. Dacă vrei, mai bine-1 trimit pe unul dintre băieţii mei să cumpere o măsură de vin dulce, n-are rost să te osteneşti tot urcând şi coborând scara Dintr-o astfel de afacere rişti să ieşi tâlhărit şi cu capul spart.

        Am încercat să mă apăr, explicându-i că nu băusem nimic, dar el şi-a ridicat mâinile a neputinţă şi a spus:

        — Ai faţa îmbujorată şi-ţi strălucesc ochii, de aceea te-am sfătuit să te culci. Uite, eu cunosc o femeie tânără, care n-are prejudecăţi şi se-nsoţeşte de bunăvoie cu străinii. Aş putea s-o aduc aici să-ţi ţină de urât, dar puţin mai târziu, fiindcă ea nu iese decât noaptea, când întunericul este deplin, ca să nu-şi piardă buna reputaţie în cartier. Nu ştie nici să cânte, nici să danseze, dar este o femeie frumoasă şi sănătoasă. Şi tare bine mai ştie ea să-1 mulţumească pe un bărbat! Iar după ce-ţi va cânta la ureche şi-un cântec de leagăn, ai să dormi neîntors!

        Era atât de convins că ştie ce-mi trebuie şi preocupat de starea mea, pe care credea el că o înţelege, încât, ca să-i fac plăcere, i-am spus că mă duc să mă culc. El a urcat după mine pe scară şi, după ce m-am întins în pat, m-a acoperit cu veşmântul cel nou.

        Nu după mult timp, a venit fiica lui cu un vas în care era o fiertură din care ieşeau aburi. Ea a rămas şi m-a privit în timp ce mâncăm, acoperindu-şi gura cu mâna ca să-şi înăbuşe râsulFiertura era atât de iute că am avut impresia că-mi ia foc gâtulân acelaşi timp, căldura ei mi-a sporit euforia şi mi-am simţi* capul ameţit.

        Fata a umplut apoi cu apă proaspătă vasul suspendat de tava°j După ce ea a plecat, m-am ridicat din pat şi, străduindu-mă $ nu fac nici un zgomot, m-am întins pe terasă înfăşurat în o°u veşmânt şi am ascultat şoaptele oraşului stingându-se încetulc încetul până ce a rămas doar tăcerea şi am respirat aerul proasp.

        Al nopţii. Din când în când, câte o boare de vânt îmi lovea obrâ) ^ rerbinţi şi în starea aceea de beatitudine în care eram, mi se că o mână nevăzută îmi mângâie obrajii. Tremura timpul inine, tremura pulberea pământului din care sunt făcut, dar

        1 va din mine mă asigura pentru prima oară în viaţă că nu voi fi C, ar umbră şi cenuşă. Şi această siguranţă mi-a liniştit inima.

        Fiu al lui Dumnezeu, tu, cel care ai înviat din morţi„, m-am, orat eu în întunericul nopţii, „depărtează din mintea mea toată tiinţa zadarnică! Acceptă-mă în împărăţia ta! Călăuzeşte-mi aşii pe unicul tău drum! Poate că sunt nebun, bolnav, fermecat i tine. Dar cred că tu eşti o fiinţă extraordinară, cum pe pământul acesta niciodată nu a mai fost.”

        M-am deşteptat când au răsunat răguşite trâmbiţele templului.

        Îmi era frig, aveam trupul înţepenit, dar îmi regăsisem liniştea.

        Dinspre răsărit, lumina scotea din întuneric vârfurile munţilor, oraşul era încă acoperit cu o ceaţă albăstruie şi pe cer strălucea steaua dimineţii. M-am înfăşurat mai strâns în veşminte şi m-am întors înăuntru în vârful picioarelor. Pentru gândurile nopţii, în van am încercat să deştept în mine sentimentul ruşinii. Spiritul meu se scălda într-o lumină calmă, chiar dacă ameţeala se risipise.

        Mi-am lăsat liniştit barba să crească şi nu am ieşit din casă, pentru a avea timp să povestesc totul. Când voi isprăvi de scris, mă voi întoarce la Poarta Izvorului. Acum, sunt convins că tot ceea ce mi s-a întâmplat şi ceea ce urmează să mi se întâmple are un sens. Iar această certitudine îmi protejează fiinţa. Cât de absurde mi-ar fi mărturisirile, nu mă simt ruşinat că le-am scris şi nu voi schimba un cuvânt din epistolele mele.