Epistola a treia

Marcus Mezentius Manilianus, pentru Tullia.

        Am scris numele noastre pe această foaie de papirus, dar uitându-mă la numele meu, m-am întrebat uimit: „L-am scris eu sau 1-a scris străinul care locuieşte în mine?” Nu mai sunt cel de altădată, Tullia, iar în aceste zile, cele mai lungi din viaţa mea, am ajuns să mă întreb dacă nu cumva taumaturgii din ludeea mi-au făcut vrăji. Dacă toate întâmplările pe care ţi le-am povestit sunt reale – iar eu, cel care am fost de faţă, le-am confirmat cu scepticism autenticitatea – înseamnă că o forţă necunoscută m-a condus acolo, ca să aduc mărturie pentru ceva care nu s-a mai întâmplat până acum. Iar dacă gândesc aşa, trebuie să admit că şi legendele, ale căror simboluri au fost dezvăluite de filosofi şi de cinici1, sunt adevărate, Nu ştiu dacă voi avea vreodată curajul să-ţi trimit această scrisoare. Nici pe cele de mai înainte nu le-am trimis încă. Poate că este mai bine. Dacă le-ai citi, ai putea gândi că sărmanului Marcus i s-a tulburat mintea. Sunt sceptic, Tullia, dar nu am vedenii. Am cântărit cu atenţie lucrurile, încercând să găsesc acel ceva pe care nu-1 înţeleg, dar care s-ar părea că este mai important decât virtutea şi plăcerile senzuale. Trebuie să recunosc că, în tinereţe, toate lucrurile le-am făcut în exces. Niciodată nu; arn fost în stare să găsesc un echilibru între renunţare şi P acere. Am vegheat în exces, am postit în exces, mi-am vlăguit rupul în exerciţii fizice la şcoala din Rodos. Chiar şi dragostea Pentru tine a fost excesivă şi devorantă.

        FlePţi ai filosofiei cinice, doctrină filosofică din Grecia antică, care nu Cunoaşte normele sociale existente, propovăduind o viaţă simplă şi

        ^întoarcerea la natură.

        În pofida tuturor acestor aparenţe, în profunzimile fiinţei mele există ceva rece şi treaz, care mă împiedică să mă autodistrug. Sjj nu fi existat veghetorul cu sânge rece din mine, poate că niciodată nu aş fi plecat din Roma, pentru că mai degrabă preferam să-mj pierd averea sau viaţa decât să te pierd pe tine. Scriu aceste rânduri cu vigilenţă sporită, pentru că nu vreau să amestec cele văzute de mine însumi cu mărturiile auzite de la alţii.

        Poate că nu-ţi voi trimite niciodată această scrisoare, dar vreau să înţeleg limpede tot ceea ce s-a întâmplat. De aceea, voi povesti chiar şi cele mai neînsemnate lucruri. De fapt, încă nu pot deosebi ce este important de ce nu este. Cred doar că sunt martorul venirii în lume a unui nou Dumnezeu. Acest lucru ar putea părea absurd pentru cei care nu au trăit o atare experienţă.

        Dar, dacă este aşa, ceea ce pare astăzi lipsit de sens, poate că mâine va avea importanţă, iar vorbele de prisos de acum îmi vor fi iertate. Dacă totul este adevărat, lumea se va schimba; sau poate că s-a schimbat deja şi suntem în pragul unei ere noi.

        Veghetorul din mine mă împiedică să cred în ceea ce doresc să cred. Dar nu sunt sigur dacă mi-am dorit vreodată aceste lucruri incomprehensibile. Nici nu cred că aş fi putut să le construiesc singur. Imaginaţia mea s-a mărginitîntotdeauna doar la o împărăţie terestră.

        Nu mă las condus de vanitate şi nu vreau să înşel pe nimeni cu istorii false. Dar cum de mi-a fost dat să trăiesc o asemenea experienţă? Fiindcă ştiu prea bine că eu, Marcus, nu sunt o persoană importantă. Neputând totuşi face abstracţie de ceea am văzut cu ochii mei, trebuie să povestesc.

        Noaptea târziu, după ce am terminat de scris, am avut degetele amorţite şi nu am putut adormi imediat. Apoi am adormit profund, dar odihna mi-a fost scurtă, fiindcă înainte de revărsatul zorilor am fost trezit de un nou cutremur de pământ, de data aceasta mai lung şi mai înspăimântător decât primul. Toată lumea din fortul Antonia s-a deşteptat în zgomotul vaselor de argilă sparte şi al scuturilor căzute din suporturile de pe pereţi. Sub picioare, dalele de piatră s-au clătinat atât de puternic, încât mi-am pierdut echilibrul şi am căzut. Străjerii au sunat alarma. Nu pot avea decât admiraţie pentru disciplina de care au dat dovadă soldaţii romani, în ciuda întunericului, niciunul nu a ieşit în curte neînarmat, deşi nu mă îndoiesc că pe fiecare îl bătuse gândul să fugă în afara fortului, că să nu moară sub ziduri năruite.

        Încă era întuneric, de aceea au fost aprinse torţele. După ce ornantele de confuzie şi de panică au fost depăşite, s-a văzut că, câteva locuri zidurile erau crăpate. Dar nu a fost nici o victimă.

        Noar câţiva s-au ales cu scrântituri, cucuie şi răni uşoare, nu din auza cutremurului, ci a grabei cu care au alergat afară. Comanntul garnizoanei a trimis repede patrule în tot oraşul pentru a unoaşte amploarea stricăciunilor cauzate de seism şi a ordonat tingătorilor de incendiu să se pregătească, ştiut fiind că un cutremur de pământ este urmat de incendii care produc mai multe pagube decât cutremurul însuşi.

        Proconsulul, deşteptat în grabă din somn ca şi ceilalţi, apucase să-şi pună doar o mantie pe umeri, în picioarele goale, el a stat tot timpul în capul scărilor, dar nu a dat ordine, urmărindu-1 doar pe comandantul garnizoanei care răcnea la soldaţi. Cocoşii din oraş au cântat pe întrecute şi, cum nu au mai fost alte zguduituri ale pământului, s-a considerat inoportună trimiterea preventivă a femeilor în afara zidurilor fortăreţei. Se înţelege că după cutremur nimeni nu a mai vrut să se întoarcă în patul său pentru a-şi continua somnul. Apoi a început să se lumineze. Când stelele s-au stins de pe cer, din templu au răsunat din nou trâmbiţele, vestind continuarea sărbătorii de Paşte, ca şi cum nimic deosebit nu se întâmplase.

        Soldaţii s-au împrăştiat să-şi vadă de treburile zilnice, dar de mâncare li s-a dat doar hrană rece. Ca să nu se pornească vreun incendiu, comandantul garnizoanei ordonase să nu fie aprinse focurile pentru pregătirea mâncării. Patrulele au revenit una după alta şi au raportat că în oraş este o stare generală de panică.

        Mulţi oameni se refugiaseră în câmp deschis, în afara zidurilor cetăţii, deşi pagube importante nu erau, ci doar câţiva pereţi năruiţi. Aparent, cutremurul de pământ fusese local, manifestându-se violent doar în zona fortăreţei şi a templului.

        După schimbarea gărzii, prima cohortă şi-a început – cu o mică ntarziere– marşul pe străzile oraşului, până la circ, pentru exeriiAcest costisitor şi impunător edificiu nu mai oferise de mulţi ni spectacolul vreunei lupte cu gladiatori sau animale sălbatice.

        A circului devenise între timp teren de manevre pentru soldaţii mi romane. Călcând printre cioburile vaselor de argilă sparte,

        111 întors în camera mea. Apoi m-am spălat şi m-am îmbrăcat viiSe Cuvineâncă îmi mai aranjam ţinuta când a venit un ser-

        ?! Na-a anunţat că proconsulul mă aşteaptă. Pentru hotărârile pe care urma să le ia în acea zi, Ponţiu Pilat dăduse poruncă să-j fie aşezat jilţul pe terasa din capul scărilor. Gândise probabil că este mai înţelept să rămână afară, deşi nici o trăsătură a chipului nu lăsa să se vadă că i-ar fi fost teamă de un nou cutremur.

        La Ponţiu Pilat erau: comandantul garnizoanei, scribul secretar al legiunii, Adenabar şi doi legionari care-şi agitau continuu braţele, după cum obişnuiesc toţi sirienii când nu le ajung cuvintele completându-şi astfel explicaţiile şi protestele, dar vizibil încurcaţi, pentru că, în acelaşi timp, încercau să-şi păstreze poziţia de drepţi; impusă de prezenţa superiorilor. Proconsulul mi-a spus iritat:

        — Din cauza cutremurului, până şi gărzile s-au schimbat astăzi târziu. Aceşti doi imbecili au fost trimişi să înlocuiască garda de noapte de la blestematul acela de mormânt. Şase bărbaţi au fost acolo astă-noapte. Misiunea lor era clară: „Doi veghează, ceilalţi doi se odihnesc”. Dar aceştia vin să-mi spună că pecetea legiunii a fost ruptă, piatra de la gura mormântului a fost dată de-o parte şi străjerii de astă-noapte au dispărut.

        Apoi, întorcându-se spre sirieni, i-a întrebat:

        — Leşul celui mort era în mormânt?

        Cei doi bărbaţi simpli au răspuns într-un glas: Noi nu am intrat în mormânt. Nu ni s-a dat ordin să mergem înăuntru.

        De ce nu a rămas unul dintre voi de pază? A întrebat proconsulul. Era de-ajuns un singur om să mă informeze. Acum oricine poate să intre acolo.

        Ei au răspuns sincer:

        — Niciunul din noi nu a avut curajul să rămână singur în acel loc.

        Comandantul garnizoanei s-a simţit dator să le ia partea şi a spus binevoitor:

        — În afara fortului, soldaţii au ordin să umble câte doi.

        Dar cei doi sirieni nu aveau nicicum aerul unor oameni cărora să le fie teamă de moarte. S-ar fi putut spune că mai degrabă le era teamă de mormântul pe care trebuia să-1 păzească, iar dispariţia soldaţilor din garda de noapte le provocase o stare de spaimă superstiţioasă. Aşa gândise probabil şi proconsulul, de aceea le-a spus indignat:

        — Nu s-a întâmplat nimic supranatural. Piatra de la gura mormântului a fost deplasată de cutremurul de pământ, iar acei sirieni superstiţioşi din straja de noapte, temându-se probabil şi je umbra lor, au părăsit postul de gardă. Să fie căutaţi dezertorii!

        Mai cumplită pedeapsă îi aşteaptă.

        Întorcându-se din nou spre mine, a spus: Onoarea legiunii romane este în joc. Eu nu mai pot avea „ncredere în cei care au un anume interes în această afacere şi m-am săturat de explicaţii idioate. Am nevoie de un martor

        ^parţial. Marcus, tu eşti un bărbat raţional şi cunoşti legile Romei. Ia-1 pe Adenabar, ia-i şi pe aceştia doi, n-ai decât să iei şi cohortă care să înconjoare mormântul că să-i împiedice pe bravii „mei soldaţi din gardă să fugă. In orice caz, vezi ce s-a întâmplat acolo şi vino după aceea să-mi povesteşti!

        Confuz, comandantul garnizoanei a chemat îndată trompetistul să sune adunarea. Dar proconsulul şi-a lovit palma cu pumnul şi a strigat încă şi mai mâniat decât până atunci:

        — Dar voi toţi aţi înnebunit! Nu este nevoie de o cohortă!

        Câţiva oameni de încredere sunt de ajuns. Ar fi o nebunie să atragem atenţia celor care şi aşa detestă legiunea romană, dând importanţă unei întâmplări de care ar trebui să ne fie mai degrabă ruşine. Haideţi odată, puneţi-vă în mişcare!

        Într-o clipă, Adenabar a găsit zece soldaţi, pe care i-a aliniat şi le-a poruncit să alerge în cadenţă până la mormânt. Dar proconsulul a strigat:

        — Dacă voi vreţi să treziţi interesul întregului oraş, alergaţi în cadenţă!

        Chiar dacă drumul nu era prea lung, pentru mine ar fi fost o adevărată pedeapsă să alerg cot la cot cu soldaţii legiunii. Am răsuflat uşurat şi am plecat deci în pas de voie.

        Cei care după cutremur se refugiaseră în afara zidurilor cetăţii se întorceau în oraş. Nu aveau ei vreme nici pentru propriile nevoi şi s-au făcut că nu ne văd. De data aceasta, nici un evreu nu

        & scuipat sau blestemat, după cum am înţeles că aveau obiceiul să facă întotdeauna când vedeau soldaţi pe stradă.

        Deşi grădina ascundea parţial mormântul, încă de departe am yazut doi evrei care ieşeau afară din gura lui deschisă. Fără lndoială, erau adepţi ai lui lisus, pentru că pe unul din ei 1-am

        ^cunoscut. Era acel tânăr frumos care, pe dealul supliciului, şese alături de femeile ce plângeau. Celălalt era un bărbat

        °mic, bărbos şi cu faţa rotundă. Când ne-au văzut, au luat-o la s°ană şi; ignorând strigătele noastre, au dispărut nu se ştie unde, ndcă grădina avea destule gropi şi ridicături.

        — Am fi putut să-i prindem, că doar îi aveam în mână, a spug Adenabar. Dar nu pentru asta am fost noi trimişi aici.

        A fost înţelept şi nu i-a pus pe soldaţi să-şi risipească inutil puterile, fiindcă ştia că ei nu ar fi reuşit să-i prindă. Fugarii cunoşteau prea bine grădinile, tufişurile şi grotele unde să se ascundă.

        Dar îi văzusem prea bine pentru a ne da seama că nu luaseră nimic din mormânt.

        Am ajuns în faţa mormântului. După ce probabil căzuse şi se rostogolise, piatra de la gura mormântului se izbise de o stâncă şi se sfărâmase. Marginea şanţului în care fusese fixată piatra era surpată. Nu se vedea nici o urmă de unealtă. Dacă mormântul ar fi fost deschis din exterior, piatra ar fi trebuit să fierostogolită de-a lungul şanţului. Un capăt de panglică din piele atârna de sigiliul sfărâmat al legiunii. Era evident că doar cutremurul răsturnase piatra. Din întunericul mormântului venea miros de smirnă şi aloe.

        Adenabar m-a implorat:

        — Mergi tu înainte, eu am să te urmez!

        Avea faţa cenuşie de groază şi tot corpul îi tremura. Soldaţii opriseră la o distanţă apreciabilă de gura mormântului şi se înghesuiau unul în altul ca oile înspăimântate dintr-o turmă.

        Am intrat împreună în anticameră apoi, trecând printr-o deschidere îngustă, am ajuns în mormântul propriu-zis. Când încă nu ne obişnuisem cu întunericul, am putut distinge doar albul giulgiului de pe banca de piatră şi am gândit că trupul celui mort este acolo.

        Dar, îndată ce ochii s-au acomodat cu întunericul, am înţeles că trupul neînsufleţit al regelui evreilor dispăruse, abandonându-şi giulgiul mortuar care, rigidizat din cauza amestecului aromat de smirnă şi aloe, păstra încă forma corpului lui lisus. Marama cu care-i fusese acoperit capul se afla într-un alt loc.

        Neputând să-mi cred ochilor, am atins golul din giulgiu. Pur şi simplu, corpul dispăruse din interiorul giulgiului în care fusese înfăşurat. Chiar şi apăsat de sus, giulgiul nu-şi schimba forma.

        Nu fusese deschis, nu fusese rupt, totuşi trupul celui mort nu mai era înăuntru. Ochii mei au fost martori.

        Adenabar m-a întrebat în şoaptă:

        — Oare şi tu vezi ceea ce văd eu?

        Mi-am simţit limba amorţită şi nu am putut să-i răspund.

        Mişcat doar din cap. El mi-a şoptit din nou:

        — Doar am spus că era fiul lui Dumnezeu.

        Apoi, redevenind calm şi încetând să mai tremure, Adenabar i-a şters sudoarea de pe faţă şi a spus: ' _ Eu nu am mai văzut o astfel de vrăjitorie. Dar, până la noi rdine, poate că este mai bine dacă numai noi doi vom şti asta.

        Nu credeam că va trebui să le interzicem soldaţilor să intre în ormânt. Erau şi aşa terorizaţi de misterioasa dispariţie a celor din garda de noapte, mai cu seamă fiindcă în preajmă nu se edeau semne care să probeze că dispăruţii s-ar fi înfruntat în luptă cu cineva.

        Nici Adenabar, nici eu nu am încercat să găsim o explicaţie.

        Gra clar că nici o fiinţă omenească nu ar fi putut ieşi dintr-un giulgiu rigid fără să-1 fi destrămat. De altfel, după ce mortul fusese înfăşurat, giulgiul se lipise de trupul uns cu amestecul de smirnă şi aloe. De aceea, dacă cineva ar fi furat trupul, nu ar fi putut-o face fără a lăsa nişte urme. Nici un om, oricât de abil, nu ar fi putut reconstitui atât de perfect conturul suprafeţelor trupului extras din giulgiu.

        Când am acceptat această idee, am simţit o linişte profundă şi toată teama din inima mea s-a stins. Aparent, aceeaşi pace interioară a simţit-o şi Adenabar. Dar nu am înţeles de ce am scăpat de teamă când am recunoscut realitatea miracolului descoperit de propriii noştri ochi. Logic, ar fi trebuit să fim încă şi mai înspăimântaţi, fiindcă ceea ce văzusem nu poate fi acceptat deraţiunea umană. Dar noi am ieşit afară şi i-am anunţat liniştiţi pe soldaţi că trupul neînsufleţit al lui lisus a dispărut.

        Soldaţii nu şi-au manifestat câtuşi de puţin dorinţa de a se duce să se convingă, aşa că nu a mai fost nevoie să le interzicem nimic. Câţiva, amintindu-şi totuşi de onoarea legiunii, pentru care Ponţiu Pilat se temuse că ar putea fi pierdută, ne-au arătat gurile deschise ale altor morminte, propunându-ne să căutăm în gle cadavrul unui om mai demult îngropat, pentru a-1 pune în locul celui dispărut. Dar eu le-am interzis categoric chiar şi să se gândească la o asemenea mârşăvie. Văzând cât de multe pietre

        ^ pe morminte căzuseră, am înţeles că acolo cutremurul de Pământ fusese mai puternic decât în oraş.

        ^ încă nu eram hotărâţi ce trebuie să facem, când deodată am azut doi soldaţi, ieşind dintre tufele de mărăcini şi apropiindu-se Paşi şovăielnici de noi. Adenabar a recunoscut în ei pe doi ntre dezertorii gărzii de noapte. Furios, s-a îndreptat spre ei şi „a poruncit să arunce armele şi scuturile. Dar ei s-au apărat cu străşnicie, jurându-se că şi-au îndeplinit cum se cuvine misiune^ şi au păzit mormântul dintr-un loc ascuns. Şi au mai spus că după câte ştiu ei, nimeni nu le-a impus o distanţă anume, dincolo de care nu ar fi avut voie să supravegheze mormântul.

        — Alţii erau de gardă când s-a cutremurat pământul, au spu8 ei. Piatra de la gura mormântului s-a desprins şi a început să se rostogolească spre noi, cei patru care dormeam. Am avut mare noroc, pentru că ne-am trezit şi ne-am depărtat la timp, altfel ne-ar fi strivit. Apoi, fiindu-ne teamă de un nou cutremur, am schimbat locul de supraveghere. Noi doi am rămas aici, iar ceilalţi patru s-au dus la templu să-i anunţe pe evrei ce s-a întâmplat, că doar pentru ei apărăm noi mormântul, nu pentru legiunea romană.

        Se disculpau cu atâta îndârjire, că istoria pe care o povesteau devenea din ce în ce mai încurcată şi neverosimilă.

        — Bineînţeles că i-am văzut pe aceştia doi când au venit să ne schimbe, au spus ei în continuare. Dar nu ne-am arătat lor când ne-au strigat, fiindcă eram în aşteptarea celorlalţi patru, iar dacă tot am fost desemnaţi să păzim împreună mormântul, suntem legaţi unul de altul. Alte explicaţii vom da după ce ne vom sfătui toţi şase, pentru a hotărî ce trebuie şi ce nu trebuie să spunem.

        Dar eu şi Adenabar i-am interogat în continuare şi aşa am aflat că dimineaţa, foarte devreme, două femei care purtau ceva în mână s-au apropiat de mormânt. Ele au ezitat un oarecare timp în faţa intrării deschise. Până la urmă, una s-a dus înăuntru, dar s-a întors destul de repede afară. Numai că, exact în acea clipă a răsărit soarele, care i-a orbit pe străjeri cu lumina lui puternică.

        Dar ei ar putea să jure că nimic nu a fost dus în mormânt şi că de acolo nimic nu a fost scos. Pentru că femeile îşi lăsaseră lângă mormânt lucrurile pe care le purtaseră în mână, iar apoi le luaseră de jos când plecaseră alergând de acolo, deşi nu aveau nici un motiv să alerge, fiindcă ei nu le stânjeniseră cu nimic.

        Iar cu puţin timp înainte de a fi apărut noi, au mai povestit ei, trecuseră pe la mormânt doi evrei: unul tânăr, care mergea în faţă şi unul mai bătrân, care mergea gâfâind în urma celui tânăr.

        Cel tânăr nu s-a încumetat să intre, a aruncat doar o privire prin gura mormântului şi a aşteptat până cel bătrân a ajuns acoloApoi bărbatul mai în vârstă a intrat, iar cel tânăr, prinzând curaj, 1-a urmat. Aparent, femeile îi incitaseră să vină la mormânt, dar nici ei nu au stat prea mult înăuntru şi au plecat fără nimic de acolo. Şi cei doi soldaţi s-au jurat din nou că au vegheat din aScunzătoarea lor cu conştiinciozitate mormântul, nepierzându-i clipa din ochi pe vizitatorii matinali, pregătiţi să le sară în coate dacă s-ar fi încumetat să ia cadavrul cu ei.

        Pentru că de aceea am fost noi puşi aici, şi-au încheiat ei „ntr-un glas pledoaria, că să păzim cadavrul, şi ne-am împlinit jsjunea, în ciuda cutremurului. Iar dacă am schimbat locul de praveghere, am făcut-o doar pentru a ne pune la adăpost dacă n ait cutremur ar mai fi urmat. Asta e.

        Privindu-i cu atenţie în ochi, am înţeles că ascund multe lucruri.

        În orice caz, le-am spus eu pe un ton sever, trupul celui mort a dispărut.

        Ei au început să protesteze şi să se tânguiască, dând tot timpul din mâini cum obişnuiesc să facă toţi sirienii şi au strigat:

        — Nu este vina noastră! Noi nu am scăpat nici o clipă din ochi mormântul.

        Dar de la acei doi soldaţi era imposibil de aflat ceva în plus, aşa că nu i-am mai întrebat nimic, mai cu seamă că dinspre oraş se vedeau venind ceilalţi patru soldaţi din gardă, însoţiţi de trei evrei bătrâni. După acoperământul capului, chiar şi de la distanţă puteai înţelege că făceau parte dintr-o categorie oropsită. Văzându-şi congenerii în mijlocul nostru, încă de la distanţă cei patru soldaţi le-au zbierat:

        — Ţineţi-vă gura! Nu trăncăniţi în defavoarea noastră! Am aranjat noi cu evreii. Am recunoscut totul, iar ei au fost înţelegători şi ne-au iertat greşeala.

        Cei trei evrei erau membri ai sanhedrinului, iar această înaltă funcţie a lor s-a văzut imediat din distincţia cu care ne-au salutat.

        — Noi am întârziat puţin, a spus unul dintre ei. Dar a trebuit să întrunim consiliul preoţilor templului, pentru a rezolva mai întâi între noi această afacere. Soldaţii legiunii romane au păzit Pentru sanhedrin mormântul. Noi le-am cerut-o. Dar noi nu dorim sa fie pedepsiţi pentru lipsa de înţelegere a importanţei misiunii Pentru care au fost solicitaţi, aceasta fiindu-le vina. Cum ar fi Putut ei să bănuiască viclenia nemărginită a discipolilor acelui lestemat lisus din Nazaret? Am chibzuit şi am hotărât să-i

        ^asăm pe soldaţii din gardă să meargă în pacea lor. Mergeţi şi voi Pace! Pentru romani, aici nu mai este nimic de făcut! Din „ericire, ireparabilul s-a produs. Noi 1-am acceptat, ca să nu ai fie nevoie de ceartă şi de comentarii inutile, spus:

        — Nu, nu, această afacere este de competenţa legilor militare ale Romei, iar pentru a decide ceva, vom face o anchetă după toate regulile artei juridice, pentru că trupul neînsufleţit al regelui vostru a dispărut, iar aceşti soldaţi dingardă sunt întru totul răspunzători.

        Ei au întrebat:

        — Cine eşti tu? Şi de ce te amesteci în vorba noastră când nici barbă nu porţi pe obraz şi eşti încă atât de tânăr? Respectă demnitatea şi vârsta noastră! Dacă va fi nevoie să discutăm despre acest lucru cu cineva, doar cu guvernatorul vom discuta, nu cu tine.

        Dar, după ce văzusem în mormânt ceea ce văzusem, am simţit că-i urăsc pe acei bătrâni înţelepţi care îl condamnaseră pe lisus şi-1 constrânseseră pe Ponţiu Pilat să-1 răstignească. Am spus cu fermitate: Regele vostru a părăsit mormântul. De aceea această istorie trebuie cercetată în profunzime.

        Nu a fost regele nostru! Au strigat furioşi preoţii sanhedrinului. Doar el pretindea că este rege. Cât despre această istorie, totul este clar. În neputinţa lor de a înţelege răutatea din lume, soldaţii au dormit în timp ce erau de gardă. Profitând de slăbiciunea lor, viclenii discipoli ai nazarineanului au furat cadavrul.

        Soldaţii sunt gata să depună această mărturie şi să-şi primească pedeapsa. Noi îi iertăm, tocmai pentru a fi scutiţi de pedeapsă.

        Era o prăpastie între ceea ce susţineau ei şi ceea ce văzusem eu cu ochii mei, şi am înţeles că rolul de protectori ai gardienilor incorecţi ai mormântului se potrivea cu uneltirile lor. Pe un ton indiferent, i-am spus lui Adenabar:

        — Conform legii marţiale romane, soldatul care doarme în timpul gărzii sau îşi părăseşte postul fără aprobarea superiorilor este flagelat şi omorât cu o lovitură de sabie.

        Cei doi soldaţi, primii pe care îi cunoscusem, au tresărit înfricoşaţi şi au schimbat o privire între ei, dar ceilalţi patru, care erau lângă preoţii evrei, le-au făcut semn cu ochiul că să înţeleagă că n-au de ce să se teamă. Iar evreii i-au asigurat încă o dată când au spus:

        — Dar ei au făcut de gardă în interesul nostru, nu al RomeiEste treaba noastră dacă-i pedepsim sau dacă-i iertăm.

        Dar eu eram bântuit de dorinţa irezistibilă de a-i demasca pe acei preoţi care falsificau adevărul. Aceasta a fost greşeala meaCu intenţia de a-i înspăimânta, le-am spus:

        _ Mergeţi în mormânt şi veţi vedea cu ochii voştri ce s-a

        * târnplat! După aceea să-i interogaţi pe străjeri! Dacă veţi dori vă veţi mai încumeta.

        ^ Adenabar, mcă şi mai înţelept decât mine, nu s-a putut împiedica să nu le spună:

        _ ga fie oare adevărat că unor bărbaţi atât de cucernici le ste teamă că se vor spurca intrând într-un mormânt?

        Ge pare că vorbele noastre le-au deşteptat interesul şi, după ce s-au sfătuit în limba lor sacră pe care eu nu o înţeleg, şi-au aplecat capetele că să nu şi le lovească de bolta mormântului şi au intrat unul după altul, iar noi, bineînţeles, nu i-am mai putut

        ^piedica să intre. Cu toate că mormântul era prea strâmt pentru trei bărbaţi, ei au întârziat mult acolo, iar eu, pierzându-mi răbdarea, am aruncat oprivire înăuntru. I-am văzut cum stăteau încovoiaţi şi discutau aprins între ei.

        Până la urmă, au ieşit afară, şi aveau privirile rătăcite şi obrajii împurpuraţi. Au spus:

        — Şi aşa ne încărcaserăm noi cu destulă spurcăciune, punând cap la cap povestirile străjerilor şi reconstituind faptele petrecute.

        Mai mult chiar că nu ne mai putem spurca, fiindcă suntem deja impuri. Aşa că vom merge pe acelaşi drum cu voi, până la guvernator, pentru a examina împreună cele întâmplate, ca să nu se nască mai apoi vorbe mincinoase şi poveşti false.

        Am avut deodată o tristă presimţire şi am intrat în mormânt.

        Când ochii mi s-au obişnuit cu întunericul, am văzut că preoţii templului, în căutarea zadarnică a trupului celui dispărut, sfâŞiaseră giulgiul.

        Am fost copleşit de furie când am înţeles că doar din vina mea fusese distrusă singura mărturie a modului supranatural în care lisus ieşise din mormânt. Şi, în aceeaşi clipă, m-am simţit ameţit e oboseală şi de mirosul sufocant al smirnei. Am avut o stranie senzaţie de irealitate şi am simţit prezenţa dominantă a unei Orţe în faţa căreia nu m-aş fi putut opune. Ca şi cum nişte mâini Căzute m-ar fi ţinut de umeri, împiedicându-mă să ies afară, a alerg spre ei şi să-i acuz. Am înţeles că dorinţa mea de a-i eiriasca este doar o deşertăciune. M-am liniştit şi am avut din u Pace în suflet. Am ieşit din mormânt cu capul plecat şi nici le-am spus nimic evreilor, nici nu m-am uitat spre ei.

        A ~am explicat pe scurt lui Adenabar ce se întâmplase. El mi-a ncat o privire descumpănită, ca şi cum ar fi vrut să se sfătuiască cu mine. Dar nu a spus nimic. Doar şi-a ridicat braţele obiceiul sirian, iar din gestul lui am înţeles că suntem prea neînsemnaţi pentru a ne opune unor oameni atât de puternici. ^ poruncit încă o dată soldaţilor să depună armele, dar aceştia apărându-se îndârjit, 1-au întrebat cu aroganţă:

        — E un ordin? Dacă îţi vom încredinţa armele, se va înţelege că ne-am recunoscut greşeala. Pentru numele zeului Taurus sutaşule, înţelege că am păzit doar mormântul unui evreu şi asta pentru că evreii ne-au cerut-o. Este vina lor dacă nu ne-au spus că nu avem voie să dormim în timpul gărzii. De altfel, faptul că am dormit a fost o dovadă de curaj, fiindcă întunericul nu ne-a speriat. Lasă-ne armele, frăţioare! Evreii îi vor explica proconsulului ce s-a întâmplat şi nu vei avea de ce regreta, te asigurăm în numele lor şi al nostru.

        Din nou mi-a aruncat o privire şovăielnică Adenabar, parcă îndemnându-mă să trag şi eu un folos din înfrângere. Dar nu a îndrăznit să spună şi din gură acest lucru. Am continuat marşul spre oraş şi spre fort, iar evreii au mers în urma noastră. Nu mai lăsaseră pe nimeni să păzească mormântul. Oricum, nu mai avea importanţă, din moment ce trupul lui lisus nu mai era acolo. Cei şase soldaţi au mers în grup compact şi au vorbit cu însufleţire tot drumul.

        Când am ajuns la fortul Antonia, guvernatorul era pe terasă.

        Aşezat pe perna roşie a jilţului de judecător, se desfăta cu o aripă friptă de pasăre şi cu o cupă de vin. Arunca neglijent oasele pe un talger de pe masă şi era într-o dispoziţie mult mai bună decât aceea în care îl lăsasem.

        — Veniţi în faţa mea toţi cei ce acum aţi intrat, a spus el cu glas blând. Marcus, a continuat el, tu care eşti un bărbat învăţat şi un martor imparţial, aşază-te lângă mine, dar încearcă să nu uiţi că evreii Iudeii sunt generoşi, îi cunosc eu destul de bine.

        Apoi a poruncit:

        — Să se aducă scaune pentru preoţii sanhedrinului!

        Şi a mai spus:

        — Este o adevărată cinste pentru romani să primească oaspeţi atât de importanţi. Secretarul meu va însemna totul, iar voi, bravi soldaţi ai legiunii, veniţi mai aproape! N-are rost să vă fie teamă de mine. Povestiţi cât se poate de simplu tot ceea ce vi s-a întâmplatDupă ce i-au privit cu atenţie pe proconsul şi pe bătrân11 preoţi ai templului, pe faţa celor şase soldaţi sirieni nu a mai pici o umbră de nelinişte. S-au înghesuit care mai de care să povestească, dar până la urmă doar unul dintre ei a făcut un pas înainte că să vorbească în numele tuturor. Şi el a spus: Jur pe geniul protector al împăratului şi pe zeul Taurus că doar acesta este adevărul! Cu permisiunea ta, guvernatorule, evreii ne-au pus să păzim mormântul unde fusese îngropat nazarineanul răstignit pe cruce. Am mers acolo noi şase la lăsarea serii şi, după ce ne-am convins că sigiliul legiunii era neatins, am început straja. Ne-am aşezat noi deci pe pământ în faţa mormântului şi ne-am pus burta la cale. Aveam cu noi mâncare şi vin, fiindcă evreii au fost generoşi şi ne-au lăsat de toate din belşug, ca să nu îngheţăm noaptea de frig. Deşi era hotărât că doi dintre noi vor veghea, iar ceilalţi patru se vor odihni, la început, niciunul nu a avut chef să doarmă. Am jucat zaruri, am cântat, am băut şi ne-am veselit; la drept vorbind numai nişte femei ne mai lipseau, pentru că în rest era nemaipomenit de bine. Dar, domnule proconsul, vinul Iudeii este atât de înşelător! În cursul nopţii tot planul nostru a fost răsturnat, pentru că, nemaiamintindu-ne noi cui îi este rândul să vegheze şi cui să se odihnească, ne-am luat la harţă şi, după ce ne-am certat bine fără să ajungem la nici un rezultat, ne-am culcat toţi. Şi fiecare dintre noi a dormit liniştit, gândind că doi soldaţi păzesc totuşi mormântul, atât de ameţiţi eram.

        Apoi vorbitorul s-a întors spre ceilalţi soldaţi şi a întrebat:

        — Aşa a fost?

        Ei au răspuns într-un glas:

        — Aşa a fost! Acesta este adevărul.

        Iar cel care a vorbit în numele întregii gărzi a continuat:

        — Ne-am trezit din cauza cutremurului şi am văzut că lespedea era dată într-o parte. Discipolii nazarineanului tocmai scoteau cadaVrul. Erau înspăimântător de mulţi şi păreau bărbaţi aprigi şi Scrutători. Când ne-au văzut, au rostogolit spre noi piatra de la Sura mormântului, tăindu-ne astfel posibilitatea de a-i împiedica să fugă.

        Şi i-a întrebat proconsulul cu ipocrită curiozitate: Câţi bărbaţi erau?

        Doisprezece, a răspuns soldatul fără nici o ezitare. Erau înaraţi şi zbierau cu glasuri înspăimântătoare ca să ne intimideze.

        ^&r unul din preoţi, întrerupându-1, a făcut următoarea

        °bservaţie: i? Ib r.. S,;”: H.; v.; w*h i '-yr^ r:

        — Trebuie să vă fi înşelat asupra numărului lor. Nu puteau f} mai mult de unsprezece, pentru că pe cel de-al doisprezecelea tocmai îl omorâseră, răzbunându-se astfel, pentru că acela îj trădase pe lisus. Astăzi, în zorii zilei, un oarecare păstor i-a găsit cadavrul lângă zidul cetăţii. Fusese sugrumat cu propria cingătoare şi aruncat de pe zidul cetăţii. Căzând cu capul înainte, % crăpat pe la mijloc şi i s-au revărsat toate măruntaiele.

        Proconsulul a întrebat:

        — L-au luat din mormânt aşa cum era sau 1-au desfăşurat din giulgiu?

        Descumpănit, soldatul s-a uitat întrebător spre ceilalţi cinci soldaţi şi apoi a spus hotărât:

        — L-au lăsat învelit în giulgiu. Nici nu ar fi avut timp să-1 dezvelească, fiindcă cutremurul i-a zorit să iasă dinăuntrul mormântului.

        Dar bătrânii evrei s-au ridicat în picioare şi au strigat:

        — Nu, nu, tu te-ai înşelat. Ei 1-au scos din giulgiu pentru a lăsa de înţeles mulţimii că singur a înviat din moarte. Doar am văzut cu ochii noştri giulgiul sfâşiat din mormânt.

        Soldatul a spus: Cu sau fără giulgiu, tot aia e. Cum am fi putut noi oare să vedem dacă este gol sau acoperit, când abia ne puteam ţine pe picioare, ameţiţi şi de vin şi de cutremur?

        Cu toate astea şi mai ales în ciuda întunericului, a spus provocator Ponţiu Pilat, nu s-ar spune că n-aţi observat destule detalii. Ce mai încolo şi-ncoace, sunteţi nişte bărbaţi de ispravă!

        Onoarea celei de-a douăsprezecea legiuni romane.

        Prevestitor de rău, glasul procuratorului i-a descumpănit pe soldaţi. Şi-au plecat capetele şi s-au mutat de pe un picior pe altul, apoi 1-au împins din nou înainte pe cel care vorbise până atunci. Dar acesta, aruncând o privire vinovată spre preoţi, a început să se bâlbâie şi a spus:

        — Să se spună adevărul. Să se spună adevărul.

        Dar mai mult nu a putut să zică, fiindcă vorbele i-au rămas înţepenite în gât.

        — Respectabili preoţi ai templului., am apucat eu să rostesc.

        Ponţiu Pilat m-a întrerupt brusc şi a spus:

        — Am ascultat relatările acestor soldaţi de încredere ai legiunii romane şi am motive temeinice să presupun că ei sunt sinceri şi ai* spus adevărul. Aceste mărturisiri răspund aşteptărilor prieteni' lor noştri evrei. Fiindu-le deci convenabile, sper că îi vor absolvi de pedeapsă pe străjeri. De ce să amestec regulamentul interior al legiunii într-o afacere care nu ne priveşte? Oare am vorbit drept?

        Bătrânii evrei au spus într-un glas:

        — Drept ai vorbit!

        Iar străjerii au bătut din picioare şi au strigat:

        — Drept ai vorbit! Binecuvântaţi fie zeii Romei şi zeul tău pentru binele care-1 faci!

        Proconsulul a spus:

        — Treaba a fost dusă până la capăt, nu mai este nimic de decis. Dar dacăcineva mai are ceva de spus, să vorbească acum, nu pe urmă!

        I-am spus lui Ponţiu Pilat:

        — Permite-mi să vorbesc, pentru că acest exerciţiu înşelător de judecată este mai degrabă apropiat de comedie decât de adevăr.

        Spre marea mea surpriză, Ponţiu Pilat s-a întors spre mine ca şi cum abia atunci m-ar fi văzut prima oară şi mi-a spus:

        — N-am ştiut că ai fost şi tu acolo.

        I-am răspuns: Bineînţeles că nu am fost, dar astăzi dimineaţă chiar tu m-ai trimis să fac o investigaţie, pentru a cunoaşte ce s-a întâmplat.

        Tu nu ai văzut nimic! A spus el arogant. Doar aceşti soldaţi care au fost acolo au văzut. Şi ar fi mai bine să-ţi ţii gura când este vorba despre lucruri pe care nu le înţelegi. M-am temut să nu fi fugit soldaţii, de aceea te-am trimis să vezi ce s-a întâmplat.

        Ar fi fost o dezonoare pentru legiunea romană dacă ar fi dezertat.

        Dar nimic rău nu s-a întâmplat şi, după cum vezi, ei stau în faţa mea blânzi ca nişte miei şi recunosc deschis tot ceea ce au făcut.

        Apoi s-a sculat de pe jilţul său, i-a salutat în bătaie de joc cu o reverenţă exagerată pe înalţii preoţi ai templului, lăsându-le astfel de înţeles că este timpul să plece, iar ei i-au mulţumit şi s-au retras.

        După ce preoţii nu s-au mai zărit, soldaţii au vrut şi ei să Plece, dar Ponţiu Pilat, ridicând braţul, le-a poruncit:

        — Nu plecaţi încă!

        Întorcându-se apoi spre comandantul garnizoanei, i-a spus:

        ~ Văzându-ţi chipul trist, mă bate gândul că vistiernicul templuUl nu a fost prea risipitor şi că nici preaînalţii preoţi nu au rezut de cuviinţă să-ţi dea daruri că să nu li te pui în cale. După Ulft am mai spus-o, nu este treaba mea să amestec disciplina Suinii cu afacerile lor necurate. De aceea am fost îngăduitor cu soldaţii. Dar acest lucru nu te poate împiedica să le faci amară, pentru a-i face să înţeleagă că în armata romană este la mare cinste. După părerea mea, cel mai nimerit ar fi să-j pui la arest până la noi ordine, că să cugete la partea adevărat^ a întâmplării.

        Şi a adăugat încet:

        — Nimic nu te poate împiedica să-i scotoceşti prin buzunare pentru a afla câţi bani a pus în gaj sanhedrinul pe altarul dragostei pentru adevăr.

        Faţa posomorâtă a comandantului garnizoanei s-a luminat dintr-odată. Cu un surâs larg, el a dat un ordin şi, mai înainte chiar de a-şi fi dat seama ce li se întâmplă, soldaţii din gardă au fost dezarmaţi. Apoi au fost duşi la arestul garnizoanei, iar comandantul însuşi a mers în urma lor, pentru a fi sigur că la socoteala banilor nu va fi înşelat.

        Când ei s-au depărtat, Ponţiu Pilat, cu un zâmbet viclean pe buze, i-a poruncit sutaşului:

        — Adenabar, tu eşti sirian. Du-te şi află care-i adevărul şi ce au văzut de fapt aceşti netrebnici.

        Apoi, cu paşi greoi, a început să urce treptele scării, invitându-mă cu o deosebită amabilitate să-1 urmez. L-am urmat până la cabinetul lui personal.După ce a poruncit suitei să se retragă, s-a aşezat suspinând şi, fricţionându-şi genunchii, m-a invitat să iau loc.

        — Vorbeşte! M-a îndemnat el. Am observat că mândria de orator ţi-a fost grav rănită.

        Cu un aer distrat, a scos apoi la vedere o pungă de piele, a rupt sigiliul aplicat pe şnur, iar după ce a deschis-o a lăsat să i se j strecoare printre degete monede de aur cu efigia lui Tiberiu.

        — Domnule, am rostit eu după ce am cugetat bine câteva cli nu ştiu de ce ai acţionat după cum ai acţionat, dar bănuiesc că avut anumite temeiuri să faci aşa şi nu altfel, în orice caz, eu ni3 am competenţa să judec modul în care îţi împlineşti funcţia oficială de reprezentant al Romei.

        Zdrăngănind monedele de aur în pumn, el a spus:

        — Am explicat mai înainte că am avut un motiv întemeiat, cel mai întemeiat motiv din lume, atâta timp cât lumea în care trăio1 va continua să rămână neschimbată. Tu ştii prea bine că cenzori1 îi supraveghează cu stricteţe pe procuratori. Nu mai sunt bogat1 cei care îşi desfăşoară activitatea în provinciile romane, cum Itădată, în timpul republicii. De aceea, dacă doar din prietenie vreii mă forţează să accept câteva daruri, aş fi un nebun să-i efuz. Trebuie să mă îngrijesc de zilele bătrâneţii, pentru că nu, nt un om bogat. Cât despre Claudia, ea îşi administrează cu Cestul de multă prudenţă averea. Dar, ţinând seama de imensa vere pe care ai moştenit-o, nu cred că tu ai putea fi invidios entru darurile pe care le primesc de la evrei.

        Bineînţeles că nu-1 invidiam, însă toată fiinţa mea era plină ab ceea ce văzusem cu ochii mei, de aceea i-am strigat: Tu însuţi ai spus: „atâta timp cât lumea va continua să rămână neschimbată”. Nu cred că lumea va rămâne aşa cum este, fiindcă regele răstignit al evreilor a înviat din moarte. Spună ce-ar spune străjerii şi preoţii templului! Adevărul este că piatra de la gura mormântului a fost strămutată de cutremur, iar lisus a ieşit din mormânt trecând prin giulgiu şi prin maramă fără să le sfâşie.

        Ponţiu Pilat m-a privit cu atenţie, dar chipul lui nu a trădat nimic din ceea ce gândea. I-am povestit despre investigaţiile pe care, împreună cu Adenabar, le făcusem în afara mormântului şi despre ceea ce văzusem cu ochii noştri înăuntrul lui.

        — Fără ca giulgiul să fi fost desfăşurat sau rupt, am insistat eu. Iar la urmă, aceşti preoţi ipocriţi ai templului au rupt cu furie giulgiul. De nu 1-ar fi destrămat, tu însuţi ai fi putut să te convingi că lisus şi-a ţinut promisiunea şi a înviat a treia zi după moarte. 'Adenabar poate să confirme spusele mele.

        Fără să-şi ascundă zâmbetul ironic, Ponţiu Pilat a spus:

        — Tu îţi imaginezi că eu m-aş putea înjosi până-ntr-atâta încât să cobor într-un mormânt al unui evreu, pentru a contempla înşelătoarea artă a vrăjitorilor din ludeea?

        A spus-o cu atâta compasiune că pentru un moment m-am mdoit de mărturia ochilor mei şi mi-am amintit de toate magiile cu care egiptenii îi înşelau pe oamenii simpli.

        Proconsulul a pus banii de aur la loc, a strâns bine şnurul şi a aruncatpunga pe jos. Redevenind serios, a spus: Pe de o parte, eu înţeleg că străjerii au minţit şi au adoptat oria propusă de preoţii care i-au cumpărat. Pentru că nu dorm > soldaţii romani, când este vorba să păzească sigiliul legiunii rIar sirienii, care sunt cei mai superstiţioşi şi au mare teamă

        (r) lntuneric, nu ar fi avut niciodată curajul să doarmă în timpul rzii, să fi băut ei cât vin ar fi băut. Fără îndoială, cutremurul eschis gura mormântului, în această privinţă, s-ar părea că suntem de aceeaşi părere. Dar eu nu vreau să ştiu ce s-a întâmp i după aceea.

        Şi-a pus coatele pe genunchi, şi-a sprijinit în mâini bărbia osoasă, şi privind în gol a spus: Adevărul este că acel evreu făcător de minuni m-a impre.

        Sionat mult. Mai profund decât crezi, mai profund decât cret} e Claudia. Făcători de minuni, vindecători, profeţi şi mântuitori ai lumii au existat şi mai înainte în ludeea. Ei au pervertit poporul şi au stârnit multe tulburări până când au fost făcuţi inofensivi Dar acesta nu era un provocator. Era un bărbat atât de urnii încât mi-a fost şi greu să-1 privesc în ochi în timpul interoga, toriului. Şi imaginează-ţi că am avut privilegiul să discut cu el între patru ochi, fiindcă nimeni nu a mai fost de faţă. Conform acuzaţiei evreilor, era un oponent al împăratului, pentru că se proclamase singur rege. Dar este clar că pentru lisus, aşa-zisa împărăţie avea doar o valoare simbolică şi, după câte am înţeles, el nu refuza să plătească tribut cezarului, împărăţia lui nu era în lumea aceasta, aşa mi-a spus, şi a adăugat că el a venit în lume că să aducă mărturie pentru adevăr. Află că eu, care sunt un om puternic, am fost mişcat de aceste vorbe. Este deja destulă vreme de când sofiştii au demonstrat că adevăr absolut nu există şi că toate adevărurile sunt relative. Totuşi, 1-am întrebat: Ce este adevărul?

        Dar el nu a putut sau poate că nu a vrut să-mi răspundă.

        Nimic rău nu am găsit în acest om, a continuat cufundat în gânduri procuratorul. A fost adus la mine într-o stare jalnică, după ce evreii îl chinuiseră toată noaptea. Cu toate acestea, mi s-a părut cel mai inocent om din lume şi cel mai umil, în sensul nobil al acestui cuvânt. Nu i-a fost teamă de mine, nici măcar nu a încercat să se apere. In fiinţa lui era o forţă specială. Aş putea chiar spune că în faţa lui m-am simţit slab, chiar dacă sunt proconsul. Dar nu m-am simţit umilit de slăbiciunea mea. Mai degrabă m-am simţit bine după ce am vorbit cu acest om, după ce i-am auzit răspunsurile pline de înţelepciune. Nici nu s-a apărat, nici nu a căutat sfadă cu mine.

        Şi-a ridicat capul, m-a privit zâmbind şi a spus pe un ton conciliant:

        — Am ţinut să-ţi povestesc aceasta, pentru a nu mă judec# greşit. Eu nu am avut nici o intenţie rea faţă de lisus, da?

        Conjunctura politică nu i-a fost deloc favorabilă. Nimic nu 1-ar $ putut salva şi, de altfel, el însuşi nu încerca să facă nimic pentru se salva. Dimpotrivă. S-ar putea chiar spune că îşi cunoştea destinul şi îl accepta, aşteptând doar să se împlinească.

        După ce a rostit aceste vorbe din urmă, chipul lui Ponţiu Pilat devenit rigid. Şi privindu-mă el în ochi, a spus drept concluzie:

        _ A fost un om excepţional, un bărbat sfânt, dacă vrei, dar nu n zeu.Marcus, el a fost doar o fiinţă omenească, un om ca şi noi.

        Rpu însuţi 1-ai văzut cu ochii tăi când a murit. Eu nu pot crede că nişte impostori au putut să te convingă că un trup neînsufleţit a înviat sau s-a topit dispărând înăuntrul giulgiului, în lumea aceasta, toate se pot explica şi de obicei explicaţiile sunt surprinzător de simple.

        Aşa mi-a vorbit, pentru că cele întâmplate îi tulburau în continuare gândurile. Dar ca guvernator, fusese prudent şi acceptase lucrurile aşa cum îi fuseseră prezentate. Am înţeles că nu ar fi putut acţiona altfel şi m-am hotărât să nu-1 mai bat la cap cu argumentele mele, care oricum nu puteau răsturna o afacere deja încheiată. Am regretat mai apoi că nu profitasem de acele clipe de sinceritate, când el îşi cercetase adâncul conştiinţei, pentru a afla toate răspunsurile pe care i le dăduse lisus din Nazaret la întrebările puse.

        După un oarecare timp, în cabinetul lui Ponţiu Pilat a sosit Adenabar. Procuratorul i-a făcut un semn din cap, îndemnându-1 să vorbească. Sutaşul a ezitat şi şi-a frecat mâinile. Până la urmă a întrebat: Stăpâne, cum îţi convine să povestesc?

        Dar aici nu este un pretoriu, a bombănit Ponţiu Pilat. Este vorba doar de o conversaţie confidenţială între patru pereţi, şi eu nu ţi-am cerut adevărul, pentru că nimeni nu-1 cunoaşte. Povesteşte-mi doar despre ce cred acei soldaţi că ar fi văzut.

        Fiecare a primit treizeci de arginţi, a spus sutaşul. La acest preţ le-au vândut evreii vorbele pe care să le spună. Adevărul este că ei au fost înspăimântaţi de la bun început şi abia de au lndrăznit să se întindă pe pământ că să se odihnească, fiindcă ste bine ştiut că spectrele morţilor hoinăresc noaptea prin preajma ormintelor. Cert este că cel puţin doi dintre ei au vegheat tot

        ^ftpul, aşa cum se hotărâse dintru început. Când s-a cutremurat Cantul, ei şi-au pierdut echilibrul şi au căzut. Ceilalţi, care rrneau, s-au trezit când lespedea s-a desprins cu zgomot mare „a ridicat în aer, sau cel puţin aşa li s-a părut, fiindcă era Stânjenit, Adenabar s-a întrerupt brusc şi a spus întru apărarea sa:

        — Am repetat doar ce mi-au povestit ei. Şi-apoi, nici n-a nevoie să fie biciuiţi, atât de dornici erau ei înşişi să povestească Pentru că erau descurajaţi, mai cu seamă după ce le fuseseră confiscaţi banii. Tremurând ei încă de groază după ce scăpaseră de piatra care ar fi putut să-i strivească, au văzut apoi o lumină albă, tot atât de puternică şi de clară ca fulgerul. Dar nu er^ fulger şi nici bubuituri de tunet nu au auzit. Fulgerul acela, sau ce va fi fost, i-a doborât la pământ şi au rămas ei un oarecare timp înţepeniţi ca morţii şi orbiţi totodată de acea lumină. Dar când şi-au revenit în puteri şi s-au încumetat să se ridice, nu au auzit nici o mişcare, nici un glas, nici un zgomot de paşi. Au jurat că nimeni nu ar fi putut intra sau ieşi cu ceva din mormânt, fără ca ei să-1 fi putut vedea. După ce s-au sfătuit cât s-au sfătuit, doi au rămas să păzească în continuare mormântul, iar ceilalţi patru au plecat să-i anunţe pe preoţii templului de cele întâmplate. Dar în mormânt nu au avut curajul să intre ca să vadă dacă trupul celui mort mai era sau nu mai era acolo.

        După ce a meditat asupra celor auzite, Pilat s-a întors spre mine şi a spus:

        — Marcus, spune sincer, care dintre cele două povestiri ţi se pare plauzibilă? Cea despre care preoţii templului spun că ar fi în concordanţă cu adevărul sau aceasta pe care am auzit-o acum?

        Am spus deschis ce gândeam:

        — Eu cunosc şi logica sofiştilor şi adevărurile cinicilor. Am fost iniţiat în diverse mistere, dar niciunul nu m-a convins, în ciuda frumoaselor lor simboluri. Filosofia m-a făcut sceptic, iar adevărul acestei lumi mi-a fost întotdeauna dureros, ca un cuţit înfipt în inimă. Dar acum totul este clar. Cu ochii mei 1-am văzut murind. Cu ochii mei i-am văzut mormântul şi am înţeles că nici o forţă din această lume nu 1-ar fi putut deschide, în principiu, adevărul este surprinzător de simplu, tu însuţi ai spus-o. Astăzi dimineaţă, împărăţia lui a coborât pe pământ. Iar pământul s-a cutremurat şi a deschis mormântul. Când a înviat din moarte Ş1 a ieşit din mormânt, lumina lui i-a orbit pe străjeri. Este simplu. De ' <l ce să cred în istorii complicate, care nu se potrivesc cu realitatea

        — Dar eşti ridicol, Marcus! A exclamat proconsulul. Nu totuşi că eşti cetăţean al Romei! R.

        Şi întorcându-se spre Adenabar 1-a întrebat: ##

        Dar tu, Adenabar, care istorie ai alege-o?

        Stăpâne, i-a răspuns prudent sutaşul, eu nu am nici o părere personală.

        Mi S'a adresat din nou Ponţiu Pilat, de data aceasta cu un glas rugător, şi a zis: Ascultă, Marcus! Oare tu gândeşti că eu ar trebui să mă fac

        3e râs în faţa întregii lumi, alertând toate garnizoanele romane jjn ludeea şi dând poruncă să fie căutat peste tot un mort care a înviat? Pentru că aşa ar trebui să fac dacă m-aş încrede în vorbele taleSemne particulare: o rană adâncă de la coastă până la inimă, răni la mâini şi la picioare de la cuiele cu care a fost pironit pe cruce, el însuşi afirmă că ar fi regele evreilor.

        Apoi a spus pe un ton mai convingător:

        — Am să-ţi mai uşurez din greutatea alegerii pe care ţi-am cerut să o faci. Eu nu te-am întrebat care dintre aceste istorii este, după părerea ta, adevărată. Te-am întrebat doar care dintre ele este credibilă pentru această lume în care, până una-alta, trăim. Sau, dacă vrei, încă şi mai clar: care dintre cele două istorii este mai convenabilă şi pentru romani şi pentru evrei?

        Înţelegi oare că, indiferent de ceea ce gândeşti tu, alegerea mea trebuie să fie adaptată scopurilor politice?

        I-am spus amărât:

        — Înţeleg acum de ce 1-ai întrebat: Ce este adevărul? Fie după cum ai spus! Înţeleg că în felul acesta poţi fi împăcat. Pentru că evreii te-au scutit de povară şi au lămurit totul cum le-a căzut lor mai bine, oferindu-ţi o istorie plauzibilă şi un dar, ca să-ţi fie mai uşor să le accepţi povestea. Bineînţeles, povestea lor este în armonie cu raţiunea politică. Află că, în nici un caz, eu nu vreau gă mă amestec în această afacere, pentru că nu ţin să fiu acuzat cândva de intrigi împotriva Romei. Chiar atât de prost nu sunt.

        U&r sper că-mi vei permite să-mi păstrez opiniile, pentru că nu am de gând să le strig în piaţa publică.

        Înseamnă că toţi trei suntem de aceeaşi părere, a spus calm

        °c°nsulul. Iar cu cât mai repede vom uita totul, cu atât va fi

        ^ai bine. Iar tu, Adenabar, şi comandantul garnizoanei veţi stra câte o treime din banii dăruiţi de preoţii templului. Aşa e Just. Mulţumească-se deci soldaţii cu câte zece arginţi, că sta este preţul tăcerii! De la arest, li s-ar putea da drumul la u1” ^âine dimineaţă, iar la vremea potrivită să fie transferaţi

        °tare, de preferinţă în garnizoane diferite, separaţi unul de i Itul. Dar dacă vor începe să împrăştie împrejurul lor poveşti i bsurde, să li se închidă imediat gura!

        Am înţeles că această ameninţare îmi era în egală măsurii dresată, de dorit fiind deci să-mi ţin gura, cel puţin atâta tirnn

        ; ît voi rămâne în ludeea. Deşi – trebuie să recunosc – în toată urnea civilizată nu există un loc unde să pot povesti deschis tot

        : eea ce am văzut şi am trăit. Pentru că imediat oamenii vor gândi

        ; ă sunt un nebun sau un mitoman care vrea să atragă atenţia i supra persoanei sale. Iar în cel mai rău caz, Ponţiu Pilat m-ar iuţea acuza de agitaţie politică. Ar putea susţine că m-am ames-

        ; ecat în afaceri iudaice, acţionând împotriva intereselor Romei. Chiar i pentru mai puţin au fost alţii trecuţi prin ascuţişul săbiei.

        Am fost descurajat de aceste gânduri, dar amintindu-mi că doar ntru mine pornisem în căutarea adevărului, nu pentru a-1 explica Itora, mi-am regăsit din nou echilibrul. După ce Adenabar a ilecat, 1-am întrebat cu un aer smerit pe procurator:

        — Sper că nu ai nimic împotrivă dacă voi încerca să aflu mai [piuite despre regele evreilor. Nu-ţi face griji, nu voi vorbi nimănui espre învierea lui. Ceea ce mă interesează este opera şi învăţăturile pe care le-a transmis discipolilor lui. Poate că există ceva iemn de a fi reţinut. De altfel, tu însuţi mi-ai spus că a fost un >m extraordinar.

        Scărpinându-şi bărbia, Ponţiu Pilat m-a privit prietenos şi ni-a spus binevoitor:

        — Eu cred sincer că ar fi mai bine dacă 1-ai uita. Păcat să-ţi spargi capul cu religia încurcată a evreilor. Eşti încă tânăr, eşti ogat, eşti liber, ai prieteni influenţi şi viaţa îţi surâde. Dar fiecare m destinul lui! Eu nu te voi împiedica să-ţi urmezi drumul, cu condiţia să-ţi satisfaci curiozitatea fără nici un comentariu imprudent şi fără a atrage prea mult atenţia asupra ta. Este drept că în aceste zile doar despre el se vorbeşte în Ierusalim, dar tu ştii la fel de bine ca şi mine că memoria mulţimii este scurtă. Iar discipoli1 ui, împrăştiaţi în lumea mare, se vor duce până la urmă la casele or. Crede-mă, peste doi ani nimeni nu-şi va mai aminti de elAm înţeles că întrevederea se terminase. Cum nu m-a reţinu' pentru masă, m-am dus în salonul ofiţerilor. Dar eram foarte neliniştit şi nu am auzit prea multe din cele ce ei mi-au spus, nicl nu m-am odihnit după masă cum au făcut cei mai mulţi dintre &'

        Am ieşit afară din fort şi m-am dus să mă plimb prin ora?'

        Străzile erau pline de oameni care urmau să se întoarcă la casei j0r după sărbătoare. Erau veniţi din toată lumea. Pentru moment, am fost tentat să privesc tarabele pline cu mărfuri luxoase pe care je vindeau negustorii evrei. Dar aşa ceva văzusem destul şi în alte oraşe mari ale lumii şi nu am simţit nici o plăcere să le privesc.

        După un oarecare timp, am observat că mă uitam doar la cerşetorii de pe stradă, la mâinile şi la picioarele lor amputate, la ochii lor orbi, la plăgile lor purulente, şi am fost uimit, pentru că de obicei călătorilor nu le sare în ochi niciodată acest aspect al vieţii cotidiene când sunt într-un oraş străin. Pentru un străin, cerşetorii sunt tot atât de neînsemnaţi ca roiurile sâcâitoare de muşte. Şirul lor mărginea ambele părţi ale străzilor care duceau la templu, şi mi s-a părut că fiecare avea locul lui dinainte stabilit.

        Cu mâinile întinse, strigau şi se văicăreau, îmbrâncindu-se unii pe alţii, fiindcă fiecare voia să fie văzut de trecătorii mai milostivi.

        Am fost supărat pe ochii mei, fiindcă în loc să privească la podoabele veşmintelor fariseilor, la minunatele mărfuri ale orientului şi la frumoasele femei care cărau apă în vase de lut, nimic altceva nu vedeau în afară de oameni săraci, de cerşetori şi de infirmi. De aceea, obosit de străzile oraşului, am ieşit pe poarta cetăţii şi am ajuns din nou la locul supliciului. Depăşindu-1 în grabă, am intrat în grădina unde se află mormântul. Grădina era plină de pomi fructiferi şi de ierburi aromate şi am fost mirat că dimineaţa nu-i remarcasem frumuseţea. Paşii m-au purtat fără voie la mormânt şi am intrat din nou acolo. Am privit în jurul meu şi am văzut că giulgiul fusese luat. Dar încă se mai simţea mirosul balsamului de smirnă şi aloe.

        Când am ieşit, am fost copleşit de oboseală. Cred că niciodată nu mai fusesem atât de obosit. Dar de două nopţi nu dormisem bine, iar primele două zile în Ierusalim, împreună cu această zi ce încă nu se sfârşise fuseseră, fără îndoială, cele mai lungi zile din viaţa mea. Epuizat, am mers cu paşi nesiguri, m-am trântit Pe iarbă la umbra unui mirt, m-am înfăşurat în straiele mele şi ai*i adormit profund.

        Când m-am deşteptat, soarele era în declin. Era deci ora a Patra după orarul roman. Păsărelele ciripeau, aerul serii era Proaspăt şi înmiresmat de parfumul florilor galben-aurii ale roze-

        °rNu mai eram nici obosit, nici înspăimântat, nici gânduri

        ^6Şarte nu mă mai frământau. Am respirat aerul proaspăt şi

        °ată lumea mi s-a părut întinerită. Nu mai bătea vântul uscat al eŞertului. Cine ştie, poate că încă de dimineaţă fusese aşa, dar u nu observasem. Nu mă mai durea capul, ochii nu mă mai sturau, nu îmi era foame, nu îmi era sete. Simţeam doar că este linunat să respir, să trăiesc, să fiu om printre oamenii acestei lumi.

        Atunci 1-am văzut pe grădinar. Ridica ramurile pomilor sj ipăia fructele să vadă dacă sunt coapte. Purta un veşmânt lodest cu franjuri mici la poale şi avea capul acoperit să nu-1 ardă oarele. M-am gândit că poate îl ofensasem dacă mă odihnisem în radina lui fără să-i fi cerut voie. Tradiţia evreilor este compH.

        Aţă, iar eu nu cunosc prea bine canoanele lor de bună-cuviinţă.

        ) e aceea m-am ridicat imediat, m-am apropiat de el, 1-am salutat i am spus:

        — Ai o grădină minunată! Sper că nu te-am ofensat dacă

        — Am odihnit în grădina ta fără să-ţi fi cerut voie.

        În acea clipă nu aş fi vrut să supăr pe nimeni din lume.

        Şi-a ridicat faţa spre mine şi mi-a zâmbit prietenos. Nici un vreu nu-mi mai zâmbise până atunci, pentru că, orice s-ar spune, ram roman şi nici nu purtam barbă. Dar vorbele pe care mi le-a dresat m-au uimit încă şi mai mult. Cu o voce blândă, puţin itimidat chiar, el a spus:

        — Şi pentru tine este un loc în grădina mea. Eu te cunosc.

        Am bănuit că avea vederea slabă şi mă confunda cu altcineva.

        I-am întrebat cu mirare:

        — Oare tu nu vezi că nu sunt evreu? Cum ai putea să mă unoşti?

        Mi-a răspuns în maniera misterioasă a evreilor înţelepţi:

        — Eu îi cunosc pe cei ce sunt cu mine şi cei ce sunt cu mine mă unosc.

        Apoi a făcut un semn cu mâna, îndemnându-mă să-1 urmez.

        M-am gândit că vrea să-mi arate ceva sau să-mi ofere un dar în semn de prietenie şi 1-am urmat cu bunăvoie. A mers înaintea mea şi am văzut că păşea cu greutate, şchiopătând, cu toate ca nu era bătrân. La o răspântie a cărării pe care mergeam, pe când ridica el ramurile unui pom că să-i privească roadele, i-am văzut încheieturile rănite ale mâinilor. Dar în clipa când i-am văzut rănile deschise, am rămas ca ţintuit de pământ şi picioarele mele nu m-au mai dus înainte. Grădinarul m-a privit din nou ca pe cineva demult cunoscut şi a mers mai departe pe cărarea lui pierzându-se apoi după o stâncă abruptă.

        Când picioarele mele au fost din nou în stare să meargă, an1 lergat pe urmele lui şi 1-am strigat. Am făcut înconjurul stâncii după care dispăruse, dar nu 1-am văzut. Cărarea pe care plecase continua, dar nu era nimeni pe ea şi nu am văzut un loc unde ar fi putut să se ascundă într-un timp atât de scurt.

        Îmi tremurau genunchii şi m-am aşezat în mijlocul drumului jiemaistiind ce să cred. Am povestit această istorie aşa cum am trăit-o şi trebuie să mărturisesc cu toată sinceritatea că un oarecare timp am fost convins că grădinarul nu fusese altul decât regele evreilor, cel înviat din moarte.

        Pentru că rănile lui se aflau exact în locul unde călăul bate piroanele pe mâinile osânditului la răstignire, pentru ca oasele străpunse să poată suporta greutatea trupului întins. El a spus că mă cunoaşte. De unde să mă fi cunoscut? Doar de pe cruce ar fi putut să mă vadă.

        Dar clipa de extaz s-a risipit, pământul a redevenit cenuşiu şi raţiunea mi s-a redeşteptat. Am rămas aşezat în mijlocul drumului plin de praf şi am chibzuit. Cum de puteam să fiu atât de mult tulburat, doar pentru că un oarecare evreu prietenos îmi zâmbise? Oare nu văzusem destui evrei care să-şi manifeste prietenia faţă de străini? Şi care grădinar nu-şi răneşte uneori mâinile îngrijindu-şi grădina? Eu trebuie să fi înţeles probabil greşit gestul lui. Poate că el mi-a spus să nu-1 urmez şi de aceea s-a ascuns de mine.

        Dar mai înainte de orice, dacă într-adevăr el ar fi fost regele evreilor, de cemi s-ar fi arătat tocmai mie? Oare cine sunt eu ca el să mi se arate? Pe de altă parte, dacă ar fi avut un motiv să o facă, mi 1-ar fi explicat şi ar fi spus ce doreşte de la mine.

        Altminteri, apariţia lui este inexplicabilă.

        M-am mai gândit că poate visasem, dar ridicându-mă şi întorcându-mă pe urmele paşilor mei, am dat de mirtul la umbra căruia mă odihnisem şi am înţeles că nu fusese vorba despre nici un vis. M-am întins din nou pe iarbă. Raţiunea şi modul de a gândi pe care le dobândisem în primii ani ai copilăriei şi în şcoală, totul din mine se revolta împotriva acestei viziuni lipsite de

        ^ndament. Bineînţeles că îmi dorisem din tot sufletul să-1 văd cu

        °chii mei pe răstignitul rege al evreilor înviat din moarte, dar nu ayeam dreptul să-mi amăgesc dorinţa, imaginându-mi că 1-am azut în forma unui grădinar.

        În felul acesta mi s-au separat mie gândurile în două şi am

        °st înspăimântat când am simţit că mi se dedublează personaliatea. Eram când unul – acela care voia să creadă, când celălalt – acela care îşi bătea joc de naivitatea primului. Iar acela care îşj bătea joc pretindea că nu mai sunt tânăr şi nu mai am rezistenţa de altădată. Şi-mi reproşa viaţa dezordonată din Alexandria care-mj răvăşise mintea, pentru că uneori petrecusem zile şi nopţi de-a rândul în compania beţivilor şi a femeilor uşoare, iar alteori studiasem până la epuizare scripturile profeţilor. Iar după aceea obositoarea călătorie până la Joppe, tulburătoarele evenimente la care din întâmplare fusesem martor şi scrisul acestor epistole, au fost ultima picătură, cea care face să se reverse pe dinafară vinul din cupă sau pana sofistului ce rupe spinarea cămilei. Nu mă mai puteam bizui pe simţurile mele, cu atât mai puţin pe raţiunea mea.

        Ponţiu Pilat este mai în vârstă decât mine. Este un bărbat cu destulă experienţă, capabil să înţeleagă epoca în care trăieşte.

        Dacă as fi înţelept, aş lua în seamă sfaturile lui şi m-aş odihni, aş vizita monumentele oraşului sfânt al evreilor şi aş uita.

        M-am gândit la demonii despre care povestesc evreii că s-ar strecura în oamenii slabi şi le-ar domina trupul. Dormisem în apropierea unui mormânt, expunându-mă astfel pericolului. Dar, în cazul acesta, nu puteam înţelege care dintre cele două fiinţe din mine era posedată de demoni: cea care mă îndemna să cred că regele răstignit al evreilor se sculase din mormânt şi că mi se arătase sub înfăţişarea unui grădinar sau cea care îşi bătea joc cu îndârjire de toate acestea.

        Abia fusesem pătruns de această idee, că cel care îşi bătea joc de toate m-a avertizat, agitându-se ca un nebun în mine:

        — Ai cam luat-o razna, dac-ai ajuns să crezi până şi-n demonii evreilor! Doar la Alexandria ai văzut cu ochii tăi disecţia unui cadavru, iar medicii ţi-au povestit că au mai făcut acest lucru pe cadavrele unor criminali, pentru a căuta sufletul lor. Dar nu 1-au găsit nicăieri. Iar acum îţi imaginezi că un om a înviat din moarte, când tu însuţi 1-ai văzut murind pe cruce. L-ai văzut chiar şi pe soldatul care i-a străpuns inima cu suliţa. Aşa ceva nu este posibil. Iar ceea ce nu este posibil nu este adevărat.

        Dar cel din mine care mă îndemna să cred, a spus:

        — Marcus, dacă tu renunţi şi te retragi, nu-ţi vei mai găsi liniştea niciodată şi vei suferi continuu, urându-te pe tine însuţi pentru această slăbiciune de moment, pentru că tu ai fost martorul unui eveniment însemnat, care nu s-a mai întâmplat pe pământ. Orice raţiune are limite şi este înşelătoare, după cum a^ demonstrat sofiştii. Nimic nu te împiedică să cercetezi totul ctf jpodestie şi prudenţă. Cercetează mai întâi, că după aceea vei avea tot timpul să cugeţi! Chiar dacă astfel de lucruri nu au fost cunoscute, nimeni nu poate demonstra că nu ar fi posibile. Ceea ce s-a întâmplat acum este mai important decât presimţirile şi semnele în care cel puţin pe jumătate ai crezut odinioară, încrede-te mai degrabă în sensibilitatea ta decât în raţiune! Tu nu eşti unul dintre cei şapte înţelepţi ai lumii şi nu uita că nici un om nu a fost ridicat în slăvi doar pentru puterea sa de judecată. Sylla era încrezător în norocul său, Cezar nu crezuse că Idele lui Martie i-ar fi fost defavorabile. Chiar şi animalele care sunt lipsite de raţiune sunt uneori mai înţelepte decât oamenii. Păsările îşi întrerup ţipetele şi animalele de povară o iau razna înainte de cutremur.

        Iar şobolanii părăsesc încă din port corabia pe cale să naufragieze.

        Nu-mi este uşor să descriu această dedublare, fiindcă este o experienţă greu de imaginat dacă nu ai încercat-o. Este o trăire periculoasă şi, cine ştie, poate că mi-aş fi rătăcit mintea dacă în profunzimile fiinţei mele nu ar fi existat acea rezervă limpede care m-a apărat întotdeauna în momentele cele mai tulburi ale vieţii mele. Dar această experienţă m-a transformat într-un om taciturn şi m-a făcut să înţeleg că trebuie să mă păzesc, ca să nu mă pierd de tot în gânduri zadarnice.

        Când mi-am regăsit calmul era seară şi umbrele munţilor coborâseră în vale. Soarele înroşea cu lumina de foc a crepusculului templul evreilor de pe înalta colină a cetăţii. Am mers în oraş şi am căutat casa bancherului, pentru a-i prezenta documentul din Alexandria pe baza căruia să iau de la el banii hotărâţi. Mă bătea gândul că voi avea nevoie de mulţi bani pentru a-mi putea continua investigaţiile. Casa pe care o căutam se afla în partea nouă a oraşului, în apropierea teatrului şi a palatului marelui preot al templului.

        După ce le-am explicat servitorilor motivul vizitei mele, bancherul însuşi mi-a ieşit în întâmpinare. A fost o adevărată surpriză să-1 cunosc, pentru că acel bărbat nu semăna deloc cu evreii pe care-i văzusem până atunci, încă de la început m-a rugat să-1 ftumesc Aristainos, pentru că acesta era numele lui grec.

        — Ştiam deja că trebuie să soseşti, a spus el. Am fost înştiinţat ai ajuns în ludeea. De aceea, când am văzut că nu ai venit mine, mi-a fost teamă să nu fi căzut în mâinile vreunor tâlhari, lucru pe care îl face un străin după ce ajunge aici, este să pe la mine, bineînţeles pentru a schimba bani, dar şi pentru a-mi cere sfaturi bune, ca să ştie pe ce să-şi cheltuiască banii mai cu folos, în ciuda aparenţei austere, Ierusalimul este totuşi un oraş plin de viaţă, mai cu seamă în timpul sărbătorilor De obicei, clienţii mei se întorc la mine puţin înainte de a pleca din ludeea că să le împrumut bani pentru a-şi putea plăticălătoria până acasă şi, sincer să fiu, mai bună afacere fac eu cu aceste împrumuturi decât cu scrisorile de schimb. Iţi povestesc acestea ca să ştii că, dacă ţi se vor ivi greutăţi în timpul cât vei rămâne în ludeea, poţi veni fără nici o teamă la mine. Pentru că nimic din ceea ce sunt în stare să facă tinerii şi călătorii plini de viaţă nu mă mai uimeşte. Când sună trâmbiţele templului şi deschid poarta să ies afară, nu se poate să nu dau peste unul din clienţii mei, dormind în pragul casei mele cu capul rezemat de pietre după ce şi-a pierdut până şi cămaşa de pe el la jocuri de noroc.

        A vorbit cu dezinvoltura omului de lume şi, în ciuda poziţiei importante, nu cred să fi fost mai bătrân decât mine. Purta barbă scurtă, doar pentru a salva aparenţele, iar franjurii care-i împodobeau marginea tunicii erau atât de mici că abia de puteau fi văzuţi. Avea părul aranjat în manieră grecească şi mirosea a uleiuri bune. Se putea spune, fără îndoială, că era un bărbat frumos şi simpatic.

        L-am lămurit că dacă locuiesc la fortul Antonia şi sunt oaspetele guvernatorului, este doar pentru că romanii mă sfătuiseră să nu-mi caut loc de înnoptat în oraş, fiindu-le teamă de eventualele tulburări care ar fi putut să izbucnească în timpul zilelor de sărbătoare. Uimit şi indignat, el şi-a ridicat braţele spre cer şi a strigat:

        — Dar nu este adevărat! Este chiar o ofensă pentru noi!

        Sanhedrinul are o poliţie puternică, suficientă pentru a menţine ordinea, iar sacerdoţi! Noştri sunt mai vigilenţi decât romanii când este vorba de răzmeriţe şi tulburări pe cale să se nască. Este drept că locuitorii Ierusalimului nu-i iubesc pe sirienii legiunii romane, dar este doar vina lor dacă nu au ştiut cum să se poarte pentru a fi acceptaţi. Dar un străin care aduce bani oraşului, respectă obiceiurile şi se supune legilor noastre este întotdeauna bine primit. I se oferă tot ce vrea, toată lumea se ocupă de el” călăuzele îşi dispută între ele onoarea de a-1 conduce prin oraş, cărturarii sunt gata să-i dezvăluie adevărurile credinţei noastreExistă hanuri pentru toate categoriile de călători, şi mai săraci, şi mai bogaţi, iar între zidurile unor anumite case sunt tolerate j.0ate plăcerile imaginabile venite din Egipt, din Grecia şi din ţjabilon. Iar dacă cineva are dorinţe chiar atât de extravagante, ooate găsi şi dansatoare din India în acest oraş. Dar, bineînţeles, cel mai înţelept este să locuieşti în cartierul acesta nou, în vecinătatea forumului, nu-i aşa?

        I-am răspuns că, nefiind încântat nici de vântul orientului care mi-a provocat dureri de cap, nici de cutremurul care m-a deşteptat dimineaţa, îmi este totuna unde locuiesc.

        El şi-a apărat cu încă şi mai mult entuziasm oraşul şi a spus:

        — N-ar fi trebuit să dai atâta importanţă acestor două cutrejnure de pământ care, de fapt, nici nu au fost prea puternice. De altfel, nici n-au provocat mari stricăciuni în oraş. Să fi locuit în această parte a oraşului, poate nici nu 1-ai fi simţit pe cel din această dimineaţă. Eu însumi nici nu m-am ridicat din pat când a fost să fie. S-ar părea că a fost mai puternic doar în zona fortului Antonia.

        Ştiam că nu este prea politicos, dar voiam să orientez discuţia spre ce măinteresa mai mult în ludeea, personalitatea lui lisus din Nazaret. De aceea, i-am spus cu ipocrită indiferenţă:

        — Înainte chiar de a intra în oraş 1-am văzut pe regele vostru răstignit pe cruce şi te asigur că nu a fost cel mai vesel spectacol.

        Auzindu-mi vorbele, Aristainos s-a întristat dintr-odată. Dar după o clipă a bătut din palme şi a poruncit să ni se aducă dulciuri şi hidromel. Şi a spus:

        — Ce ciudat călător eşti tu, dacă nu găseşti decât lucruri triste în acest Ierusalim care, într-adevăr, este cel mai sacru oraş al lumii! Dar, te rog, ia loc şi permite-mi să te lămuresc cum stau lucrurile, pentru că tu nu ştii ce vorbeşti. Noi evreii suntem împătimiţi de cărţile sfinte şi de prorocirile profeţilor, dar este de mţeles pentru că credinţa noastră este cea mai extraordinară din lume şi istoria neamului nostru este surprinzătoare. Dintre toate Popoarele acestui pământ, doar noi ne închinăm unui singur Dumnezeu şi avem doar un singur templu, aici, în Ierusalim, uflde îi slujim Dumnezeului nostru după legile pe care el însuşi le-a lctat patriarhului şi eliberatorului nostru din sclavia Egiptului.

        Mi-a zâmbit şi m-a îndemnat să gust din vin şi din dulciuri, dar

        11 mi-a oferit cupa cu vin din mâna lui şi am remarcat că dulciurile seseră puse pe două platouri, unul pentru mine şi altul pentru Urmărindu-mi privirea, el a izbucnit în râs şi a spus:

        — Nu uita că sunt evreu şi plin de prejudecăţi! Nu-ţi totuşi că mă cred mai bun decât tine. Numai din cauza servitorul^ nu beau din aceeaşi cupă cu tine şi nu-mi vâr degetele în platou. Sunt un om cultivat şi încalc legea iudaică în multe chiar dacă încerc să salvez aparenţele. Este deja destul că-i pe farisei, care îşi otrăvesc propria viaţă. Dar ei otrăvesc totodată şi viaţa celor din jur, impunându-le supunere absolută la tradiţiiie strămoşeşti. Acesta este temeiul contradicţiei noastre, pentru că ste adevărat că doar tradiţia a salvat unitatea neamului evreu n oricare oraş din lume, aceeaşi lege îi uneşte pe fiii lui Israel şi i constrânge să nu se amestece cu alte neamuri. Dacă nu ar fl ost aşa, cei care au suportat exilul şi sclavia în Egipt şi Babilon

        — Ar fi amestecat demult cu alte neamuri, iar poporul evreu nu ar ai fi existat. Eu, care sunt un om civilizat şi în inima mea mă simt mai mult grec decât evreu, nu pot accepta scriptura care încătuşează spiritul, chiar dacă pentru Dumnezeul nostru şj sentru templu m-aş lăsa şi tăiat în bucăţi de-ar fi nevoie. Istoricii noştri au adus dovezi temeinice în sprijinul ideii că noi suntem oporul ales de Dumnezeu. Iar dacă tot este aşa, un om cu udecată înţelege prea bine că mâncatul şi băutul, spălarea mâinior şi curăţirea rituală a vaselor nu înseamnă nimic pe lângă iurprinzătoarea şi nemărginita splendoare a lui Dumnezeu. In celaşi timp, este drept că obiceiurile complexe, rânduielile tradiionale, circumcizia, sanctificarea sabatului şi toate celelalte, care, unt greu de explicat unui păgân, menţin unit poporul evreu în ceasta mică ţară de la răscrucea Orientului şi Occidentului, ca l să nu se amestece cu alte neamuri, în aşteptarea împărăţiei de mie de ani care va începe când Mesia va coborî pe pământ.

        Mi-a aruncat o privire scurtă, după care a mai spus:

        — Aşa au anunţat profeţii, dar profeţiile pot fi înşelătoare entru cel ce se limitează la sensul aparent al cuvintelor. Şi nu rebuie să crezi că noi visăm să guvernăm lumea cu ajutorul lui ilesia. Doar oamenii simpli din popor – plebeii, cum îi numiţi voi, omanii – îşi pot face asemenea iluzii. Temperamental, suntei”

        |in popor de exaltaţi. De aceea îşi fac apariţia în ludeea mân”

        ; uitorii lumii, unul după altul, fiecare încercându-şi şansa de a „ ecunoscut drept adevăratul Mesia. Nu există tămăduitor, cât & irost ar fi el, să nu poată trezi interesul mulţimii, dacă are estulă încredere în sine însuşi. Dar te asigur că noi, evreii, ^ rom putea recunoaşte pe adevăratul Mesia îndată ce va veni. U$ arecare rege de-al nostru din spiţa macabeilor a răstignit pe uce trei mii de fanatici ipocriţi, aşa că nu s-ar putea spune că lipseşte experienţa. Oare tu ai putea avea milă şi 1-ai ierta de edeapsă pe un om care, profitând de naivitatea celor simpli, îi face să creadă că el este regele şi mântuitorul lumii?

        În tot timpul acesta eu am băut vin şi am mâncat dulciuri, iar inul m-a ameţit uşor, de aceea i-am spus zâmbind:

        — Ce revărsare de vorbe şi cât entuziasm pentru ceva lipsit de

        ^portantă, cum tu însuţi ai spus-o!

        Bl a continuat:

        — Crede-mă, mântuitorii vin şi pleacă, dar Dumnezeul nostru este etern şi templul îi va aduna întotdeauna pe evrei, până la sfârşitul veacurilor. Avem toate motivele să le mulţumim romanilor care au recunoscut locul special pe care-1 ocupă poporul nostru printre popoarele lumii civilizate tocmai din cauza credinţei pe care o are, scutindu-ne de povara autoguvernării. Pentru că atât împăratul August, cât şi împăratul Tiberiu ne-au fost favorabili şi au ascultat glasul nostru. Datorită lor, poziţia noastră în lume s-a consolidat. La drept vorbind, guvernându-ne, Roma ne-a scutit de povara întreţinerii unei armate permanente şi ne-a ajutat să nu ne irosim puterile în conflicte interminabile cu ţările vecine, care râvnesc la bogăţiile noastre. Ca locuitori ai Imperiului Roman avem o mai mare siguranţă şi susţinători în toate oraşele importante ale lumii, până-n Galia şi Bretania şi până la ţărmurile sciţilor. Chiar şi barbarii ne recunosc de buni negustori. De-a lungul anilor m-am ocupat şi eu de comerţ şi am trimis la Roma nuci şi alte fructe. Este regretabil că nu avem armatori de corăbii, dar noi, evreii, nu ştiu din ce cauză, nu ne încredem în apele marii. Toţi credincioşii din lume vin la Ierusalim să aducă ofrande ia templu, în felul acesta, aici se adună bogăţii incomensurabile, înţelegi deci de ce nu putem tolera ca mulţimea să se lase înşelată fle visele unui impostor care pretinde ca este mântuitorul lumii.

        Cu alte cuvinte, mă forţa să aprob politica sanhedrinului. Şi ragându-se mai spre mine, a continuat să mă lămurească.

        — Cu toate acestea, a spus el, trăim pe un ascuţiş de sabie. Ar

        ^e ajuns doar ca un procurator cupid să-i încurajeze pe intrigii ce aspiră la putere, înlesnindu-le organizarea unei revolte e i-ar putea permite lui să ne limiteze autonomia şi totodată q r da ocazia să acapareze toate comorile templului sau cel puţin Parte din ele. În orice caz, chiar şi fără a vorbi de interesul nostru, este mai câştigată Roma dacă menţine lucrurile în starea deacum şi susţine sanhedrinul care oricum nu se amestecă jj, politica romanilor. Ca să te lămuresc mai bine, aş putea spune că sanhedrinul corespunde, într-o oarecare măsură, senatului roman Din el fac parte marii preoţi, cei mai erudiţi cărturari cunoscători ai legilor şi un grup restrâns de bărbaţi influenţi, care sum numiţi bătrânii poporului. Chiar dacă nu toţi sunt bătrâni, aceşya din urmă trebuie să aibă o avere mare şi să aparţină unei familjj importante. Poporul nu are nici o orientare politică, de aceea nici nu se pune problema că ar putea fi lăsat să guverneze. Iată de ce trebuie înăbuşită încă din faşă orice tentativă de sporire a puterii politice a poporului sau de restaurare a unei monarhii. Fie ea cât de inofensivă ar fi, conspiraţia tot conspiraţie este. Şi sub veşmântul înşelător al credinţei, şi în numele dragostei pentru aproapele tău.

        Tăcerea mea 1-a întărâtat pe cămătar şi el mi-a vorbit cu încă şi mai multă ardoare, ca şi cum, simţindu-se vinovat, ar fi vrut să se apere.

        — Ca roman, tu nu poţi să-ţi imaginezi cât de mare este puterea unei veritabile credinţe, fiindcă tu aduci doar jertfe unor chipuri cioplite. Credinţa este forţa noastră, dar, în acelaşi timp, este un pericol permanent, pentru că este şi cea mai mare slăbiciune a noastră. Cei care atrag mulţimea trebuie să recurgă la adevărurile scripturii pentru a-şi susţine cauza, indiferent de scopul pe care-1 au. Ai să-mi spui bineînţeles că lisus din Nazaret, cel care a fost răstignit pe cruce în ajunul Paştelui, a fost un om drept, un inocent, un remarcabil vindecător şi un mare orator.

        Nu te voi contrazice. Dar omul cel mai inocent şi sincer care atrage mulţimea este şi cel mai periculos. Pentru că mulţimea este fascinată de personalitatea unui astfel de om şi se încrede în promisiunile sale. Iar acest lisus din Nazaret, fiind absolut dezorientat din punct de vedere politic şi crezând sincer că ceea ce face el este spre binele tuturor, a fost folosit de acei care râvneau la putere. Iar acelora nu le păsa dacă întregul sistem social se va prăbuşi, dacă neamul se va pierde sau dacă vor fi trecuţi prin sabie de romani. Singurul lor scop era să-şi satisfacă ambiţiile Ş1 să se agate de putere. Crede-mă, orice bărbat care se dă drept Mesia este un criminal politic, oricât de sincer ar fi, şi nu merit3 altceva decât moartea.

        Şi, ca şi cum s-ar fi temut că nu a fost destul de convingător„ a mai spus: n.”. Tu, v, *; v Bineînţeles, el a încălcat şi poruncile legii, pentru că a luat jji deşert numele Dumnezeului său. Dar nu tablele legii sunt importante în această discuţie a noastră. Numai o dată să mai fi jntrat lisus în templu, în timpul sărbătorii Paştelui şi ar fi izbucnit gcandalul, pentru că fanaticii ar fi profitat de dezordine ca să pună plana pe putere şi mult sânge s-ar fi vărsat. Fireşte că romanii ar fi trebuit să intervină, iar acest lucru ar fi dus la pierderea autonomiei politice. Mai bine unul să moară decât tot poporul să piară.

        Am mai auzit vorbele acestea! 1-am anunţat eu.

        — Uită-1! M-a rugat Aristainos cu înflăcărare. N-avem de ce să ne mândrim noi evreii cu moartea lui. Dimpotrivă. Sunt întristat când mă gândesc la el şi cred că a fost un om bun acest lisus. Să fi rămas în Galileea, nu i s-ar fi putut întâmpla nimic rău. Acolo toţi cei care strâng dările pentru templu îl protejau şi se spune că comandantul garnizoanei din Capernaum era prietenullui.

        Am înţeles că n-avea nici un rost să fac aluzie la învierea lui lisus. Şi-ar fi pierdut respectul pentru mine şi m-ar fi socotit un credul nătâng. Cumpănindu-mi vorbele, i-am spus:

        — Ai reuşit să mă convingi. Am înţeles deci că, din raţiuni politice, moartea lui a fost necesară. Dar pe mine, de fapt, altceva mă interesează. In cursul anilor m-am obişnuit să culeg informaţii de tot felul din toată lumea, pentru că îmi place să povestesc prietenilor istorii interesante, dar şi pentru că în felul acesta îmi îmbogăţesc cunoştinţele. Am o atracţie particulară pentru tot ce este bizar şi incomprehensibil, iar vindecările miraculoase întotdeauna îmi trezesc interesul, în Antiohia, unde mi-am petrecut copilăria şi o parte din tinereţe, am fost fascinat de măiestria vrăjitorilor şi magicienilor din Siria, iar în Egipt am văzut destule locuri unde se întâmplă miracole şi spre care se îmbulzesc pelerinii.

        De aceea aş dori să-1 cunosc cel puţin pe unul dintre cei vindecaţi de acest om, pentru a-mi face o idee despre modul cum 1-a vindecat.

        Apoi, ca şi cum în acel moment mi-ar fi venit acea idee, i-am sPus cu entuziasm:

        — Cel mai bine-ar fi să-1 cunosc pe unul din discipolii lui. În acesta aş putea avea o informaţie directă de la cineva care '~a cunoscut. Aş putea afla ce impresie i-a lăsat acest om şi ce Atenţii avea.

        Indignat de vorbele mele, Aristaineos a spus:

        — Discipolii lui s-au ascuns, fireşte. Sau poate că s-au întors

        111 Galileea. După câte ştiu, erau doisprezece, dar unul dintre ei a dezvăluit preoţilor templului locul secret unde trăseseră pentru noapte. Toţi sunt oameni simpli, pescari de la Marea Galileii sa^ aşa ceva, în afară de loan, un tânăr de familie bună, care vorbeşte limba greacă şi probabil este instruit. Am auzit că printre ei ar fj şi un bărbat care până nu de mult strângea dările pentru tempha Dar află că nu-i nimic de capul lor şi mă îndoiesc că de la ei ai putea afla mare lucru.

        Dar, a mai spus el cu îndoială în glas, dacă tot eşti atât de curios – deşi, sincer să fiu, nu te înţeleg, fiindcă ai fi putut să te distrezi bine în Ierusalim – adresează-te lui Nicodim, care este membru al sanhedrinului. El este un erudit cucernic care şi-a consacrat toată viaţa studiului scripturilor. Nimic rău nu este în acest om, chiar dacă 1-a apărat pe lisus, dar eu cred că-i prea naiv pentru locul atât de important pe care-1 ocupă. De aceea nici nu a fost chemat în acea noapte când a fost arestat lisus din Nazaret, pentru că el, fără îndoială, s-ar fi opus din răsputeri hotărârii sanhedrinului.

        Am auzit vorbindu-se despre el, am spus eu. El este cel care a coborât de pe cruce trupul neînsufleţit al regelui şi 1-a pus în mormânt, nu-i aşa? Se spune c-ar fi folosit o sută de livre de smirnă şi aloe pentru miresmele giulgiului.

        În mod vădit, cuvântul rege 1-a enervat pe Aristainos, dar nu m-a corectat. Şi a spus el:

        — Tu, într-adevăr, eşti bine informat. A fost doar un gest de protest, la felca şi în cazul lui losif din Arimateea, dar să şi-1 păstreze lor protestul ăsta dacă le păzeşte cinstea! Losif este doar bătrân al poporului, dar Nicodim, care este rabin al lui Israel, ar trebui să ştie aceasta. Cine ştie, poate că, înmormântându-1 împreună pe nazarinean, au încercat să atragă simpatia unor alţi membri ai sanhedrinului, ca împreună să mai micşoreze din puterea marelui preot.

        Fascinat de această idee a sa, a strigat deodată:

        — Dar eu n-am nimica împotriva acestui plan! Insolenţa lui Caiafa a depăşit orice limită. Până şi profesiunea mea este ameninţată. El a concesionat doar pentru membrii familiei sale dreptul de a vinde animalele destinate sacrificiului şi de a schimba ban1 în incinta templului. Mă crezi sau nu mă crezi, eu nu am decât „ masă de schimb în prima curte a templului! Cine ştie, poate ca Nicodim, în pofida aparentei lui nevinovăţii, face o treabă buna'

        Nu este nici corect nici legal ca prima curte a templului să &e transforme într-un loc de permanentă gâlceava. Dacă este o concuj-eiiţă rezonabilă, nimeni n-are nimic de zis. Şi, bineînţeles, cei veniţi jo pelerinaj sau călătorii din alte ţări pot schimba bani la preţul care le convine lor, nu la acela din templu, prestabilit de Caiafa.

        Dar pe mine nu mă interesa câtuşi de puţin ce-mi povestea el, „sa că, întrerupându-1, i-am spus:

        — Eu aş vrea să-1 întâlnesc pe Nicodim, dar mi-e teamă că nu va fi el de acord să mă întâlnească, pentru că sunt roman.

        — Dragul meu, a exclamat Aristainos, dar tocmai asta este cea mai bună recomandare! Un erudit din ludeea consideră că egte o onoare dacă un cetăţean roman doreşte lămuriri despre religia noastră. Poţi să-i spui că eşti un om cu frica lui Dumnezeu.

        Această afirmaţie nu te obligă la nimic şi-ţi deschide aici toate porţile. Dar, dacă vrei, te pot recomanda cu plăcere.

        Am convenit că-i va trimite rabinului vorbă, urmând să mă duc la el a doua zi, la căderea nopţii. De la Aristainos am retras puţini bani. Este mai bine să rămână în păstrarea lui. El a încercat să mă convingă să accept serviciile unui ghid cu experienţă, pentru ca toate porţile secrete ale desfătărilor să-mi fie deschise, dar eu i-am spus că, după iarna fierbinte a Alexandriei, făcusem legământ de abstinenţă la plăcerile trupeşti. Când a mai auzit-o şi pe asta, i s-au risipit argumentele, dar mi-a admirat fermitatea şi, în acelaşi timp, şi-a exprimat regretul că din cauza acestui bun legământ nu mă voi putea bucura de plăcerile Ierusalimului.

        În orice caz, ne-am despărţit prieteni. Conducându-mă până la poarta casei, mi-a propus serviciile unui înaintemergător, care să strige la toate răspântiile drumului numele meu, ca lumea să se dea la o parte, dar eu 1-am refuzat din nou, fiindcă nu doresc să atrag atenţia celor din jur. înainte de despărţire, Aristainos m-a asigurat pentru încă o dată că, orice-ar fi să mi se întâmple, mă pot bizui pe elFără îndoială, este cel mai binevoitor evreu pe care 1-am întâlnit Până acum dar, nu ştiu din ce cauză, nu-mi place prea mult de el.

        Când am ajuns la fortul Antonia, mi s-a spus că servitorii

        ^laudiei Procula mă căutaseră de multe ori şi că eram aşteptat j^ eaAm urcat în grabă până la apartamentul din turnul fortului.

        Ra în pat şi se odihnea, dar imediat după ce am fost anunţat a

        ^°sit într-un veşmânt de mătase subţire şi cu o capă pe umeri, Preună cu doamna ei de companie. Ochii ei aveau o strălucire sPăimântătoare, ridurile de pe faţa palidă nu se mai vedeau,

        1 s~a părut că este în extaz.

        Mi-a prins mâna între mâinile ei şi a exclamat:

        — Marcus, regele evreilor a înviat din moarte!

        I-am răspuns iritat:

        — Dar nu ţi-a povestit proconsulul că noaptea trecută discipolii lui au furat cadavrul din mormânt? Aceasta este versiunea oficiala confirmată, de altfel, de cei şase gardieni din legiunea romanţ care au păzit mormântul.

        Furioasă, Claudia Procula a bătut din picioare şi a strigat: Oare tu îţi imaginezi că Ponţiu Pilat poate admite un fapt care nu are legătură cu banii şi cu confortul lui? Dar eu am prieteni în Ierusalim. Tu nu ai auzit încă de femeia care astăzi dimineaţă în zori, intrând la el să-1 plângă, a găsit mormântul gol? Este vorba de una din femeile care 1-au urmat pe lisus aceea din care el izgonise şapte demoni. Ei bine, în mormânt i s-a arătat un înger cu chip de foc şi veşminte albe că lumina.

        Dacă-i aşa, am spus eu cu asprime, înseamnă că demonii au revenit în trupul acelei nefericite femei.

        Am fost descurajat şi am gândit că poate sunt nebun şi mintea mea este la fel de răvăşită ca mintea acelei femei neîndoielnic bolnave.

        Descumpănită, Claudia Procula m-a întrebat:

        — Şi tu, Marcus?

        Apoi, izbucnind în plâns, a spus amărâtă:

        — Şi eu care credeam că tu eşti de partea lui. Mi s-a spus că ai fost acolo şi ai văzut mormântul gol. Oare tu crezi mai mult în vorbele lui Ponţiu Pilat şi în mărturisirile mincinoase ale gardienilor cumpăraţi de templu decât în ceea ce ai văzut cu ochii tăi?

        Pe faţa inundată de lacrimi a Claudiei Procula era un fel de lumină, mi-a fost milă de ea şi aş fi vrut s-o consolez. Dar, în acelaşi timp, înţelegeam că este periculos să mă destăinuiesc unei femei exaltate. După părerea mea, delirul femeilor Ierusalimului, care credeau în ceea ce ar fi dorit să se întâmple, părându-li-se ca s-au întâlnit cu îngerii, era doar spre folosul sanhedrinului, pentru discreditarea lui lisus şi acoperirea adevărului învierii lui.

        Nu-ţi face sânge rău, Claudia! Am încercat eu s-o liniştescDoar ştii bine că am studiat textele cinicilor şi le-am admir^ filosofia. De aceea îmi este greu să cred în lucruri supranatural^

        Pe de altă parte, nu vreau să neg categoric mărturiile nimănuiDar cine este această femeie?

        Numele ei este Măria, a spus Claudia Procula, din plină de entuziasm. Un nume obişnuit la evrei, dar această egte din Magdala, un loc de pe ţărmul Mării Galileii. Este o femeie Bogată şi are o renumită crescătorie de porumbei, dincare, în fiecare an, sunt trimişi la templu mii de porumbei imaculaţi pentru sacrificiu. Este drept că nu avea ea o prea bună reputaţie când era posedată de demoni, dar după ce lisus din Nazaret a vindecat-o, s-a schimbat cu totul şi s-a alăturat celor care-1 urmau oretutindeni. Am întâlnit-o în casa unei prietene din înalta societate a ierusalimului şi am fost impresionată de faptele lui lisus din

        ^azaret, despre care ea ne-a povestit.

        Ar trebui să aud din gura ei ca să cred, am spus eu. Poate că nu-i decât o femeie exaltată, poate că doar a visat. Crezi că aş putea-o întâlni?

        Oare este un păcat să visezi? M-a întrebat ea. Eu însămi avusesem un vis înspăimântător şi 1-am avertizat pe soţul meu să nu condamne nici un bărbat sfânt. Iar la miezul nopţii un mesager m-a anunţat că el a fost prins şi m-a implorat să-i cer lui Ponţiu Filat să nu-1 condamne la moarte. Dar pentru mine visul a fost mai hotărâtor decât mesajul secret. Chiar dacă nu a folosit la nimic, fiindcă soţul meu a făcut cea mai absurdă faptă din viaţa lui şi 1-a dat pe mâna lor, ca ei să-1 răstignească.

        — Crezi că aş putea-o întâlni pe acea femeie? Am stăruit eu.

        Claudia Procula a spus:

        — În ludeea, este o necuviinţă dacă un bărbat i se adresează unei femei pe care n-o cunoaşte, cu atât mai mult dacă bărbatul este un străin. De altfel, nici nu ştiu de unde să o iau. Recunosc că ea se înflăcărează uşor. Poate că este chiar o femeie exaltată, aşa după cum zici tu. Cine ştie, suspicios cum eşti, s-ar putea să

        0 înţelegi greşit. Sper totuşi că nu ai nimic împotrivă dacă eu cred în ceea ce mi-a povestit ea.

        Entuziasmul Claudiei era deja în declin.

        — Dacă din întâmplare o voi întâlni pe această Măria din Magdala, am întrebat-o eu, aş putea să mă folosesc de numele tău. Pentru a intra în vorbă cu ea?

        Drept răspuns, ea a murmurat că o femeie nu va avea niciodată atâta încredere într-un bărbat cât poate avea într-o altă femeie şi că * ' > m general, bărbaţii nu vor fi în stare niciodată să le înţeleagă de-a-ntregul pe femei. Şi mi-a mai spus, dar nu din toată lrQa, că acceptă să mă folosesc de numele ei, dacă din întâmplare v°i întâlni pe acea femeie.

        — Dar, m-a avertizat Claudia Procula, dacă din vina ta i se va întâmpla vreun rău acestei femei, cu mine vei avea de-a face!

        În felul acesta s-a încheiat discuţia noastră. Fără îndoială Claudia Procula ar fi vrut să-i împărtăşesc entuziasmul şi ^ cred în învierea lui lisus. Eu trebuie să cred în învierea 1^ fiindcă am văzut cu ochii mei giulgiul gol din mormânt. Dar vreau să înţeleg mai întâi toate aceste lucruri mai bine.