Epistola a noua

ii Marcus, Tulliei.

        Când am scăpat de boală, eram tare slăbit şi descurajat. Şi nu am putut să-mi împiedic gândul că acea neaşteptată zbatere între viaţă şi moarte fusese poate un avertisment, pentru a mă împiedica să descifrez secrete care nu mă priveau. Am rămas în camera mea, evitând să mă amestec printre călătorii care, atraşi de faima surselor termale ale Tiberiadei, în mare parte oameni bogaţi, de toate rasele şi din toate ţările, veniseră aici să-şi vindece bolile cauzate de abundenţă şi viaţă lascivă, şi printre ofiţerii romani ce-şi tratau maladiile dobândite în cursul campaniilor militare.

        În ziua aceea am chemat un băieş care mi-a masat trupul şi un bărbier care mi-a scurtat şi coafat părul în manieră grecească, mi-a aranjat barba şi mi-a depărtat părul de pe corp, pentru că acum totul îmi era indiferent. Poate că atitudinea mea semăna cu cea a unui copil rănit în mândria lui, dar eu fusesem sincer şi nu credeam că meritasem o astfel de pedeapsă. Gândurile mi-au zburat şi la tine, Tullia, dar în alt fel decât la Ierusalim, şi, în nefericirea mea, mi-a fost dor de tine. Eram sătul de această fată fără minte care, după ce mă îngrijise cu devotament cât timp fusesem bolnav, mă privea cu atâta mulţumire de sine, de parc-aş fi fost proprietatea ei.

        Stăteam pe terasă şi mă uitam la oamenii care se plimbau, când, deodată, toată lumea a început să se agite, îndreptându-se spre palat. Măria, care ştia deja tot ce se întâmplă în Tiberiada, mi'a explicat că soţia procuratorului Ponţiu Pilat sosise din Cesareea pentru a-şi îngriji sănătatea. De pe terasă, am văzut litiera în cal.

        Era purtată şi escorta. Escorta nu erau alcătuită doar din ofâţe.

        Ai legiunii romane, ci şi din cavalerii cu mantii purpurii ai prinţu^

        Irod Antipa, care o însoţiseră de la hotarele Galileii până J f jberiada. Claudiei Procula i se pusese la dispoziţie palatul de

        ^ară şi bazinul princiar cu apă termală din grădina palatului.

        Ştiam că soţia procuratorului avea o sănătate şubredă şi era nervoasă, ca mai toate femeile în vârstă, care nu-şi pot admite

        — Rtibătrânirea. Fără îndoială, ea avea nevoie de băi termale, iar acum, când vara tocmai dădea să înceapă, termele de la Marea galileii erau cele mai agreabile din tot Levantul. Cei care frecventau apele termale ale Damascului sau chiar ale Antiohiei, încântaţi je laudele pe care trimişii principelui Irod Antipa le aduceau Xiberiadei, preferau să vină în această perioadă a anului la Marea

        (jalileii. Eu totuşi mă îndoiam că doar pentru băile termale venise Claudia Procula în Tiberiada.

        După două zile, curiozitatea mea naturală m-a împins să-i trimit un mesaj pe o tăbliţă dublă de ceară, cerându-i permisiunea să o vizitez pentru a osaluta. Imediat a sosit un servitor care mi-a spus că, plăcut surprinsă de prezenţa mea în Tiberiada, Claudia Procula mă aşteaptă. Călcâiul nu era complet vindecat, de aceea am închiriat o litieră şi am traversat astfel grădinile oraşului până la palat. Dar în dreptul porticului am coborât şi am mers pe picioarele mele, şchiopătând şi sprijinindu-mă într-un baston. Favoarea ce-mi fusese acordată stârnise uimirea călătorilor străini care fuseseră preveniţi că, din cauza sănătăţii fragile, soţia procuratorului nu primeşte nici un oaspete care-ar dori să-i prezinte omagiile.

        De aceea, mulţi se adunaseră în faţa palatului să mă vadă.

        Servitorii m-au condus direct într-o sală răcoroasă şi însorită unde Claudia Procula, cu faţa palidă şi ochii languroşi, se odihnea pe perne purpurii. Aproape de ea stătea, demnă, o evreică îmbrăcată în veşminte luxoase, ce părea cam de aceeaşi vârstă cu ea.

        Întinzându-mi mâna, Claudia Procula a exclamat bucuroasă:

        — O, Marcus! Ce fericire să revăd un vechi prieten care mă Poate înţelege! Ce ţi s-a-ntâmplat de şchiopătezi? Eu însămi sunt tare bolnavă. Nu pot să dorm, am coşmaruri, am dureri în Pântece şi nici cu ficatul nu o duc prea bine.

        Apoi, întorcându-se spre femeia care-i ţinea companie, i-a Aplicat:

        — Este tânărul despre care ţi-am vorbit. El este Marcus „ezentius Manilianus, prietenul meu din copilărie. Tatăl lui a

        °st cel mai renumit astronom din Roma. Fiind şi din familia Mecena, Marcus este descendentul etruscilor care pe vremuri îşi, 8Putaseră puterea cu Eneas. Ultima dată 1-am văzut la Ierusalim,

        11 timpul Paştelui, şi nu mă aşteptam să-1 întâlnesc aici.

        L Nu am întrerupt-o, deşi afirmaţiile ei nu fuseseră tocmai exact”

        Dar, dacă ea voise să prezinte partea frumoasă a lucrurilor, sn rându-mi importanţa în ochii femeii ce-i ţinea companie, pent> ce să mă fi opus?

        — Această distinsă persoană, mi-a spus apoi Claudia Procul este Ioana, soţia chestorului principelui Irod Antipa. Am cunoscut ' în Ierusalim. Mi-a promis că-mi va ţine companie cât timp Vn' rămâne aici. Am mare încredere în ea.

        Femeia mi-a zâmbit şi m-a cercetat din privire. Avea fat rotundă şi puhavă, dar se vedea după ochi că nu era proastă şi c* avea o temeinică experienţă a vieţii.

        Te salut, Marcus Mezentius! A spus ea. Dar cum se face că ai barbă şi porţi veşminte evreieşti?

        Fiecare ţară cu obiceiurile ei, i-am răspuns eu. Sunt filosof şi vreau să cunosc obiceiurile ţărilor prin care trec. La drept vorbind, am un profund respect pentru Dumnezeul fiilor lui Israel şi pentru lege, în măsura în care nu mă împiedică să venerez geniul protector al împăratului.

        Claudia Procula care până atunci nu-mi observase veşmintele, a exclamat:

        — Vai, Marcus, cât de mult te-ai schimbat! Dar nu sunt sigură că soţul meu ar putea aprecia felul în care eşti îmbrăcat.

        Şi a început să vorbească cu vioiciune despre sănătatea bărbatului ei şidespre greutăţile cotidiene cu care aceste era confruntat, în timp ce servitorii ne-au servit cu vin, dulciuri şi fructe. Apoi a cerut servitorilor să se retragă şi i-a spus doamnei de companie:

        — Ioana, verifică tu dacă nu ne ascultă nimeni. Niciodată nu am putut suporta spionii.

        Ioana s-a dovedit a fi foarte abilă pentru împlinirea unei astfel de misiuni. Cu un aer indiferent, ea a aruncat mai întâi o privire în vestibul, apoi a înconjurat încăperea pipăind draperiile ş1 aplecându-se în dreptul ferestrelor. Invitându-mă să mă aşez lângă ea, Claudia Procula m-a întrebat în şoaptă:

        — Îţi mai aminteşti de lisus din Nazaret, cel care a fost răstig111 pe cruce la Ierusalim?

        Am ezitat să-i răspund, privind cu îndoială spre Ioana, da până la urmă am spus:

        — Îmi amintesc. El a rămas în inima mea. Şi aş fi vrut să Şmai multe despre lisus, dar apostolii sunt prea suspicioşi ca încreadă într-un străin.

        — Discipolii lui, a spus Claudia Procula, au revenit în Galileea j g-au întors la treburile lor. Cei mai mulţi sunt pescari şi 'escuiesc în acest lac al Ghenizaretului.

        Spus:

        _ Când am plecat eu din Ierusalim, se răspândise zvonul că u numai ei se îndreptau spre Galileea, ci încă şi mulţi alţi anieni care crezuseră în lisus. Dar sunt ei oare în siguranţă sau ajci sunt urmăriţi şi persecutaţi?

        ' Ioana s-a grăbit să-mi răspundă:

        _ S-a terminat cu urmărirea lor. Sfetnicii înţelepţi ai principelui Irod au reuşit să-1 convingă pe acesta că nimic nu are de câştigat dacă-i va persecuta în continuare. Adevărul este că lui Irod îi este frică de discipolii lui lisus, chiar dacă încearcă să lase impresia că ei îi sunt indiferenţi. Nu de multă vreme el a făcut o greşeală politică, tăindu-i capul lui loan Botezătorul şi de-atunci nici nu mai vrea s-audă de profeţi.

        Claudia Procula a întrebat-o: Iţi aminteşti că eu am făcut tot ce puteam face ca soţul meu să nu-1 condamne pe acel bărbat nevinovat?

        De ce vrei tu acum să dezgropi poveştile uitate? Am întrebat-o răutăcios pe Claudia Procula. Întotdeauna au existat oameni nevinovaţi, condamnaţi pe nedrept la moarte. Lumea este aşa cum este, nu o putem noi schimba. Uită-1 şi vezi-ţi de sănătate!

        Că doar de aceea ai venit în Tiberiada, nu-i aşa?

        Nu înţeleg ce vrei să insinuezi tu, mi-a răspuns iritată Claudia Procula. Lumea nu mai este cum a fost. Lisus din Nazaret a înviat din moarte, chiar dacă la început tu te-ai îndoit c-ar fi Wviat. El le-a apărut discipolilor lui şi, indiferent dacă tu crezi s&u nu crezi, el se află aici în acest moment.

        Ioana a pus mâna peste gura Claudiei şi a spus cu teamă:

        — Tu nu ştii ce vorbeşti, domina1.

        Uitându-mă atent la ea, mi-am amintit deodată că Suzana

        °rbise despre o femeie bogată cu acelaşi nume. Fără să fi fost SlSur că era vorba de aceeaşi persoană, i-am spus:

        — Eu îţi cunosc chipul, înaltă doamnă! Dacă nu mă înşel, eşti na din femeile care 1-au urmat pe lisus din Nazaret. Sper că nu Vei nega.

        — A uitat cu teamă la mine, dar a răspuns cu demnitate: u°niina – stăpâna casei (în latină în orig.) „' „< >: -'.-

        — Nu neg acest lucru şi nici nu doresc să-1 ascund. Ca g^j urmez pe el, mi-am părăsit şi casa şi bărbatul, dar a trebuit smă întorc, pentru a nu pune în pericol poziţia importantă soţului meu. Cum se face că tu, un străin, ştii acest lucru?

        Mă simţeam atât de slăbit şi de trist şi n-am mai vrut să fi ipocrit în continuare.

        — Ştiu că el a înviat din moarte şi cred în învierea lui, le-am mărturisit eu. Cred de asemenea că lisus este fiul lui Dumnezeu Dar înţelesul celor întâmplate îmi scapă. Pentru că aşa ceva niciodată nu s-a mai întâmplat. Eu sunt în căutarea împărăţiei lui, dar apostolii lui lisus nu m-au acceptat. Auzind că ei vor porni spre Galileea să-1 întâlnească, am pornit pe urmele lor, în speranţa că-1 voi întâlni şi eu pe lisus. Din păcate, în momentul când am ajuns aici, m-am îmbolnăvit şi nu mi-am mai putut continua drumul. Să fie în această întâmplare a mea un semn că el nu mă acceptă? Dar tu, Claudia Procula? Fii sinceră şi recunoaşte că doar pentru el ai venit în Galileea!

        Privindu-mă cu atenţie amândouă, au spus ele uimite într-un glas: Deci tu, un filosof, crezi în învierea lui? Şi crezi de asemenea că el este în Galileea?

        Cred ce cred, le-am răspuns eu fără să-mi pot ascunde amarul. Ce altceva aş putea face?

        Şi împins de o irezistibilă dorinţă de a-mi descărca tristeţea din inimă, le-am povestit de vizita pe care o făcusem în casa lui Lazăr, unde o întâlnisem pe Măria Magdalena. Le-am povestit cum îi întâlnisem pe Toma şi pe loan, le-am povestit de cele ce se petrecuseră în casa lui Simon din Cirene, precum şi despre vizita lui Zaheu şi Matei, menţionând că acesta din urmă îmi interzisese să invoc numele lui lisus.

        — Dar el nu are dreptate, a spus Ioana, îmi amintesc despre un bărbat, care nu-1 cunoştea pe lisus, dar îi vindeca în numele lui pe bolnavi. Discipolii lui au vrut să-i interzică acelui bărbat să se folosească de numele lui, dar lisus le-a spus că cel puţ10 acel bărbat nu-1 vorbeşte de rău. Eu nu înţeleg de ce ţi-ar fi ţie interzis să-i invoci numele, dacă tu crezi în el.

        Le-am mai spus că, împreună cu mine, a venit din Ierusalin1 Şo oarecare femeie care-1 urmase pe lisus, numită Suzana, dup care am întrebat-o pe Ioana:

        — O cunoşti pe femeia aceasta?; i H/w<t/, (> v, i Făcând un vizibil efort pentru a-şi ascunde dispreţul, ea a zis:

        — Bineînţeles că o cunosc pe această femeie gâlcevitoare. Este ţărancă ignorantă, care nici legea iudaică nu o cunoaşte. Dar îisus i-a permis şi ei să-1 urmeze.

        Uimită de-a binelea şi oarecum neîncrezătoare, Claudia Procula a spus:

        — O, Marcus! Dar tu, într-adevăr, te-ai schimbat mult. Nu mai eşti acel bărbat pe care 1-am cunoscut cândva în Roma. S-ar narea că, ocupat cudescifrarea misterelor lui lisus din Nazaret, ai uitat-o pe Tullia. Nu-ţi imagina că eu nu ştiu despre ea. Şi-n Cesareea ajung veşti proaspete din Roma. Dar nu reuşesc să înţeleg ce aştepţi de la lisus şi de ce-1 cauţi.

        — Tu de ce-1 cauţi? Am întrebat-o eu enervat.

        Claudia Procula şi-a înălţat capricioasă umerii slabi şi a spus:

        — Eu sunt doar o femeie şi am dreptul să visez. Ştiu că el mi-ar putea vindeca insomniile şi multele mele boli. Dar mai mult decât asta, sunt curioasă să-1 văd pe acest profet răstignit pe cruce şi înviat din moarte.

        I-am spus.

        — Mi s-au stins curiozitatea şi dorinţa de a visa. Eu îi caut împărăţia, iar împărăţia lui încă mai este în apropierea noastră, pe pământ. Mi s-a spus că el cunoaşte cuvintele secrete ale vieţii eterne. Dar ce importanţă au ideile mele? Mai bine spuneţi-mi dacă a ajuns în Galileea şi dacă li s-a arătat apostolilor.

        Ioana a ezitat puţin, după care a început să povestească.

        — Eu nu ştiu dacă a ajuns în Galileea şi dacă li s-a arătat apostolilor. Dar ştiu că doar apostolilor lui le-a încredinţat secretul împărăţiei. Pentru ceilalţi oameni, cât şi pentru noi, femeile, el a vorbit întotdeauna în parabole. Poate ne-a arătat, dar noi nu am văzut. Poate ne-a spus, dar noi nu am auzit. Iar apostolii au rămas uniţi şi nu mai povestesc nimic femeilor. De aceea, Măria Magdalena,

        8upărându-se pe toţi apostolii, i-a părăsit şi s-a întors la casa ei

        ^in Magdala. Mai ştiu că, acum câteva zile, şapte dintre apostoli s-au dus de dimineaţă la pescuit şi, după ce au scos năvodul plin

        ^u peşte, s-a întâmplat ceva miraculos. Se spune că au fost

        ^conjuraţi de o lumină neobişnuită şi că s-au întors foarte veseli

        6 la pescuit. Dar ei nu au vrut să povestească ce s-a întâmplat.

        I-am spus:

        — Eu sunt mirat că acei pescari ignoranţi au supărat-o pe aria Magdalena, care şi-a sacrificat o bună parte din avere l Pentru ei. De altfel, m-aş fi aşteptat ca, cel puţin din recunostir^- să păstreze legătura cu tine. Nu mă îndoiesc că tu eşti aceea ca ' a intervenit pentru ei, ca să nu fie persecutaţi în Galileea.

        — Nu sunt ei bărbaţi prea recunoscători, a spus Ioana, h poate nu li se permite să spună altora secretele împărăţiei] lisus. Dar de ce i-a ales lisus tocmai pe aceşti oameni, niciodat” n-am să înţeleg.

        Deşteptându-i-se orgoliul, Claudia Procula a simţit nevoia sspună:

        — Eu sunt soţia procuratorului Iudeii. Aceşti pescari ar f trebuit să se încline în faţa mea şi să-şi anunţe maestrul că doresc să-1 întâlnesc. Ar fi trebuit să se simtă onoraţi că le-a (tm) trimis un mesager, apreciind bunăvoinţa cu care îi privesc.

        Dar eu nu am putut să nu-i spun:

        — Claudia, nu cred că-nţelegi tu prea multe despre împărăţia lui lisus. El nu este nici magician, nici şarlatan. El este fiul luj Dumnezeu.

        Iar Claudia Procula, rănită de vorbele mele, mi-a strigat:

        — Oare uiţi că sunt din familia împăratului şi că de multe ori am stat laaceeaşi masă cu el când încă nu plecase din Roma?

        Ioana mi-a făcut un semn discret să mă stăpânesc şi a spus:

        — Eu nu sunt decât o femeie, iar poporul lui Israel spune că femeile nu au suflet. Lisus ne-a permis totuşi şi nouă, femeilor, să-1 urmăm, iar în inima mea am întrezărit şi eu împărăţia.

        Discipolii lui lisus au discutat mult, întrebându-se adesea când va fi construită împărăţia fiilor lui Israel. Care fii ai lui Israel?

        Aceia care 1-au abandonat pe lisus, cerând ca sângele lui asupra lor şi copiilor lor să cadă? De aceea mă întreb: oare poporul lui Israel va rămâne pentru totdeauna poporul ales de Dumnezeu?

        Acea discuţie fără căpătâi începuse deja să mă obosească, iar Claudia Procula scăzuse simţitor în ochii mei. Am spus neliniştit: Fie cum o fi, dar ce putem face pentru a-1 întâlni?

        Ioana a spus: Eu nu ştiu. Altceva mai bun de făcut nu avem decât s

        * că aşteptăm. Am aşteptat deja destul şi nimic nu s-a întâmplat- ° spunem că a uitat de femei, dar mă pune pe gânduri sânge.

        Otrăvit care ţi-a îmbolnăvit piciorul, împiedicându-te astfel sacontinui drumul.

        — Sunt aproape vindecat, am asigurat-o eu. Cu o barcă s purtat în litieră aş putea merge unde vreau. Dar sunt deznădăjd mea şi nu vreau să forţez lucrurile. Bănuiesc că se arată

        — Celor pe care el însuşi îi alege. Iar dacă este aşa, înseamnă

        * nu sunt demn să mi se arate.

        C _-Tu eşti lipsit de iniţiativă, a rostit ironic Claudia Procula.

        Mor de nerăbdare să-1 întâlnesc, fiindcă mă îndoiesc de puteterapeutică a băilor termale. Dac-aş fi fost bărbat, aş fi făcut eu cevaIoana mi-a spus:

        _ Tu ai putea să te duci la Magdala ca să o întâlneşti pe i/faria. Noi nu putem merge acolo şi nici nu o putem chema în secret aici, fiindcă este o femeie de proastă reputaţie. Nimeni nu te poate împiedica să o vezi şi să-i ceri un sfat. Tu poţi să-i spui că mie nu-mi este ruşine să fiu împreună cu ea, dar, în acest moment, sunt constrânsă să ţin seama de poziţia soţului meu la curtea principelui Irod. Sunt lucruri prea complicate pentru tine, dar o femeie ca ea le poate înţelege.

        Văzând că nu sunt câtuşi de puţin entuziast, a mai spus cu viclenie:

        — Tu eşti un bărbat tânăr şi plin de viaţă. Poţi să te duci fără nici o grijă să o saluţi, fiindcă nimeni din acel loc nu va fi surprins. Şi acum îşi aminteşte toată Galileea ce făcea ea când era posedată de cei şapte demoni.

        Dându-mi seama că n-aş fi avut nimic de câştigat dacă le-aş fi contrazis, le-am spus că am să mă gândesc la acest lucru, după care am discutat despre toate şi despre nimic. I-am promis Claudiei Procula că o voi însoţi pe hipodrom să asistăm la curse. Oraşul Tiberiada, cu circul, cu teatrul, cu termele şi grădinile lui minunate era mândria principelui Irod. De aceea, Claudia Procula gândea că este o obligaţie impusă de înaltul ei rang să se facă văzută în

        ^ferite locuri, în felul acesta mulţumindu-i lui Irod pentru palatul Pe care i-1 pusese la dispoziţie. La un moment dat, mi-a permis să mă retrag, nu maiînainte de a ne jura să ne vedem de îndată ce vom avea noutăţi despre lisus.

        Aproape de casă, m-am oprit în dreptul coloanelor de la băile rr*iale, unde un negustor din Sidon cu barbă ondulată îşi etala Osaturile şi am ales o eşarfă de mătase brodată cu fir de aur, pe re am trimis-o Claudiei Procula în semn de prietenie.

        , Măria din Beerot mă aştepta neliniştită. Poate mă văzuse cutând cu negustorul din Sidon şi se aşteptase să cumpăr ceva

        ^ ^tru ea. Oricum, după ce a constatat că nu i-am adus nici un r> a început să mă bată la cap:

        — Am observat că te ţii bine pe picioare când este ceva care-ţi mângâie sufletul, a spus ea. Mă laşi în camera >, în spatele draperiilor, ca şi cum ţi-ar fi ruşine să te arăţi împrei ^' cu mine pe stradă, deşi aici nimeni nu mă cunoaşte sau dacă ^ cunoaşte ştie doar că te-am îngrijit cu devotament când te zbat ^ între viaţă şi moarte. Şi eu aş vrea să întâlnesc oameni şi * vorbesc cu femeile care se plimbă prin minunatele grădini al^

        Tiberiadei, să ascult muzică, să merg cu barca pe lac. Dar tu te gândeşti la mine. Ţie să-ţi fie bine.

        Entuziasmul cu care plecasem spre Galileea se risipise nisipul purtat de vânt. La Ierusalim, în ziua morţii lui lisus, cânri cutremurul zguduise pământul, altfel vorbise Claudia Procula S' sunt sigur că Ioana îl urmase pe lisus din Nazaret fără să tremure pentru poziţia soţului ei la curtea lui Irod. În acest loc cu coloane de marmură şi grădini minunate, cu sunete suave de flaut şi parfum de mirt, nu încăpea şi misterioasa lui împărăţie. Am spus:

        — Măria din Beerot, aminteşte-ţi pentru ce am plecat noi la drum.

        Şi-a înălţat cu trufie faţa rotundă şi nătângă şi a spus: îmi amintesc eu mai bine decât tine şi aştept cu nerăbdare veşti de la Natan şi de la Suzana. Dar, aşteptându-i, de ce n-am putea să ne bucurăm de acest loc minunat, unde toate sunt noi pentru mine?

        Toate sunt din lumea aceasta, i-am spus eu. Repede te poţi sătura şi de grădinile acestea şi de oamenii care le frecventează.

        Eu aş renunţa la toate, numai să-1 pot întâlni pe el, cel care a înviat din moarte.

        Bineînţeles, m-a aprobat Măria din Beerot, începând să-şi piardă răbdarea. Dar de ce să nu profit şi eu de toate aceste bucurii ale lumii? Eu sunt ca o fată de la ţară, care pentru prima oară în viaţa ei se află în faţa jucăriilor unui negustor sirian. Nu vreau să le am, vreau doar să le privesc şi să le ating.

        Nu o puteam înţelege şi mă obosea acea discuţie ce se anunţa fără de sfârşit.

        — Vei avea tot ce vrei, i-am promis eu epuizat.

        Şi am anunţat-o:

        — Mâine voi închiria o barcă şi vom vâsli până la Magdala. A# aflat că bogata crescătoare de porumbei s-a despărţit de discipoil lui lisus şi s-a întors acasă la ea. Ne vom duce să o salutămDar Măria din Beerot nu a fost încântată de planul meuMăria Magdalena este o femeie irascibilă, a spus ea nemulţuita. Este adevărat că a fost întotdeauna prietenoasă cu mine şi i-a vorbit ca uneifiinţe umane, îndemnându-mă să am încreţe în lisus din Nazaret. Dar mie îmi este frică de ea.

        De ce să-ţi fie frică? Am întrebat-o eu surprins.

        Si, înţelegând dintr-odată un lucru până atunci neînţeles, am îjjtrebat-o;

        _ Oare ea te-a trimis în calea mea, în acea noapte când ne-am nnoscut lângă poarta vechiului zid al Ierusalimului? Şi tot ea ţi-a spus vorbele pe care să mi le spui, nu-i aşa?

        ' Dar Măria din Beerot nu a răspuns la întrebările mele şi a spus:

        — Măria Magdalena ar putea să-mi ceară să fac lucruri pe care nu le mai pot face acum. Voinţa ei este mai puternică decât a mea.

        Va trebui să mă supun poruncilor ei, chiar şi împotriva voinţei mele.

        — Ce-ar putea ea să-ţi ceară? Am întrebat-o.

        Măria din Beerot mi-a răspuns:

        — Poate că-mi va porunci să lepăd aceste veşminte frumoase pe care tu mi le-ai cumpărat şi să mă acopăr din nou cu o pânză urâtă de sac, fiindcă ea însăşi se îmbracă numai în negru. Mi-ar mai putea porunci să mă despart de tine, şi, de fapt, de asta am eu cea mai mare teamă.

        I-am strigat enervat: Măria din Beerot, ce vrei de la mine? Ce aştepţi de la mine?

        Eu nu vreau nimic şi nu aştept nimic de la tine, mi-a răspuns ea furioasă şi privindu-mă cu obrăznicie. Oare ce-ţi închipui?

        Vreau doar să trăiesc în preajma ta. Alt glas aveai acum câteva zile când, arzând şi tremurând din cauza bolii, îmi căutai mâna ca să

        0 pun pe fruntea ta şi eu îţi răcoream cu apă buzele uscate. Nu-ţi cer nimic. Acestea sunt cele mai frumoase zile din viaţa mea şi Parcă n-aş vrea să se isprăvească. Bineînţeles că voi accepta tot ceea ce vei hotărî tu, renunţând ca întotdeauna la dorinţele mele.

        Am înţeles că venise deja timpul să mă despart de ea. Pentru că, am gândit eu, cu cât va fi mai mult cu mine, cu atât mă va ega mai mult de ea în diferite feluri, până ce voi ajunge să Depind în întregime de capriciile ei. La fel se întâmplă cu omul Necugetat care-şi cumpără un sclav sau un câine şi până la urmă Devine sclavul sclavului său sau câinele câinelui său.

        Aşa că, a doua zi, închiriind o barcă cu doi vâslaşi, am călătorit

        ^e Marea limpede a Galileii, îndreptându-ne spre Magdala.

        Anitoasă, Măria din Beerot şi-a ferit tot timpul faţa de soare.

        Adevărul este că ea ar fi preferat să rămână în cameră, în draperiilor, ca să nu-şi ardă obraji la soarele de foc al Galileji imitându-le pe femeile din staţiunea balneară, şi-ar fi uns f!' brună cu suc de castraveţi, ca să şi-o facă mai albă. Este interes '^ că astfel de gânduri nu-i treceau prin cap când călătorea căi pe asin de la Ierusalim la Galileea. E Ca să mă obişnuiesc cu dialectul din Galileea, am încercat – vorbesc cu vâslaşii, dar ei erau bărbaţi taciturni şi nu se pr omorau să deschidă gura ca să-mi răspundă la întrebări. C*t timp am trecut de-a lungul ţărmului Tiberiadei, am văzut că nu a fost deloc în apele lor. Şi mi-am spus eu că poate erau intimidat' de frumuseţea greacă a acestui oraş nou, pentru care principelp Irod Antipa risipise sume imense debani şi a cărui construcţie durase douăzeci de ani. Ca să ajungă cât mai repede în larg, ei au întins o pânză, dar vântul, schimbându-şi exact în acea clipă direcţia, a trebuit să renunţe la ea şi sa vâslească în continuare Mi-a trecut prin minte că de-a lungul acestor ape trebuie să fi umblat lisus din Nazaret, dar sub lumina arzătoare a soarelui, cu muntele cenuşiu-albăstrui ce se întrezărea pe celălalt mal, împins de valuri şi mângâiat de aerul răcoros al mării, această istorie mi s-a părut neverosimilă. Şi am avut senzaţia că sunt în urmărirea unui miraj, unui vis, unei poveşti de pescari. Mi s-a părut că trecuse multă vreme de la acele zile tulburătoare din Ierusalim şi că despre lisus din Nazaret nimeni nu mai ştia sigur dacă trăise vreodată pe pământ. Dorindu-mi totuşi să mă întorc în realitate, i-am întrebat pe vâslaşi:

        — Vi s-a întâmplat oare să-1 vedeţi pe lisus din Nazaret vorbindu-le oamenilor pe malul acestei mări?

        Lăsându-şi o clipă vâslele şi uitându-se unul la altul, ei m-au întrebat nesiguri: Ce-ţi veni ţie, străinule, să ne întrebi despre asta?

        Mă aflam în Ierusalim când el a fost răstignit pe cruce, le-am spus eu. Şi nu cred că a meritat o moarte atât de curnpllta'

        Nu-i nimic de mirare, au spus ei. El era din Galileea, iar a Ierusalim oamenii din Galileea sunt dispreţuiţi. Dar a fost greşea lui că s-a lăsat prins de preoţii cei hulpavi şi de făţarnicii farlS

        — Voi 1-aţi văzut vreodată? Am repetat eu întrebarea.

        Au ezitat. Şi din nou s-au uitat unul la altul. Până la u ieşind mândria lor de galileeni învingătoare, au spus:

        — Bineînţeles că 1-am văzut şi încă de multe ori. Odată s-a-nta plat că eram noi vreo cinci mii de oameni şi-i ascultam învăţătu r, f el ne-a săturat pe toţi cu cinci pâini de orz şi doi peşti. Şi-ncă

        ^ mai rămas douăsprezece coşuri cu firimituri după ce toată a f°s^ sătulă. Astfel de bărbat era el!

        Despre ce vă vorbea? Oare vă mai amintiţi de învăţătura j? I-am întrebat.

        Dar lor le era teamă şi au spus: Nu se cade să povestească despre ce vorbea el unor oameni impli ca noi. Am atrage mânia autorităţilor.

        Le-am spus: Dar nu sunt decât un călător venit la termele Tiberiadei.

        Pju am eu ae gând să vă fac rău. Povestiţi-mi cel puţin un lucru, aga cum vă amintiţi!

        — Dar să-ţi aduci aminte că el a vorbit aşa, au spus ei. Noi doar repetăm vorbele lui.

        Apoi au rostit într-un glas:

        — Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerului.

        Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul. Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri. Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Nu vă întristaţi. Mai lesne poate trece o cămilă prin urechile acului decât un bogat în împărăţia lui Dumnezeu”1.

        Amândoi mi-au lăsat impresia că meditaseră mult la vorbele lui lisus, adaptându-le după interesul sau preocupările lor. Era tot ce-şi aminteau, aşaau spus sau poate că nu au vrut să-mi spună mai mult şi în ochii lor am citit un soi de bucurie răutăcioasă când priveau la straiele mele bogate şi la pernele moi pe care stăteam.

        — Ce vă mai amintiţi despre el? I-am întrebat eu după o lungă perioadă de tăcere.

        Ei au spus:

        — A fost un pescar priceput. El era în stare să scoată un năvod PUn cu peşte dintr-un loc unde alţii nu prinseseră nimic toată n°aptea. Odată, împreună cu oamenii lui, a ajuns la mal cu barca Plină ochi de peşte, deşi în acea zi nici un pescar nu prinsese o Ştia să domolească furtuna şi să calmeze valurile înspuale mării. Se spune c-ar fi vindecat mulţi oameni bolnavi, fiind noi bărbaţi sănătoşi, nu ne-au interesat lucrurile astea, ce am admirat întotdeauna la el este faptul că ştia bine, vânturile şi mişcarea bancurilor de peste, chiar dacă era „ fel din Nazaret.

        „ ' ^vanghelia după Matei, 5, 5. (n.r.) i Nu am reuşit să aflu nimic altceva de la ei, iar la un dat am simţit că nu mai au încredere în mine. Le-am zis:

        — La Ierusalim, se spune că a înviat din moarte şi s-a înt0 în Galileea. Aţi auzit de asta? S Dar ei au vâslit cu putere ca să ajungă cât mai repede l capătul drumului. Iar după un oarecare timp au spus: a

        — Vorbe de muiere bătrână! Un om mort nu revine la viap iar el era om ca şi noi. Singurul lucru care-1 deosebea de alr oameni era faptul că predica şi făcea minuni. Tu vrei probabil s” ne atragi într-o cursă, că eşti bun de gură.

        Şi nu au mai vrut să povestească nimic. Doar au spus:

        — Astea-s povesti pe care le spun cei din Capernaum. Nu uita că noi suntem pescari din Tiberiada.

        Magdala este un sat mare de pescari, unde trăiesc câteva mii de oameni, încă de departe, am simţit plutind deasupra apelor mirosul puternic de peşte sărat, în timp ce vâslaşii au sărit din barcă şi au tras-o la mal, le-am plătit pentru călătorie şi i-am lăsat în pacea lor. Abia după ce am traversat satul sprijinindu-mă în baston şi cu ajutorul Măriei, i-am permis ei să întrebe unde este casa Măriei Magdalena. Toată lumea o cunoştea. Locuia departe de marginea satului, în direcţia numită Prăpastia Porumbeilor.

        Când m-a văzut şchiopătând, un cultivator de legume care mergea spre câmp m-a invitat generos să urc pe spinarea asinului său. Azâmbit într-un mod ciudat când a auzit că ne îndreptăm spre casa Măriei Magdalena, dar nu a spus nimic rău despre ea.

        — Este o femeie înţeleaptă şi foarte bogată, a murmurat el.

        Are în slujba sa mulţi prinzători de porumbei şi o mare columbărie. De creşterea porumbeilor pe care-i trimite templului din Ierusalim se ocupă chiar ea. Mai are o grădină şi este coproprietara pescăriei unde se ţine pestele la saramură. Călătoreşte mult, dar am auzit că acum câteva zile a revenit la Magdala.

        Privindu-mă cu înţeles, a râs prieteneşte şi mi-a mai spus:

        — Nu mai este ea de mult tânără! Se spune că şi-ar fi schimbat obiceiurile şi că dă de pomană oamenilor săraci. Dar probabil ca tu ştii maibine ce vrea ea.

        Nu mă aşteptam la nimic de la acest drum, dar pe când n^ îndreptam spre casa ei, aşezat pe spinarea asinului, între dou coşuri goale, am fost copleşit de o nostalgie neaşteptată şi ani 1° bucuros că voi revedea chipul alb al acelei femei. Mi-am aniintl.

        Cum o văzusem în casa lui Lazăr şi am simţit deodată că de # e Ffemeie nu-mi fusese atâta dor. Proprietarul asinului, care mergea „lături de mine, m-a privit cu atenţie şi a spus:

        * _ Ţie ţi se întâmplă la fel ca altora. Cu cât te apropii mai u} t de casa ei, cu atât eşti şi mai grăbit să ajungi acolo. Te rog > piă ierţi că te las în drum, dar eu nu vreau să mă apropii de a casă.

        I, sărind pe spinarea asinului, s-a depărtat în grabă de noi.

        Qus'pinând, Măria din Beerot mi-a spus: Nimic bun n-o să iasă din asta. Hai să ne întoarcem în fiberiada! Soarele îmi arde ochii, oricât de mult mi-aş acoperi capulSunt plină de sudoare şi îmi este inima încărcată de spaimă.

        Poarta era deschisă şi am intrat fără nici o teamă în curte, în mijlocul curţii, o femeie îmbrăcată în negru dădea de mâncare la porumbei, în jurul ei zburau zeci de porumbei, care i se aşezau pe umeri şi pe braţe. Când ne-a văzut, a aruncat grăunţele din mână, şi-a şters mâinile şi dezvelindu-şi faţa s-a apropiat de noi. Uimită să ne vadă, dar foarte bucuroasă, ne-a salutat pe amândoi şi a spus: Am simţit că va veni cineva, dar nu am bănuit c-ar putea să mă viziteze Marcus romanul şi Măria din Beerot.

        Pace ţie, Măria din Magdala! I-am urat eu şi i-am privit cu bucurie mare faţa albă brăzdată de riduri.

        Am fost atât de fericit că o văd, c-aş fi putut să mă arunc în faţa picioarelor ei şi să-i îmbrăţişez genunchii.

        A bătut din palme să alunge porumbeii care i se roteau în jurul capului, apoi, traversând curtea, ne-a condus într-o grădină.

        Ne-a invitat să intrăm într-un pavilion, a adus apă şi, neţinând seama de protestele mele, a îngenuncheat şi mi-a spălat picioarele.

        Şi am simţit un fel de uşurare când mi-a atins piciorul bolnav. Aspălat şi picioarele Măriei din Beerot, care în tot timpul acesta a încercat să-şi înăbuşe râsul punându-şi mâna la gură. Apoi ne-a dat de băut apă rece de la fântână şi i-a spus Măriei din Beerot:

        — Du-te şi vezi columbăria, casa, lucrurile mele, dar lasă-ne Puţin să vorbim în pace!

        Iar Măria din Beerot a plecat răsuflând uşurată. Urmărind-o

        11 privirea, Măria Magdalena a scuturat din cap şi mi-a spus:

        — Ce i-ai făcut? Tu ai îmbrăcat-o cu veşmintele acestea bălţate?

        ^ impresia că-n privirea ei se ascunde un demon, deşi la Ierusalim

        6ra umilă şi pocăită.

        I-am spus apărându-mă:

        ~ Eu nu cred că i-am făcut vreun rău acestei fete. Şi să ştii că

        — Am atins de ea, dacă la asta te-ai gândit. După ce am ajuns l în Tiberiada, am fost între viaţă şi moarte din cauza piciorul inflamat, iar ea m-aîngrijit cu devotament. Eu îi sunt l cător şi am cele mai bune intenţii faţă de ea.

        Dar Măria Magdalena a spus:

        — Un bărbat nu-şi poate imagina că bunele intenţii fac n, mult rău unei femei decât nerecunoştinţa. Tu nu eşti omul ca * să se poată ocupa de educaţia acestei fete, aşa că mai bine-ar fl * scapi de ea.

        — Dar şi ea îl caută pe lisus, ca şi mine, i-am luat eu Mărie' din Beerot apărarea.

        Şi, ca să-mi descarc inima i-am povestit despre drumul noştri de la Ierusalim la Galileea, cum am fost părăsit de Natan şi de Suzana, precum şi despre Ioana, femeia chestorului lui Irod, pe care o întâlnisem la Claudia Procula. Ea a scuturat de multe ori din cap în timp ce i-am povestit, păstrând un surâs îngheţat pe buze, după care a spus:

        — Le cunosc bine. Şi pe Suzana cea zgârcită, şi pe Ioana cea trufaşă. Când umblam împreună cu ele în urma lui lisus, aveam solzi pe ochi şi le vedeam adevărata faţă.

        Şi a mai spus:

        — I-ai întâlnit şi tu pe câţiva dintre apostolii lui lisus, ai văzut ce fel de bărbaţi sunt şi cu câtă străşnicie păzesc secretele împărăţiei. Probabil că eşti la fel de uimit ca şi mine de stâlpii aceştia pe care vrea să-şi sprijine lisus împărăţia. M-am întors să aştept în casa mea, pentru că m-am săturat de încăpăţânarea lor şi de femeile care îi însoţesc, invidioase tot timpul una pe alta.

        Eu ştiu că lisus este în Galileea. Dar poate că nu vrea să se arate, când vede că noi între noi nu ne-nţelegem. I-am lăsat pe pescari să-şi vadă de pescuitul lor, iar Măria, mama lui lisus, s-a întors la Nazaret.

        Frângându-şi mâinile şi legănându-se trist, a suspinat şi a spus:

        — Sunt doar o fiinţă umană, o femeie cu inima-ndurerata, pentru că el nu mai este printre noi. Împărăţia lui se depărtează de mine. Fiindcă mă îndoiesc, fiindcă nu mai am destulă credinţ*-

        Şi, rotindu-şi ochii în jur, ca şi cum ar fi fost înspăimântată d apariţia ameninţătoare a unui spectru nedorit, a strigat:

        — El este lumina lumii. Dacă el nu este, întunericul mă înc°.

        Joară chiar şi-n miezul zilei. Mi-e teamă că se vor întoarce defflOI11”'

        Dar, dacă se vor întoarce, nu mai vreau să trăiesc. Mai bine 1° spânzur. Am suferit prea mult.

        I-am înţeles suferinţa, şi suferinţa ei a fost ca o piatră în, jpia niea. Am vrut să o consolez, de aceea i-am spus că lisus li a arătat apostolilor lui într-o dimineaţă, pe când aceştia pescuiau, au cel Puţin aŞa credea Ioana.

        Zic unii, a spus Măria Magdalena. Dar poate că nu li s-a rgttat şi aceşti bărbaţi simpli s-au bucurat doar pentru cei o sută incizeci de peşti mari pe care i-au prins. Au trebuit să tragă năvodul la mal ca să nu se rupă, atât de încărcat era. Dacă lisus i j s-ar fi arătat, de ce să nu le fi povestit ei şi altora?

        Era încărcată de necaz inima Măriei Magdalena şi ar fi fost invidioasă pe apostoli dacă lisus li s-ar fi arătat lor mai înainte de a i se fi arătat ei. Într-o oarecare măsură, era de înţeles supărarea ei, pentru că, după ce lisus înviasedin moarte, ea fusese prima fiinţă căreia i se arătase.

        — Măria Magdalena, i-am spus eu, nu te lăsa pradă disperării!

        Dacă lisus s-a întors în Galileea, înseamnă că şi împărăţia lui este aici, aproape de noi. Poate că pentru mine nu este loc în împărăţie. Poate că el mă va respinge, aşa cum au făcut-o apostolii.

        Dar sunt sigur că tu îl vei revedea.

        Ridicându-şi spre mine ochii negri, ea a spus mirată:

        — Tu, un roman, încerci să mă consolezi? Iar ei nici nu au văzut mâhnirea mea.

        Şi faţa ei a avut deodată o strălucire solară, deşi în pavilionul unde ne aflam era umbră. Ea mi-a atins mâinile şi din nou am simţit acea forţă ciudată pe care la atingerea mâinilor ei o mai simţisem.

        — Deci tu eşti sigur că îl voi revedea? M-a întrebat ea. Aşa cred şi eu, dar sunt supărată pe mine că nu pot avea destul respect pentru apostolii pe care el i-a ales. Eu sunt o femeie rea Şi nedemnă, dacă nu pot respecta vrerea lui. Învaţă-mă tu, românie, umilinţa!

        Am întrebat-o neliniştit:

        — Crezi că el m-ar putea accepta în împărăţie?

        — Chiar şi acum, apostolii lui lisus aşteaptă ca el să construiască lnipărăţia fiilor lui Israel, a spus ea la fel ca Ioana. Pentru mine,

        |lsus este lumina lumii. Dacă tu crezi că el este Hristosul, ce

        ^portantă are că nu eşti fiu al lui Israel? Împărăţia lui este

        ^părăţia vieţii eterne, nu o împărăţie a acestei lumi.

        Ce este viaţa eternă? Am întrebat-o cu inima strânsă de ' l

        — Nu ştiu, mi-a răspuns ea scuturând din cap. Cred că doar ştie. Despre asta niciodată nu ne-a vorbit. El ne-a învăţat d0 cum trebuie să se poarte oamenii în această viaţă pentru a^ primiţi în împărăţia lui. Nu sunt destul de umilă şi de inocent-1 pentru a înţelege ce înseamnă viaţa eternă. Ştiu doar că este -' el şi cu el. Şi-mi este de ajuns.

        Am meditat la vorbele ei şi am întrebat-o:

        — Deci, cum ar trebui să trăiesc? Oare nu-i destul dacă y avea blândeţe şi umilinţă în inima mea?

        Pierdută în gânduri, ea a răspuns fără prea multă tragere <j inimă:

        — Iubeşte-1 pe aproapele tău cum te iubeşti pe tine însuţi, pj; altuia ceea ce vrei ca şi el să-ţi facă.

        Dar deodată, acoperindu-şi faţa cu mâinile, a izbucnit în plâns şi s-a tânguit:

        — Cum aş putea să te învăţ pe tine, când eu însămi nu i-am urmat învăţătura? Ne purtam ca fraţii când el era printre noi. Afost destul să ne lase câteva zile singuri, că eu am şi început să-mi urăsc fraţii şi surorile. Poate că el te-a trimis la mine, ca să-mi mărturisesc ţie păcatul.

        S-a aplecat apoi şi mi-a pipăit piciorul bolnav, apoi a pus mâna pe rana cicatrizată şi s-a rugat cu glas tare:

        — Lisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, iartă păcatele mele!

        Iar dacă tu voieşti, vindecat va fi piciorul acestui roman, ca şi cumniciodată nu ar fi fost bolnav.

        Şi-a retras mâna şi s-a îndreptat, apoi m-a privit cu răsuflarea tăiată şi a spus:

        — Dacă el va voi, îmi va da un semn.

        Apoi mi-a poruncit:

        — Aruncă-ţi toiagul şi umblă! – >

        M-am ridicat, am aruncat bastonul şi am făcut câţiva paşi făfa să mai simt nici o durere în picior, după care m-am întors lângă ea-

        — Dacă pe tine te ajută, am spus eu, consideră că acesta este un semn! În ceea ce mă priveşte, nu am nevoie de semne. Eu cred. * > drept vorbind, piciorul meu era deja vindecat. Şchiopătam din nuinţă, pentru că medicul mi-a recomandat să nu forţez Auzind asta, Măria Magdalena a ridicat bastonul şi, cu surâs viclean pe buze, a spus:

        — Dacă-i aşa, va trebui să-mi retrag rugăciunea, pentru a convinge.

        Jar eu i-am spus: Eu nu mă îndoiesc c-aş putea rămâne infirm pentru toată ma* bine nu~i cere asta.

        Iată înspăimântată de vorbele mele, m-a privit nedumerită şi a spus:

        _ Nu, numele lui nu poate fi folosit pentru a face rău cuiva.

        Fjne îl foloseşte astfel, doar sieşi îşi face rău. Se poate doar binecuvânta în numele lui lisus, nu şi blestema.

        Cu faţa luminată de un surâs misterios, şi-a îndreptat privirea spre ceva ce nu puteam eu să văd şi a curbat uşor în mâini bastonul din lemn tare de stejar, ca şi cum ar fi fost o trestie. Am rămas înmărmurit, neputând să-mi cred ochilor. A tresărit apoi, ca şi cum s-ar fi deşteptat dintr-un vis şi s-a uitat la mine.

        — De ce mă priveşti atât de mirat? M-a întrebat ea, încetând să mai curbeze bastonul.

        Mi-am ridicat braţele fără să vreau şi i-am spus în şoaptă, descumpănit:

        — Îndoaie încă o dată bastonul, aşa cum ai făcut mai înainte!

        Ea a încercat, dar nu a mai putut să-1 îndoaie. Am încercat şi eu. Bastonul era rigid. Ştiam asta, doar mă sprijinisem de el. Îl curbase involuntar, când era cu privirea oprită undeva, cufundată în gânduri şi departe parcă de ea însăşi. Nu am spus nimic, dar am avut impresia că îndoirea acelui lemn dur fusese un semn pentru mine. Nu crezusem că puterea numelui lui lisus îmi vindecase piciorul bolnav, este drept, dar nici nu voisem ca el să-mi dea mie vreun semn. Şi inima mi-a fost din nou plină de speranţă.

        Mi-a mai trecut prin minte apoi că îndoirea acelui baston fusese poate o vrăjitorie, dar am alungat repede acel gând. Văzusem destui vrăjitori şi magicieni şi cunoşteam starea tulbure a privitorului, pentru că nu o dată o încercasem. Dar acum aveam mintea limpede. Şi i-am spus ei:

        — Măria Magdalena, preafericită femeie! Alungă-ţi nerăbdarea din suflet! El este Domnul Dumnezeul tău. Când îl chemi, el este aProape de tine, chiar dacă nu îl vezi. Tu eşti cea mai binecuvântată dintre toate femeile.

        Când am ieşit din pavilion, eram amândoi plini de o nouă

        8Peranţă. Ea mi-a arătat grădina şi columbăria şi mi-a povestit cUmprindea păsări în copilărie, escaladând pereţii abrupţi ai Prăpăstiilor, fără să-i fie teamă c-ar fi putut cădea.

        Am intrat apoi în casă. Era plină de covoare şi mobile preţioase.

        ^l ea mi-a povestit că, după ce a fost eliberată de demoni, a spart cu mâna ei toate amforele greceşti şi sculpturile. Legea fiilor l Israel interzicea reprezentările oamenilor şi animalelor. pr. l asociaţie de idei, ea şi-a amintit de lisus, care, cufundat în gândii desena uneori pe nisipul de la malul mării. Dar nici ea, n-1.' ceilalţi nu apucaseră vreodată să vadă ce desena, pentru că. I' apropierea lor, el netezea nisipul cu piciorul. Şi, în timp ce stVbăteam multele încăperi ale casei ei bogate, mi-a povestit şi au istorii legate de viaţa lui lisus din Nazaret.

        Poruncise deja servitorilor să pregătească de mâncare, dar cânrf m-a invitat la masă, nu a vrut să se aşeze lângă mine şi a spus.

        — Îngăduieşte-mi să respect obiceiul ţării mele şi să fiu sluji.

        Toarea ta în timp ce te vei ospăta.

        Apoi a chemat-o pe Măria din Beerot să o ajute, i-a spys acesteia să-mi toarne apă pe mâini şi, tot timpul cu zâmbetul pe buze, i-a dat sfaturi cum să mă servească. Cu mâinile ei, Măria Magdalena a amestecat doar vinul cu apă şi mi-a întins cupa să beau. Acel vin alb şi uşor al Galileii s-a ridicat în capul meu ca o boare răcoroasă de vânt. După câteva gustări sărate şi dulci, am fost servit cu peşte fript, apoi cu friptură de porumbel în sos de rozmarin. Nici nu-mi aduc aminte să fi mâncat vreodată mâncăruri mai savuroase şi mai delicate ca acea friptură de porumbel aromată cu rozmarin.

        Când am fost atât de sătul, că n-aş mai fi putut înghiţi o fărâmă, s-au ghemuit Măria Magdalena şi cealaltă Măria lângă picioarele mele şi au mâncat. Măria Magdalena, cu faţa luminoasă şi surâzătoare, părea întruchiparea blândeţii şi liniştei.

        Am contemplat-o, în timp ce aburii uşori ai vinului îmi încălzeau fiinţa, şi mi s-a părut cea mai frumoasă femeie a poporului lui Israel. Poate că la fel a văzut-o şi cealaltă Măria, pentru că, la un moment dat, i-a spus:

        — Când văd surâsul tău atât de atrăgător şi de luminos, încep să cred că sunt adevărate lucrurile pe care le-am auzit povestindu-se despre tine. Şi înţeleg de ce veneau tocmai din Damasc sau din Alexandria bărbaţii să te vadă şi să-ţi aducă daruri. Cu darur^6 lor ţi-ai ridicat şi ai împodobit această casă bogată şi fruinoasa'

        De aceea îndrăznesc să te întreb cum se poate ajunge la asemelie bogăţii, pentru că şi eu îmi doresc norocul pe care tu 1-ai avut-; Măria. Magdalena, învaţă-mă ştiinţa ta secretă! Cum ar treb amăgit un bărbat ca, pentru acelaşi lucru, pentru care Ierusalim plătesc doar câţiva oboli1, să pună la picioarele ii cu care se iubeşte bogăţii însemnate?

        Întristându-se deodată, Măria Magdalena i-a spus:

        _ Nu mă-ntreba despre asta! Nici o femeie nu ar putea-o, flVâţa Pe alta asemenea lucruri. Doar o femeie posedată de ipflioni poate ajunge la acea malefică ştiinţă pe care înţeleg că

        0 doreşti. Dar, în acelaşi timp, demonii o devorează şi o chinuiesc, ' eritrucă desfrâul este ca o continuă foame, iar femeia desfrânată jciodată nu se va sătura şi nici nu va fi fericită, urându-i pe b&rbaţi, şi urându-se pe ea însăşi încă şi mai mult decât pe bărbaţi.

        Clătinând din cap ca şi cum s-ar fi îndoit de adevărul vorbelor ej) Măria din Beerot a spus:

        — Poate că ai dreptate, dar eu as prefera demonii care să aţâţe dorinţa bărbaţilor şi să-i aducă la mine.

        — Încetează, proasto, tu nu ştii ce vorbeşti! A strigat Măria Magdalena şi a lovit-o peste gură.

        Înspăimântată, Măria din Beerot a început să plângă, iar Măria Magdalena, răsuflând greu, a stropit cu apă împrejurul nostru.

        — Nu-mi voi cere iertare, a spus ea, pentru că nu din ură te-am lovit, ci pentru că-ţi doresc binele. Iar de mi se va întâmpla să vorbesc ca tine, aş dori să existe cineva care să mă strunească la timp. Demonii te pot obliga să trăieşti printre morminte şi să te hrăneşti cu murdării. Nici cele mai groase lanţuri nu vor fi destul de groase să te împiedice, nici cei mai vânjoşi bărbaţi nu vor putea să te liniştească. N-aş putea spune care-s mai răi, demonii care devorează trupul sau cei care devorează sufletul, până ce din suflet nu mai rămâne decât un gol imens, în orice caz, demonii tot demoni sunt.

        Şi a spus în continuare:

        — Tu m-ai întristat. Cu toate astea, nu am nimic împotriva ta.

        Poate c-aşa-i normal, poate că, în acest moment, cineva trebuia să-mi amintească cine am fost eu. Sub învelişul de acum este un cadavru devorat de demoni, iar acei demoni, folosindu-se de mine, au dus totodată la pierzanie mulţi bărbaţi. Grele îmi erau păcatele,

        ^ar toate mi-au fost iertate. Tu ar trebui să te rogi astfel: şi nu duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Pentru că, în ta, tu spui acum: împinge-mă în ispită şi condu-mă spre ' Obol – mică monedă care a circulat la vechii greci, a şasea parte dintrdrahmă.

        Cel rău. Eu citesc acest lucru din ochii tăi, de pe buzele tale, cVşi de pe picioarele tale, pe care le freci de podea pentru că rf.

        Ţi-ai pierdut răbdarea să mă asculţi. Oare-ai uitat că la lerusa]-^ ai promis că te vei mulţumi cu o bucată de peşte sărat şi de na în toate zilele vieţii tale, doar să te salvezi din păcat? De ap 6 te-am sfătuit să mergi pe drumul acestui roman, dar în loc s” ^ ţii ochii plecaţi şi să-i mulţumeşti, tu încerci să-1 prinzi în mrei i tale şi să-1 abaţi de la drumul lui.

        Înspăimântată de vorbele ei, Măria din Beerot a început – suspine, dar nu a îndrăznit să mă privească. Mie mi-a fost ta milă de ea, dar Măria Magdalena, încruntând din sprâncene i mai spus:

        — Gândeşte-te bine ce vrei să faci cu viaţa ta! Vrei să te laşi pradă ispitei, păcatelor şi relelor ce te vor pierde, sau vrei să duci o viaţă simplă?

        Măria din Beerot şi-a înălţat capul şi a spus:

        — Eu aş vrea să-mi fie iertate păcatele şi aş mai vrea să-mi recapăt virginitatea. Dar nu mă obliga să spun ce mai doresc eu după aceea. Oare ceea ce doresc, nu se poate obţine decât cu preţul rugăciunilor fierbinţi?

        Măria Magdalena i-a spus cu glas mai blând:

        — Eu te înţeleg mai bine decât îţi imaginezi tu şi pot citi în gândurile tale simple şi naive. Ascultă ce-ţi spun, pentru că am mai multă experienţă decât tine şi cunosc bine viaţa. Leapădă de pe tine aceste veşminte multicolore şi podoabele false şi rămâi aici, la mine, pentru un oarecare timp! Pentru binele tău îţi cer asta. Te voi învăţa cum să îngrijeşti porumbeii şi cum să alungi gândurile rele din capul tău. Poate că lisus din Nazaret va avea milă de tine, de mi se va arăta.

        Dar Măria din Beerot a început să plângă în hohote şi să ţipe şi, agăţându-se de genunchii mei, a strigat:

        — Uite, de asta îmi era mie teamă! Marcus, nu mă lăsa în mâinile acestei femei! Mă va face slujitoarea ei sau mă va vin ca sclavă. Tu nu-ţi poţi imagina de ce este în stare această fefflel ' deşi toată lumea o ştie.

        Dar Măria Magdalena a scuturat din cap şi i-a spus ca^a'*

        — Dacă ai avea mai multă experienţă, ai înţelege singufa j trebuie să te desparţi o vreme de Marcus, altfel acest roman.

        Tău se va sătura de tine şi te va alunga de lângă el în cel &1, sinos mod cu putinţă. Şi de unde ştii tu că, trăind în casa mea, f vei învăţa acel ceva ce-ţi lipseşte, ca el să te preţuiască?

        Suspinat uşurat când am văzut efortul pe care Măria îl făcea pentru a mă scăpa de această fată pe care nu mai puteam suporta. Iar ea, agăţată de genunchii mei, a plâns

        — ţ. a plâns, după care s-a liniştit şi şi-a acceptat destinul. Măria

        ! Aagdalena a trimis-o apoi să-şi spele faţa şi să-şi schimbe veşmânt le şi a SPUS după ce ea s-a depărtat:

        _ Eu sunt răspunzătoare pentru această fată. Este încă prea tânăra Şi inima ei este deschisă şi spre bine şi spre rău. Ea este tentaţie ce depăşeşte puterea de stăpânire a unui bărbat, iar dacă tu ai rezistat acestei tentaţii, este un lucru de apreciat, în „jjnplitatea ei, Măria de Beerot poate fi o mică rădăcină a răului.

        Pacă ai fi împins-o spre rău, ar fi fost după aceea preferabil să-ţi pui împrejurul gâtului o piatră de moară şi să te arunci în mare, decât să suporţi consecinţele nebuniei tale.

        Dar nu am avut nici cea mai mică intenţie de a o destabiliza pe această fată, am spus eu ofensat. Este ea aceea care, cu toată naivitatea şi simplitatea ce spui tu că o are, a încercat să mă seducă. Dacă nu m-aş fi îmbolnăvit, poate că, plictisit de insistenţele ei, aş fi luat-o în patul meu, mai cu seamă că Natan şi Suzana m-au părăsit. Dar lucrurile stau mult mai bine acum, când tu te-ai hotărât să te ocupi de ea. Sunt liber şi-1 pot căuta în continuare pe lisus din Nazaret.

        Eu nu cred că Suzana te-a abandonat. Suzana este o femeie prea simplă şi cu frică de Dumnezeu pentru a nu-şi ţine cuvântul dat. Gândesc mai degrabă că ea a rămas în Capernaum, descumpănită de faptul că nimic nu se întâmplă. Dar, dă-mi voie să te întreb ceva. De fapt, ce aştepţi tu de la viaţă, Marcus Mezentius?

        M-am gândit la viaţa mea şi i-am povestit cu umilinţă:

        — Eu am avut mult noroc în viaţă, în tinereţe, am învăţat limbi în Antiohia şi am studiat la şcoala de retorică din Ce-mi doream atunci? Un post de secretar al vreunui Proconsul din Levant, fără îndoială. Dar m-aş fi mulţumit şi ca în slujba vreunui roman ignorant, dar plin de bani. La vorbind, după ce am ajuns la Roma, am fost puţin descumde faptul că nu am fost admis în cavalerie chiar dacă nu-mi o carieră militară. Mai târziu, un testament mi-a dat eptul să port un inel de aur pe degetul mare, lucru pe care nici ci nu 1-am preţuit, iar acum îl detest, preferând să păstrez inelul în punga cu bani. Eu eram capabil să obţin tot ceea ce doream. De aceea, mi-am dat seama destul de repede că nimjc are valoare. Eram orbit de pasiune şi a trebuit să părăsesc R0l^ ^ pentru a nu fi omorât de soţul femeii pe care o iubeam. Ce ăst 9> de la viaţă? Eu nu pot decât să mă întreb: Oare ce forţa'rJ^ făcut să părăsesc Alexandria pentru a ajunge la Ierusalim? R?

        Forţă m-a făcut să mă opresc lângă crucea pe care era răstig 6 regele iudeilor în momentul când s-a lăsat întunericul pes, f pământ? Când tocmai eram în puterea bărbăţiei mele, un capric' al destinului mi-a tăiat posibilitatea să am tot ceea ce am apreciat încă din tinereţe: prietenia, favorurile, plăcerile trupeşti. Eu n fi putut avea şi puterea, dar niciodată nu am fost bântuit d această dorinţă. Iar de pe urma plăcerilor nemăsurate, pe care le-am încercat multă vreme, nu mi-a rămas decât gustul amar de cenuşă al tristeţii şi disperării. Este clar că nu doresc să-mi sfârşesc viaţa la Roma, puhav şi înrăit în plăceri, povestind aceleaşi glume tot timpul şi căutând fără răgaz să-mi stârnesc simţurile amorţite. De altfel, eu ştiu ce m-ar aştepta la Roma dacă m-aş întoarce. Fiind un om corect, 1-aş respecta pe împărat, refuzând să particip la intrigile acelui bărbat sângeros de origine plebee ce se agaţă de putere. Iar la Roma, mai devreme sau mai târziu, tot va avea loc o lovitură de stat şi când se încheie socotelile, ca să se vadă cine cu care a fost, mie mi se va reteza capul.

        Aşa că, prefer blândeţea şi umilinţa.

        — Ce aştepţi tu de la lisus din Nazaret? M-a mai întrebat ea.

        I-am spus:

        — Eu i-am presimţit împărăţia, împărăţia lui nu este doar din poezie şi visare ca infernul lui Virgiliu, ci şi din realitatea în care trăim. Când mă gândesc bine, înţeleg că în adevărul lui este amestecat confuzul adevăr al vieţii. Iţi spun sincer, Măria, eu sunt fericit că mi-a fost dat să trăiesc aceste zile, chiar şi pentru a şti că el este în Galileea. Nu aştept nimic de la el, dar daca îw1 va da ceva, voi accepta. Deocamdată, eu nici nu sunt în stare saânţeleg împărăţia. De la începuturile lumii s-au tot înălţat împa' raţii, dar toate s-au năruit până la urmă, chiar şi cea a Alexandru cel Mare. Cred că doar Roma va rămâne. Dar îi11?

        Raţia lui lisus nu este o împărăţie a acestei lumi.

        Am discutat cu ea despre multe altele până ce s-a întors Mă din Beerot. Îşi spălase faţa şi se pieptănase, iar părul ei era neted. Era îmbrăcată cu o cămaşă albă şi avea picioarele %°c mai tânără. Am fost mişcat de noua ei înfăţişare şi am vut pentru ea un val de tandreţe, uitând toate gândurile releînainte. M-am hotărât să ajung în Tiberiada chiar în acea seară, „ să nu-i fie prea grea despărţirea. Măria Magdalena mi-a promis ă-rni va trimite veste, dacă ceva important se va petrece şi m-a ugat să le salut din partea ei pe Ioana şi pe Claudia Procula când le voi revedea.

        ] VÎ-am întors în satul Magdala şi am păşit normal, fără să mai pit vreo durere în picior. La un moment dat, m-a bătut chiar gândul să merg de-a lungul ţărmului până-n Tiberiada. Dar la malul mării i-am întâlnit pe cei doi pescari, care mă aşteptau, fiindcă fuseseră mulţumiţi de răsplată şi tot n-aveau altceva de făcut. Cerul era înnorat şi vântul înălţa valurile înspumate ale mării. Cei doi bărbaţi au ridicat capetele şi au privit norii negri îngrămădiţi deasupra văii porumbeilor şi deasupra munţilor.

        — Marea Galileii este înşelătoare, au spus ei. Vântul ar putea să răstoarne barca sau să o umple cu apă. Ştii să înoţi, romanule?

        Iar eu le-am povestit că-n tinereţe câştigasem un rămăşag, înotând din Rodos până pe continent, fără să mă tem de curenţii marini. Dar cum ei nu auziseră niciodată vorbindu-se despre Rodos, performanţa mea i-a lăsat indiferenţi. Adevărul este că în urma mea avusesem tot timpul o barcă, pe care aş fi putut să mă salvez la nevoie şi fusesem stimulat nu atât de câştigul propriu-zis, cât de ochii frumoşi ai unei fete ce promisese că-mi va pune pe cap o coroniţă de flori. Am înotat eu atunci să-mi dau sufletul, iar la urmă n-am mai simţit nici o atracţie pentru acea fată.

        M-am aşezat eu deci pe perna de la pupă şi am început să privesc norii, iar cei doi vâslaşi, suflecându-şi veşmintele până-n brâu, au împins barca în apă, după care au urcat în ea şi au început să vâslească. Mi-am dat seama că nu le era străin faptul Ca o vizitasem pe Măria Magdalena. De altfel, cum ar fi putut

        ^căpa neobservat un astfel de eveniment într-un sat unde nu se

        ^tâmpla nimic şi prezenţa unui străin era urmărită cu vădit

        ^teres de toată lumea? Cei doi vâslaşi nu păreau prea miraţi de a°senţa Măriei din Beerot, dar schimbau între ei tot felul de

        ^Ume în legătură cu ea şi râdeau pe întrecute.

        — Ce vreţi să insinuaţi? I-am întrebat eu până la urmă.

        — Nimic rău, m-au asigurat ei. Absolut nimic! Constatam doar

        ^ Prinzătoarea de porumbei a revenit la vechile obiceiuri. Cât >l”a plătit pentru fată?

        Eu nu le eram dator cu nici o explicaţie, dar părerea pe care aveau despre Măria Magdalena m-a umplut de mânie. °

        — Ea a promis acelei fete că o va învăţa meseria ei, le_ strigat eu indignat. ^

        Iar ei au râs în hohote după ce le-am spus asta. Şi au zis

        — Dar noi nu ne-ndoim că o va învăţa meseria ei, că aia n meserie grea. Altădată, tot aşa le-nvăţa ea pe fetele tinere „- cânte din instrumente păgâne, să danseze dansuri neruşinate & să prindă porumbei, dar ce fel de porumbei prindeau ele n putem noi spune, pentru că suntem oameni cu frica lui Durnneze şi nu ne-ncumetăm să rostim vorbe spurcate.

        N-am apucat eu să le răspund, că o rafală de vânt a înclinat barca şi un val înalt s-a spart de ea, împroşcându-ne cu apă şi transformând perna pe care stăteam într-un burete.

        — Acesta a fost un avertisment pentru vorbele voastre calomnioase! Le-am strigat eu.

        Dar n-am mai avut noi timp de sfadă, preocupaţi de soarta bărcii care era purtată ca un pai în direcţia opusă celei dorite.

        Dacă ne-am fi încăpăţânat să o punem pe direcţia bună, era clar că s-ar fi umplut repede de apă. Cei doi pescari au vrut să ridice catargul şi să întindă pânza, dar eu m-am opus lor, pentru că barca nu era încărcată cu lest şi vântul acela puternic ar fi putut-o răsturna. Cerul se acoperea din ce în ce mai mult cu nori ce veneau ameninţători de dincolo de munţi, totul era întunecat în jurul nostru şi, din când în când, câte un fulger sfâşia norii.

        Nu mai pridideam cu scosul apei, dar nivelul apei creştea continuu, iar barca se îndrepta în derivă spre ţărmul oriental. Uzi leoarcă şi înspăimântaţi, cei doi pescari m-au privit ameninţător şi au început să se tânguiască:

        — Ne-a blestemat Dumnezeu, romanule, că te-am luat în barca noastră pe tine, un păgân care te închini la idoli. Ne-a pedepsit Dumnezeu că te-am ajutat să duci o fiică a lui Israel într-o casa a pierzaniei. Dar noi nu am ştiut ce-aveai tu de gând.

        Agăţat de marginea bărcii, cu apa până la bărbie, nu m-ain lăsat nici eu şi le-am strigat:

        — Voi înşivă aţi atras blestemul asupra voastră când aţi vorbit' de rău pe Măria Magdalena.

        Apa nu era rece, dar nouă ne era deja frig şi tot frig ne-a f° şi după ce vântul a bătut mai încet şi am putut goli toată bar de apă. Apoi ei au vâslit spre mal şi am ajuns la un loc unde & de vărsare a unui pârâu cu albia secată. Pe această parte a rii plaja era îngustă şi muntele se înălţa aproape vertical în Datele nostru. Vântul sufla în continuare şi valurile se spărgeau u zgomot de prundiş. Pescarii erau siguri că la căderea nopţii întul se va linişti, dar niciunul din ei nu părea dornic să vâslească noaptea.

        Lumina era din ce în ce mai puţină, iar nouă ne era frig, cu toate

        ^ scosesem cât putusem de repede veşmintele de pe noi. Destul de departe, la marginea dintre ţărm şi munte am zărit acoperişul uliui adăpost în faţa căruia ardea un foc. Le-am propus pescarilor să mergem acolo ca să ne uscam straiele, dar ei au ezitat şi au spus: Suntem pe malul unde nu avem dreptul să pescuim. Din fericire, nu avem năvoadele cu noi, aşa că nimeni nu ne poate acuza de intenţii necinstite. Numai că, pe această parte a mării se adăpostesc tâlharii şi toată pleava Galileii. Ca să nu mai vorbim de leproşii care trăiesc în peşteri.

        Cremene şi fier aveau ei, dar nici o buruiană uscată nu era pe mal ca să putem aprinde focul. Atunci, eu m-am îndreptat hotărât spre adăpostul cel depărtat, iar cei doi pescari m-au urmat fără prea multă tragere de inimă. Când am fost aproape, am văzut un bărbat aşezat pe nisip, punând vreascuri pe focul a cărui flacără se înălţa parcă până la cer şi un miros ademenitor de peşteprăjit şi de pâine rumenită mi-a gâdilat plăcut nările, în faţa adăpostului era întins să se usuce un năvod.

        — Pace ţie! I-am spus eu pescarului singuratic. Furtuna ne-a surprins pe când eram în largul mării. Ne îngădui să uscam veşmintele lângă focul tău?

        Bărbatul a făcut un gest de aprobare. M-am dezbrăcat şi mi-am pus veşmintele la uscat în vârful unui băţ. Pe o piatră plată, încinsă în foc, se cocea pâinea, iar în groapa de jar de la baza focului se rumeneau doi peşti mari. Era trecut de ora a şasea şi ţărmul pe care ne aflam noi, în umbra muntelui, s-a întunecat repede, în vreme ce pe malul celălalt se vedeau edificiile şi coloanele liberiadei pierzându-se încetul cu încetul în lumina descrescândă a amurgului.

        Necunoscutul avea o faţă curată şi blândă. El i-a salutat Prietenos şi pe cei doi pescari şi i-a invitat să se aşeze lângă foc.

        1 au pipăit năvodul lui şi 1-au întrebat dacă pescuitul e bun. Iar [^cunoscutul le-a răspuns timid că poate furtuna a împins un an” de peşti spre acel loc şi că dimineaţă îşi va încerca norocul.

        Fără a ne pofti la masă, a binecuvântat pâinea, a frânt-0 – patru părţi şi ne-a dat fiecăruia câte o bucată, ca şi cum ar fi f ^ lucrul cel mai firesc din lume. Apoi a umplut cu vin acris0 ^ cupă cioplită dintr-un butuc de viţă de vie şi am băut totî H-° aceeaşi cupă. Peştele era fript cu pricepere, dar neavând el Sa ^ îl aromase cu ceapă de apă şi ierburi amărui. Am mâncat ^' tăcere. Am observat că cei doi pescari îl priveau neîncrezători ^ timp ce necunoscutul, cu privirea lăsată în jos, surâdea pentru i însuşi şi se bucura pentru fiecare bucăţică pe care o ducea l gură. După ce a terminat de mâncat, ca şi cum ar fi vrut să-^ ascundă timiditatea, a luat un băţ şi a început să deseneze distrat pe nisipul din faţa lui. În timp ce mâncăm, din straiele noastre puse la uscat, au început să iasă aburi calzi. Era cald, mă simţeam bine şi pleoapele ochilor mei deveneau din ce în ce mai grele. Nu-mi puteam desprinde privirea de la acel om prietenos care, fără să fi rostit un cuvânt, îşi împărţise hrana lui cu noi Avea urme de răni cicatrizate la mâini şi la picioare şi nu ştiu ce anume de pe chipul lui blând şi delicat m-a făcut să gândesc că tocmai scăpase de o boală cumplită şi că de aceea venise în acel loc de la malul mării să se refacă în linişte şi singurătate. Şi am adormit gol lângă foc. Mai târziu, am simţit cum necunoscutul m-a acoperit cu veşmintele mele deja uscate.

        Am visat şi m-am trezit cu ochii scăldaţi în lacrimi. M-am aşezat şi i-am văzut pe cei doi pescari, dormind şi sforăind uşor lângă mine. Lacrimi calde curgeau pe obrajii mei şi păstram încă starea din vis, simţindu-mă nespus de singur şi orfan. Focul era stins de mult, iar după poziţia stelelor şi lunii am înţeles că abia începuse a treia veghe a nopţii. Marea strălucea netedă ca o oglindă, dar necunoscutul solitar nu era lângă noi. Şi am avut o spaimă ciudată, descoperindu-i absenţa. Dar am fost din nou uşurat când 1-am văzut la ţărmul mării, cu spatele la noi. M-a111 îmbrăcat şi am mers spre el.

        — La ce priveşti? Am întrebat eu.

        Fără să se întoarcă spre mine, el a spus:

        — Am văzut cerurile deschise şi splendoarea tatălui meu. V mi s-a făcut dor de casa tatălui meu.

        Abia atunci am observat că mă adresasem lui în greceşte Ş1 „ ', ^o el tot în greceşte îmi răspunsese. Şi acest lucru m-a făcut gândesc că poate era unul din adepţii lui loan Botezătorul, re^u^, pe această parte a mării din cauza persecuţiei lui Irod Am spus: Şi eu îi caut împărăţia. Am avut un vis şi m-am trezit cu chii plini de lacrimi. Arată-mi drumul!

        Există doar un singur drum, mi-a răspuns el. Ceea ce tu îi fad celui mai neînsemnat dintre oameni, mie îmi faci.

        Gi a mai spus: J_- Eu nu dau cu măsura lumii. Nu te-ntrista şi nu-ţi fie teamă.

        Cpjritul adevărului va veni după mine, dar lumea nu-1 va întâmjiia, pentru că lumea nu-1 vede şi nu-1 ştie. Dacă tu îl vei recunoaşte, el se va opri în preajma ta şi va rămâne în tine. Pe nimeni eu nu îl voi lăsa orfan.

        Inima apă s-a făcut în mine, lacrimile mi-au tulburat ochii, jju-am îndreptat braţele spre el, dar nu am avut curajul să-1 atingŞi am murmurat:

        — Nu vorbeşti cum vorbesc oamenii. Tu vorbeşti ca unul care are puterea.

        El a spus:

        — Datu-mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ.

        Şi deodată s-a întors cu faţa spre mine. Şi am văzut, la lumina stelelor şi a lunii, surâsul lui blând şi totodată grav. Şi am avut impresia că ochii lui mă priveau până-n străfundurile fiinţei, dezbrăcând de pe trupul meu înveliş după înveliş şi lăsându-mă gol de ceea ce nu eram. Dar nu am fost stânjenit, ci, dimpotrivă, m-am simţit liber.

        Arătând spre malul celălalt al mării, necunoscutul a spus: Acolo, în teatrul grecesc din oraşul principelui, o fată îşi plânge fratele mort, şi ea nu mai are pe nimeni în lume să o apere. Ce-ai văzut în vis?

        Un cal alb, i-am răspuns eu.

        — Fie şi aşa! A spus el. Într-una din zilele acestea, te vei duce priveşti cursele de care. Pune prinsoare pe cvadriga albă!

        Apoi fata şi dă-i ei câştigul!

        Cum aş putea eu să găsesc într-un oraş atât de mare o fată şi-a pierdut fratele? Şi pe câţi bani să pun prinsoare?

        Mi-a surâs din nou, dar de data aceasta surâsul lui a fost atât

        6 trist, că am simţit cum mi se rupe inima.

        — Cât de multe întrebări inutile, Marcus! A murmurat el

        ^strător.

        Dar eu nu i-am înţeles reproşul. Şi 1-am întrebat uimit: Cum de-mi ştii numele?

        Şi am mai spus nesigur: „„. Ş, *' ' m; iu-i. M„. – u.” t, l Simt totuşi că te-am mai întâlnit.

        Scuturând din cap, el m-a întrebat: Oare ţie nu îţi este de ajuns că eu te cunosc?

        Am înţeles că necunoscutul voia să rămână învăluit în Şi am gândit că el trebuie să fi fost unul din blânzii pământul ^ căruia meditaţia şi singurătatea îi tulburase spiritul. Altfel c *' ar fi putut el să pretindă că are toată puterea, şi în cer şi pământ? Dar, poate că pescarul solitar ştia să prezică viitorul 6 mi-ampropus să nu-i uit sfatul. '

        Vai ţie, om nefericit! A spus el. Ai privit şi nu ai văzut Aascultat şi nu ai auzit. Dar într-o zi îţi vei aminti, Marcus! Tu v – muri pentru numele meu, ca numele meu să lumineze în tine l fel cum luminează în mine numele tatălui meu.

        Oare ce profeţie rea îmi anunţi? 1-am întrebat înfricoşat dar fără să-i fi înţeles vorbele.

        Am gândit că nu cunoaşte bine limba greacă şi de aceea nu-1 pot înţelege. A suspinat greu şi deodată a lăsat să-i cadă cămaşa până la brâu dezgolindu-şi pieptul. Era atât de sărac, că alt veşmânt pe el nu mai avea. Şi, întorcându-se, a spus:

        — Atinge spatele meu!

        M-am apropiat şi i-am pipăit spatele, iar sub umeri am simţit urmele flagelării. Apoi el mi-a purtat mâna până sub coasta stângă şi degetul meu a intrat într-o scobitură cicatrizată şi adâncă. Acel om necunoscut fusese schingiuit cu cruzime, nu era deci de mirare că spiritul lui era tulburat şi că vorbele lui eu nu le puteam înţelege. Şi am simţit o ură cumplită împotriva fiilor lui Israel care se sfâşiau unul pe altul în numele credinţei, căci nimic rău nu era în acel om, chiar dacă discursul lui era neobişnuit. Şi mi-a fost tare milă de el. Şi 1-am rugat:

        — Spune-mi cel puţin numele tău! Voi face tot ce-mi va sta m putinţă ca să nu mai fii persecutat.

        Dar el a spus: Dacă vei mărturisi pentru mine înaintea oamenilor când se împlini timpul, mărturisi-voi şi eu pentru tine înaintea tatălui m Dar spune-mi numele tău, am insistat eu, şi cine este ta tău, cu care atât de mult te făleşti. ^ t Dar el nu mi-a răspuns, şi-a tras cămaşa la loc şi s-a depa * de mine cu paşi uşori, lăsându-mi de înţeles că discuţia n°a gj era încheiată. Atât de ciudat mi s-a părut acel om, deşi era c ' mine din carne şi oase, dar nu am îndrăznit să mă duc după „4 supăr cu întrebări la care nu dorea să-mi răspundă. Am S itat Puţin> aP°i na-am dus lângă cei doi pescari şi am dormit e/. Oâ dimineaţă, fără să visez nimic.

        P gând am deschis ochii, am văzut nimbul de aur din spatele iuţilor. Lumina soarelui se întindea pe oglinda netedă a mării, ţ pe celălalt mal se vedeau ca un vis coloanele Tiberiadei. Şi mi s-a

        1 ărutc^ sun^ un a^ om' deşteptat într-o lume nouă. Cei doi pescari L spuneau deja rugăciunea de dimineaţă: Ascultă, o, Israel.

        Dar pescarul singuratic dispăruse şi nici năvodul lui nu mai ra acolo. Cele rămase de la cină erau aşezate la vedere ca să le terminăm. Şi am mâncat toţi trei cu poftă, fără să schimbăm nici ull cuvânt, după care ne-am îndreptat spre barca ce ne aştepta pe prundiş. M-am uitat atent împrejur în speranţa că-1 voi revedea pe pescarul necunoscut, care spusese că va pescui în zori, dar nici o urmă a paşilor lui nu am văzut pe nisip.

        Cei doi pescari au vâslit puternic şi barca s-a depărtat repede de mal. În undele apei transparentă ca sticla se oglindeau înălţimile munţilor şi purpura soarelui ce se înălţa pe cer, iar eu mai păstram acea senzaţie pe care oavusesem când necunoscutul solitar mă străpunsese cu privirea, încă părându-mi-se că sunt despuiat de învelişuri inutile şi simţindu-mi fiinţa liberă. Dar, cu cât mă gândeam mai mult la întâmplările nopţii trecute, cu atât mai mult eram ros de îndoieli şi-mi spuneam că poate totul nu fusese decât un vis. Cum ar fi putut un oarecare anahoret de la Marea Galileii să vorbească limba greacă?

        Cei doi pescari vâsleau energic, cu privirile aţintite înainte, ca Şi cum ar fi vrut să se depărteze cât mai repede de acel ţărm şi de acea parte a mării, în schimb, eu priveam doar înspre acolo,

        ^cercând zadarnic să descopăr silueta acelui bărbat ciudat.

        Cine era acel bărbat cu care ne-am petrecut noaptea, am 'ntrebat eu până la urmă. Voi îl cunoaşteţi?

        Tu eşti un om tare curios, romanule, au spus ei. Noi am fost pe un ţărm interzis.

        Dar, după câteva clipe, unul dintre ei a spus: u Este drept că pe acel bărbat mi s-a părut că-1 cunosc. Poate, a'l fi văzut vreodată predicând mulţimii. Poate că a fost biciuit

        ? Piaţa publică şi alungat din Galileea. Dar prea multe lucruri

        111 astea nu s-au mai întâmplat după ce lui loan Botezătorul i >a tăiat capul pentru că îndrăznise să-i interzică lui Irod să se străbăleze cu femeia fratelui său.

        Iar celălalt a spus:

        — Pe chipul şi în ochii acelui pescar era ceva care mi-a ami de lisus din Nazaret. Dacă n-ar fi fost ceva imposibil, aş fi PU1. ^ spune fără ezitare că era chiar el, deşi lisus parcă era puţin n^ înalt, avea o privire mai severă şi nu era chiar atât de priete cu necunoscuţii. Dar, s-ar putea să fie unul din fraţii lui S°S

        ^ vreun alt bărbat din neamul lui, care poate c-a fost prigonit de-aceea se ascunde pe ţărmul interzis al Mării Galileii.

        Ca şi cum aş fi fost pătruns de un fulger, un gând negând't vreodată mi-a răscolit întreaga fiinţă şi le-am strigat, ridicându-m'- în picioare:

        — Vâsliţi imediat înapoi! Ne vom întoarce la ţărmul de unde am plecat!

        Dar ei nici n-au vrut să audă de asta. Când au văzut totuşi că vreau să mă dezbrac şi să înot până acolo, au acceptat şi au schimbat direcţia bărcii. Nici n-a atins bine barca malul, că am şi sărit din ea, îndreptându-mă spre locul unde cinasem şi înnoptasem, dar acolo toate erau aşa cum le lăsasem, iar pe tot ţărmul nu era suflet de om. Am alergat dintr-o parte în alta a malului ca un nebun în căutarea urmelor paşilor lui, până când, săturându-se de ciudăţeniile mele, cei doi pescari m-au obligat să mă întorc la barcă.

        Iar în barcă mi-am acoperit faţa cu mâinile, supărat pe prostia mea şi întrebându-mă fără răgaz cum de a fost posibil să nu-mi treacă prin minte că acel pescar ar putea fi lisus din Nazaret.

        Dar apoi am fost din nou în îndoială şi am gândit că acel bărbat era totuşi un bărbat viu, iar pe lângă asta nu avea nimic din acel ceva dumnezeiesc, pe care mi-1 imaginez eu c-ar trebui să-1 aibă zeii. Iar discursul lui mi se păruse oarecum delirant. Dar, m-an* mai gândit eu, de ce-ar trebui cazeii să corespundă înţelesului meu şi imaginaţiei mele? Poate că dumnezeiescul este la fel „e simplu ca pâinea cu care ne-a hrănit şi vinul pe care ni 1-a dat sabem. Şi cine sunt eu oare, să pretind fiului lui Dumnezeu să lis arate oamenilor aşa cum gândesc eu c-ar trebui să li se arate.

        Şi n-am mai ştiut până la urmă ce să mai cred, tot învârti în minte întrebări contradictorii. Apoi am încercat să-mi arninte fiecare cuvânt pe care 1-a rostit şi fiecare întrebare pe care i'3 r Y r, _” (!

        Pus-o. Până la urmă, am abandonat totul, întrebându-nia voi asista la cursele de care din circul Tiberiadei, după cum el prevestise.

        — V,;„ ': -; „ '. > < „n-a/s par, neavând eu nimic sfânt în mine, mi-am. Vărsat mânia pe ei pescari şi le-am spus:

        — Dar eu v-am spus ieri vouă că lisus din Nazaret a înviat din oarte a treia zi. Dacă vi s-a părut că îl recunoaşteţi, pentru ce u i-aţi adresat voi oare nici un cuvânt? De ce nu 1-aţi întrebat j puţin dacă este el, ca să vă convingeţi?

        Pupă ce s-au uitat unul la altul ca şi cum ar fi vrut să cadă de cord între ei, au spus: De ce să-1 fi întrebat? Dacă ar fi avut ceva să ne anunţe, ne-ar fi vorbit el. În plus, nouă ne este teamă de el.

        Şi ei au mai spus: Noi nu vom povesti nimănui despre această întâlnire. Şi te-am sfătui să nu povesteşti nici tu nimănui. Dar dacă acel bărbat este, într-adevăr, lisus din Nazaret, lucru care nu ne vine să-l credem, el are motive temeinice să prefere singurătatea şi să se ascundă de romani.

        Dacă el este cel care este, le-am spus eu încercând să nu intru în capcana raţionamentului lor, n-are nici un motiv să se teamă de oamenii acestei lumi. La Ierusalim, el le-a apărut pe neaşteptate apostolilor săi care erau adunaţi într-o încăpere cu uşile ferecate.

        Dar cei doi pescari au râs mânzeşte şi au spus:

        — Nu crede tot ce se povesteşte în Galileea, străinule! Noi, galileenii, ne entuziasmăm repede şi avem o imaginaţie prea bogată.

        Întors în camera mea elegantă din hotelul grecesc, am răsuflat uşurat, regăsindu-mi liniştea. Puteam, în sfârşit, să gândesc în pace şi să-mi organizez timpul după cum voiam. Măria din Beerot mă ameţise agitându-se tot timpul în jurul meu ca un căţel şi aMa acum, după ce Măria Magdalena mă scăpase de ea, înţelegeam cât de mult mă stingherise.

        Am încercat să-mi amintesc tot ce se întâmplase pe malul mării, Ş1 din nou am fost neliniştit. Iar în atmosfera oraşului termal, unde „ecare om altceva nu făcea decât să-şi compare durerile şi restricţiile Cimentare cu cele ale vecinului, am început să am îndoieli, ltltrebându-mă dacă, într-adevăr, îl întâlnisem pe lisus din Nazaret dacă totul nu fusese decât fructul imaginaţiei mele. Acea mă tulburase şi mi-o aminteam ca pe un amestec de coşmar

        *l realitate. Mă întrebam dacă pescarii nu-şi bătuseră cumva joc

        6 mine. Dacă acel necunoscut solitar fusese lisus, nu înţelegeam

        6 ce nu mi-a spus-o şi m-a lăsat să mă îndoiesc în continuare.

        Pradă neliniştii, nu mi-am mai putut găsi locul şi am încet) să merg înainte şi-napoi prin cameră cu ochii împăienjeniţi h lacrimi. Copleşit de singurătate, i-am trimis până la urmă un nâe °

        Claudiei Procula, anunţând-o că m-am întors din Magdala. Dar mi-a răspuns că nu putea să mă primească, fiindcă în acel morn ^ erau în vizită la ea persoane importante de la curtea lui Irod A doua zi dimineaţă, Claudia Procula a trimis un servitor mă invite pentru prânz la palat. Erau mai mulţi invitaţi şi 9 această ocazie i-am cunoscut pe sfetnicul roman al principel Irod, pe Chusa – soţul Ioanei, precum şi pe medicul personal i lui Irod, care venise special pentru a o consulta pe Claudi Procula. Acesta din urmă era un evreu cu vederi largi şi atât d elenizat că părea mai grec decât grecii înşişi. Studiase medicina insula Cos1, înainte de a ne aşeza la masă, în aşteptarea în amfitrioanei casei, am fost serviţi în atrium cu vin şi gustări sărate şi dulci. Curtenii mi-au pus diferite întrebări insidioase dar, evitând capcanele, m-am mulţumit să le răspund în doi peri şi am lăudat efectul binefăcător al apelor termale, dându-le spre exemplu piciorul meu complet refăcut.

        Claudia Procula i-a permis şi Ioanei să participe la banchet, lucru care, evident, nu i-a plăcut deloc soţului acesteia. Dar Ioana, ca să nu-1 enerveze şi mai mult, s-a abţinut tot timpul mesei şi nu a rostit o vorbă. Iar amfitrioana noastră, palidă la faţă, ne-a povestit despre insomniile ei, pe care virtuţile renumitelor ape termale ale Tiberiadei nu sunt în măsură să le vindece. Iar dacă din întâmplare adoarme, a mai povestit ea, are nişte coşmaruri înspăimântătoare, de aceea întotdeauna o veghează un sclav, a cărui misiune este să o trezească atunci când geme în somn.

        — O, Marcus! A spus ea. Nici nu-ţi poţi imagina în ce situaţie stânjenitoare mă aflu acum, eu care sunt atât de bolnavă ş1 sensibilă. Soţul meu m-a avertizat încă înainte de a porni la acest drum, dar eu nu mi-am imaginat ce proporţii poate lua un astfel de lucru, pentru că eu am fost întotdeauna discretă şi n^ m-am amestecat în politică, închipuie-ţi că Irod, principele GaWel şi Pereii, vrea cu orice preţ să organizeze în onoarea mea 018 curse de care, pentru a dovedi prietenia ce o nutreşte faţa Ponţiu Pilat. Dar tu ştii că eu sunt discretă şi nu vreau să

        1. Insula Cos – aflată în Arhipelagul Insulelor Sporade, este insula pe a trăit Hippocrate, considerat părintele medicinei. (n.r.) nimănui. Şi-aşa, faptul că, de la hotare până aici, am fost gcortată de cavalerii lui cu mantii purpurii, a dat sosirii mele un al-acter peste măsură de festiv.

        Jaruncat o privire maliţioasă spre curtenii lui Irod, apoi a Uiai spus: El vrea ca frumoasa lui soţie, Irodiada, să stea alături de mjne, în loja princiară, ca să primim împreună ovaţiile poporului falileii. Dar eu nu o cunosc pe Irodiada şi mi s-a povestit că jjjrea lor nu s-a făcut în respectul legilor iudaice.

        Curtenii şi-au ridicat braţele în semn de protest pentru nechibzuita ei afirmaţie, iar bărbosul Chusa mi s-a părut a fi teribil de jenat.

        Cum tot nu aveam eu ce pierde şi nu eram dependent de principele jrod, am spus lucrurilor pe nume, fiindcă am simţit că asta voia Claudia Procula.

        — Suntem între prieteni, am spus eu. Vulpoiul este un animal înţelept şi am auzit că principelui Irod Antipa i se mai spune şi vulpoi. Deci el doreşte ca romana de cea mai înaltă stirpe, din familia împăratului, prezentă acum în Galileea, să-şi manifeste oficial aprobarea faţă de căsătoria lui, care a generatatâta indignare la evrei, încât un profet şi-a pierdut chiar şi capul, îmi şi imaginez, Claudia, furtuna de ovaţii a poporului entuziast al Galileii ce-ţi va fi adresată atât ţie cât şi frumoasei Irodiada şi mă tem că nici două cohorte nu vor fi de ajuns să facă ordine şi să controleze publicul la intrarea în circ, pentru a-i împiedica pe cei peste măsură de entuziaşti să arunce cu diferite obiecte în tine.

        Claudia Procula mi-a aruncat o privire mulţumită şi a spus:

        — Bineînţeles că eu nu am nimic împotriva prinţesei Irodiada.

        Dar, să presupunem că aş accepta să fiu personajul de onoare al curselor şi m-aş aşeza în loja princiară alături de soţia lui Irod.

        Dacă se va crea dezordine, cum se va putea şti dacă ostilitatea este 'Ripotriva Romei sau împotriva Irodiadei? Am auzit că poporul rgfuză să o salute, că se retrage din calea ei şi-i întoarce spatele.

        Sfetnicul roman al lui Irod a spus:

        — Dacă poporul se va revolta, acest lucru va fi considerat

        ^stilitate împotriva Romei. Pentru a-şi dovedi loialitatea faţă de

        ^°ma, principele va lua măsuri represive împotriva poporului auIar prinţesa Irodiada va fi fericită.

        — Mă-ndoiesc că soţul meu ar aprecia măsurile represive, a f^s Claudia Procula. Ponţiu Pilat este un om paşnic şi preferă a evite orice tulburare, chiar dacă-n acest caz incidentul 1-ar privi în exclusivitate pe Irod Antipa. Dar este greu de ştiut pot fi înţelese la Roma astfel de conflicte. Bine cel puţin că tu înţelegi, Marcus, şi că eşti de aceeaşi părere cu mine! Voi accenT* invitaţia doar cu titlu personal. Voi sta în loja mea, iar la sfâr -^ mă voi duce să o salut pe prinţesă, ca să o asigur de prietenia m Eu nu am nici o prejudecată în legătură cu prinţesa şi, de altf i ca soţie a procuratorului Iudeii, nici nu am dreptul la prejudecăr N-aş fi crezut că poporul Galileii este atât de interesat d cursele de care, am spus eu, sperând să schimb direcţia discuţiei Nu se pricep la cai pescarii aceştia din Galileea şi nicj cultivatorii, a rostit cu dispreţ medicul princiar, dar circul şi teatrul sunt mijloace de civilizare şi de stârpire a prejudecăţilor Doar nu mai trăim în vremea când poporul evreu fugea din Egipt traversând deşertul. Astăzi, atelaje din toate ţările participă la diferite întreceri organizate n-are importanţă unde. Şi din Idumeea şi din Cesareea, şi din Damasc va veni câte o cvadrigă. Cât despre şeicii arabi, ei sunt nebuni după cursele de care şi nici o supărare nu-i poate împiedica să vină la un concurs atât de interesant. Nici o distanţă nu mai este atât de mare pentru cine doreşte să participe la cursele de care din Tiberiada.

        Într-adevăr, a spus Chusa, cursele de care sunt un prilej de destindere a relaţiilor încordate dintre diferitele neamuri. Arabii sunt tare înfuriaţi pentru că prima soţie a principelui Irod, care era din neamul lor, a fost alungată şi s-a întors la cortul tatălui ei.

        Ciudată ţară! Am spus eu. Aici, cursele sunt un prilej de stingere a conflictelor, în vreme ce la Roma, apărătorii diferitelor culori în competiţie se bat straşnic cu pietre şi cu ciomege încă înainte de începerea curselor.

        Sfetnicul lui Irod a spus: Este mult mai civilizat dacă oamenii vin la circcu braţele-ncărcate cu peşti pe care-i aruncă-n cai şi-n atelaje, decât când îi apucă febra religioasă şi provoacă tulburări în toată ţara. Să sperăm că vom avea parte de câţiva ani de linişte acum, după ce soţul tău, Claudia, 1-a răstignit pe acel aşa-zis rege al iudeilor.

        Tu vorbeşti despre lisus din Nazaret, nu-i aşa? 1-am întrebat eu. Oare nu ştii că el a înviat din moarte şi s-a întors în Galileea I-am spus asta pe acelaşi ton de mai înainte, ca şi cum aŞ „ glumit, dar auzind asta, toţi au tresărit şi s-au întristat. Până la urmă, Chusa, rupând tăcerea, a spus:

        — Oamenii din Galileea sunt superstiţioşi. Chiar şi Irod, cân<| a auzit povestea aceasta cu învierea lui lisus, s-a speriat crezând

        *, i vorba despre profetul îmbrăcat în piei de cămilă căruia i-a

        ^jat capul. Dar, să spun drept, nu mă aşteptam ca zvonul acesta eplăcut să ajungă la urechile unui călător roman.

        Iar medicul grec a început să-şi expună părerea despre viaţă

        — I moarte, însoţindu-şi discursul cu mişcări vioaie ale mâinilor.

        După ce am auzit despre învierea lui lisus, m-am gândit mult şi i-am chestionat pe unii din cei care asistaseră la moartea luiAşa am aflat că nici un os nu-i fusese sfărâmat, chiar dacă se grăbiseră să-1 dea jos de pe cruce. Mi s-a mai spus că un soldat i-a înfipt suliţa în coastă pentru a verifica dacă a murit şi că atunci

        (} în coasta lui ar fi ţâşnit sânge şi apă. Or, după ştiinţa medicinei, dintr-un cadavru nu mai curge sânge. Nu ne rămâne decât să presupunem că i s-a dat să bea un vin puternic care 1-a cufundat într-un somn asemănător morţii. Altfel, de ce i-ar fi furat discipolii lui corpul din mormânt? Probabil că ei au reuşit să-1 reanimeze, aşa că nu-i de mirare dacă acum se află aici, în Galileea, ascuns în cine ştie ce peşteră din munţi. Orice s-ar spune, acest bărbat este un magician cu puteri extraordinare.

        Dar sfetnicul roman al lui Irod a spus cu fermitate:

        — Bărbatul care-a apucat să fie răstignit de romani nu mai rămâne în viaţă. Tu-i aduci o gravă acuzaţie lui Ponţiu Pilat. Fii atent la ce spui!

        Am spus:

        — Din întâmplare, eu am ajuns în Ierusalim exact când lisus din Nazaret era răstignit pe cruce, de aceea şi interesul pe care-1 am pentru acest om. Eu vă pot asigura că el a murit pe cruce. Iar dacă-şi va fi pierdut doar cunoştinţa prin asfixie, atunci sigur a murit când i-a fost străpunsă inima cu suliţa.

        Dar medicul grec, neputând renunţa la ideea lui, a spus:

        — Un profan se poate înşela uşor. Doar un medic încercat poate spune exact dacă un om a murit sau nu.

        După care a început să povestească despre câteva cazuri concrete pe care el le elucidase şi probabil c-ar fi vorbit încă multă vreme dacă Claudia Procula, astupându-şi urechile cu mâinile, nu i-ar fi spus:

        — Încetează odată cu lucrurile acestea îngrozitoare! Ca şi cum nu mi-ar ajunge coşmarurile pe care le am noapte de noapte!

        Puţin tulburat, medicul a încercat să schimbe vorba şi, întorcându-se spre mine, m-a întrebat deodată:

        — Este adevărat că Măria din Magdala şi-a abandonat vechea profesiune?

        Tăcere de mormânt s-a făcut după vorbele acestea ale Uimit, el s-a uitat în jur şi a spus:

        — Am spus ceva necuviincios? Este oare interzis acest sub Dar. Cu ce-am greşit? Este drept că această ţară, Galileea, e”imică, în ciuda faptului că are un milion de locuitori. Dar fiecare n din jurul acestui lac, căruia i se spune mare, a ştiut întotdeaun ce face fiecare om, unde se duce şi de unde vine. A fost o vrem când Măria din Magdala reprezenta un punct de atracţie pentr toţi călătorii străini ajunşi în Galileea. Noaptea, la lumina torţe! 0 se vedeau defilând caravane şi litiere pe malul lacului, de la Tiberiada până la casa ei. Se spune că tu i-ai făcut recent o vizită şi că i-ai lăsat în grijă fata cu care ai venit din Ierusalim. Ce rău este în asta?

        Cum eu nu am rostit o vorbă, puţin stânjenit, el a spus în continuare:

        — Mulţi oameni spun despre ea c-ar fi o femeie periculoasă. Se spune că un vrăjitor din Samaria ar fi luat-o cu el şi ar fi folosit-o pentru invocarea spiritelor, dar, pentru un medic raţional, asemenea lucruri n-au nici o valoare.

        Şi, parcă fără voie, Chusa a spus:

        — Soţia mea o cunoaşte bine. Se-nţelege că nu-i caută compania. Dar de când lisus din Nazaret a vindecat-o, Măria din Magdala nu se mai ocupă de vrăjitorii, dă de pomană săracilor şi duce o viaţă simplă. De altfel, eu cred că, în linii mari, lisus din Nazaret a făcut mai mult bine decât rău. Şi nici nu a instigat poporul, nici nu şi-a bătut joc de Dumnezeu, chiar dacă pentru aceste lucruri a fost condamnat la moarte. Soţia mea, Ioana, 1-a urmat pe lisus din Nazaret o oarecare vreme, fiindcă a făcut un legământ după ce acesta 1-a vindecat pe un oarecare om din familia noastră bolnav de friguri şi numai de bine poate ea spune despre acest lisus din Nazaret.

        Înfierbântat, şi-a lovit palma cu pumnul şi a mai spus:

        — Să nu se fi dus la Ierusalim, nimic nu i s-ar fi întâmplat. De multe ori au venit până aici fariseii să caute probe pentru a* învinovăţi, dar niciodată n-au reuşit să-i facă vreun rău. An1 înţeles că lisus din Nazaret îi sfătuia pe oameni să se roage lţ Dumnezeu în spirit şi în adevăr, ceea ce nu a fost pe placu sanhedrinului care se temea că lumea va da mai puţini ba”1 templului. Dar, dacă te gândeşti ce trebuie să plătească un om> apucă ameţeala: zeciuiala la templu, altă zeciuială la princip6' pe persoană şi pe hotare la romani, taxă pe drum, taxă e sare, taxă pe piaţă. Până la urmă oamenii vor fi. Zdrobiţi

        ^e-atâtea dări şi-şi vor pierde câmpurile şi pământurile. Şi-atunci,

        * te ţii, când vor fi pline drumurile de hoinari, iar în aer va pluti Certitudinea şi nemulţumirea şi fiecare om îşi va urî vecinul, urn s-a-ntâmplat în ludeea. I-am spus eu lui Irod că n-ar fi trebuit să-i fie frică de lisus din Nazaret.

        Sfetnicul roman al lui Irod a deschis gura să spună ceva, dar Glaudia Procula i-a luat-o înainte şi a spus: Sunt de aceeaşi părere cu tine, Chusa! Lisus din Nazaret a fost un drept şi evlavios. Nu 1-ar fi trimis Ponţiu Pilat niciodată la moarte, dacă evreii nu 1-ar fi forţat să o facă.

        După masă, plângându-se de dureri de cap, Claudia Procula s-a retras înîncăperile ei. Medicul a urmat-o, promiţându-i un leac liniştitor. Chusa s-a ridicat de asemenea, pretextând că are de rezolvat afaceri familiare, aşa că am rămas întinşi pe perne doar eu şi sfetnicul principelui Irod, şi am băut vin. El nu s-a reţinut la băutură şi a încercat tot timpul să centreze discuţia în jurul politicii Romei, dorind bineînţeles să afle cât mai multe lucruri despre influenţa sporită a lui Sejanus, dar eu i-am răspuns fără prea multă tragere de inimă, încercând să fiu cât se poate de prudent, însă, când a aflat că părăsisem de un an Roma, şi-a pierdut brusc tot interesul, şi nu m-a mai întrebat nimic. La rândul meu, i-am pus câteva întrebări despre curtea princiară şi despre Irod, iar el, izbucnind în râs, m-a avertizat:

        — Nu te-aş sfătui să-1 mai numeşti vreodată vulpoi în public.

        Toţi descendenţii lui Irod cel Mare sunt sensibili şi supărăcioşi când este vorba de onoarea lor. Nu le poate fi negată nici excepţionala înţelepciune, nici desfrânarea, dar cel puţin ei au dat întotdeauna dovadă de devotament faţă de Roma. Legăturile lor sunt puţin încurcate, şi este mai înţelept să nu te întrebi prea mult despre

        &sta. Irod cel Mare a fost bunicul Irodiadei şi tatăl lui Irod Antipa, aŞa că evreii au toate motivele să se întrebe asupra legalităţii căsătoriei lor. Din fericire, principelui îi este în putinţă să-şi lQipună legea, altfel judecătorul curţii s-ar fi aflat într-o situaţie nu tocmai de invidiat. Şi eu am un drept de veto, dar nu sunt chiar atât de nebun să-1 folosesc. Eu îmi văd de treabă şi-ncerc să câte ceva, profitând de funcţia pe care o am. Dar ce, nu-i un oraş destul de bun pentru noi? Ce-ai spune dacă îmbăta noi bine şi ne-am duce apoi în oraş să ne distrăm?

        Ţi-aş arăta cât de plăcută poate fi viaţa unui bărbat raţi0ri dacă înţelege să nu se amestece în lucrurile care nu-1 privesc Dar eu 1-am refuzat, pretextând că mă doare piciorul. Iar ej mai spus: ^

        — Se-nţelege că am iscoade în toate locurile mai populate Galileii, iar legiunea romană are şi aici o garnizoană cu cât' 6 oameni. Veghez să nu fie introduse arme, nici în Galileea nici ^ arsenalul principelui şi urmăresc de asemenea relaţiile lui Ir j cu alte ţări. Din fericire, el a rupt legăturile cu arabii, iar Perşi este destul de departe pentru un principe atât de mărunt, p scurt, îmi împlinesc cum trebuie datoria faţă de Roma.

        L-am întrebat cum de-a reuşit să nu se molipsească de iudaism într-o ţară plină de profeţi şi de sfinţi.

        — Am eu grijă să nu-mi bag degetele în vreun viespar, m-a asigurat el. Aici, în Tiberiada, noi, romanii, avem un portret al împăratului, căruia îi aducem ofrande, dar în nici un caz nu le cerem altora să o facă. Oamenii acestei ţări sunt prea departe de adevărata civilizaţie a lumii. Imaginează-ţi că nici cei sus puşi nu se duc la teatru. Nici nu poate fi vorba de spectacole strălucitoare ca-n Alexandria, unde un criminal condamnat îşi joacă moartea pe scenă împreună cu actorii. Aici trebuie să te mulţumeşti doar cu tragedii ieftine şi sângeroase. Pe evrei nu-i încântă nici comediile, cât despre teatrul lui Eschil, nici nu vor s-audă.

        Aducându-mi aminte subit de plecarea din Alexandria, 1-am întrebat dacă în Tiberiada a ajuns de curând vreo trupă de teatru.

        El a scuturat din cap şi a spus:

        — Nu ştiu nimic. Dacă Irod nu finanţează reprezentaţia, este destul de greu de găsit un binefăcător care să-şi asume un astfel de risc, mai cu seamă că teatrul nu corespunde gustului acestui popor.

        După care, el a plecat împreună cu Chusa, iar eu i-am condus până-n curte, unde ei au urcat în litiere. M-am gândit că nu pierd nimic dacă mă voi despărţi de ei cu multă curtoazie, fiindcă erau oameni importanţi, cu care-i bine să te ai în cele mai bune relaţiiMedicul lui Irod, profitând de ocazie, a plecat să se plimbe puţi11 prin oraşul balnear şi să câştige ceva bani. Claudia Procula mchemat la ea şi m-a întrebat cu glas stins: î Ce noutăţi ai de la Măria Magdalena? Mi-a trimis vorbă?

        Ea aşteaptă, i-am răspuns eu. Nimeni nu ştie mai decât ştim şi noi.

        Ioana a spus: Mi s-a povestit că într-un loc din Galileea, numit Nain, ar fi văzut un bărbat ce semăna cu lisus din Nazaret. Dar de „ridată ce blânzii pământului s-au apropiat de el, acesta a dispărut.

        Am spus: Poate că cei care 1-au întâlnit au motive întemeiate să nu „ovestească despre aceasta altora.

        Claudia Procula a suspinat şi a spus: Mi-am făcut mari iluzii pornind în această obositoare călătorie, pentru a-i oferi lui lisus ocazia să mă vindece, ca după aceea reputaţia lui să sporească şi toată lumea să ştie că a înviat. Dar el nu mi s-a arătat mie. N-ar fi fost cine ştie ce pentru un om care poate trece prin pereţi şi prin uşi ferecate. Şi n-ar fi avut de ce ga-i fie teamă. Sunt torturată de coşmarurile nopţii şi mi-am pierdut răbdarea să-1 tot aştept. Este drept că băile acestea de gulf îmi uşurează într-o oarecare măsură suferinţele, dar acum chiar că sunt îngrijorată, fiindcă nu ştiu cu ce mă voi îmbrăca pentru curse. In pofida imensei lui averi, Ponţiu Pilat este un avar şi nu-i de mirare, după modesta educaţie pe care-a primit-o acasă. Mama lui era o barbară din partea septentrională a Britaniei, unde oamenii mâncau turbă.

        Eu i-am explicat lui Chusa despre delicata ta situaţie financiară, i-a spus Ioana, şi el crede că Irod ar trebui să-ţi trimită cel puţin un veşmânt de mătase, dacă într-adevăr vrea să-i onorezi cursele de care cu prezenţa ta.

        Sper să nu-mi trimită vreo zdreanţă de-a Irodiadei, c-atunci chiar că înnebunesc. Fă-1 să-nţeleagă asta pe soţul meu! N-am să accept nimic de la acea prostituată. Am pretenţia să-şi deschidă visteria princiară pentru veşmântul meu.

        Întorcându-se apoi spre mine, Claudia mi-a explicat: Tu mă cunoşti, Marcus, şi ştii bine că nu sunt pretenţioasă.

        Eu sunt o femeie melancolică şi prefer singurătatea. Dar când este vorba de o apariţie publică, trebuie să fiu îmbrăcată pe măsura rangului înalt al soţului meu, din respect pentru prestigiul Imperiului Roman. Dar acestea sunt lucruri pe care un bărbat niciodată Qu le va înţelege, chiar dacă pretinde că le înţelege.

        Adevărul este că nu te prea înţeleg, i-am spus eu. S-ar Părea că aceste curse sunt mai importante pentru tine decât lisus din Nazaret, cel pentru careai venit aici. Poate chiar în acest moment, fiul lui Dumnezeu construieşte în preajma noastră

        ^părăţia lui invizibilă, dar ţie ţi-e gândul doar la vesmintele cu care să-i uimeşti pe seicii arabi şi pe proprietarii de herghelii.

        I

        — Prea multe lucruri invizibile sunt în coşmarurile fiecare nopţi, a spus enervată Claudia Procula. Infernul, cu îngrop toarele lui chinuri, mă vizitează noapte de noapte. Vreau să fu şi picioarele îmi sunt încremenite, ţip şi din gura mea nu iese ni un sunet. Luna sporeşte spaimele nopţilor mele şi cred că-mi v pierde judecata.

        Am plecat spre han abătut şi uşor ameţit de vin. Aproape d zidul grădinii stătea o femeie bătrână îmbrăcată în pânză asnr„ de sac. Avea capul acoperit şi nu am recunoscut-o. Dar ea a spn” numele meu şi m-a salutat.

        — Am să merg la malul mării, a zis ea. Vino în urma mea, dar ai grijă să nu te vadă cineva.

        Apoi s-a îndreptat spre ţărmul mării, iar eu am mers în urma ei. Şi m-a condus pe o plajă pustie, unde nimeni nu ar fi putut să ne audă. Acolo şi-a descoperit faţa şi am recunoscut-o. Era Suzana.

        Dar nu mi-a zâmbit şi nici nu m-a salutat cu bucurie. Dimpotrivă, oftând şi suspinând, şi-a frânt mâinile ca şi cum ar fi avut mustrări de conştiinţă, neştiind cum să înceapă a-mi spune ce-avea de spus. Iar eu i-am reproşat că mă abandonase şi am întrebat-o unde sunt Natan, asinii şi punga mea cu bani.

        Dar noi nu te-am părăsit şi nici nu te-am trădat, s-a apărat ea, iar de banii din punga ta Natan nici nu s-a atins. El nu a luat de acolo nici banii pentru care tu 1-ai angajat să te aducă în Galileea. Natan cară cu asinii tăi nisip şi argilă pentru noua casă a vameşului din Capernaum. El îţi va da socoteală pentru toate cheltuielile drumului şi pentru ce-a câştigat de pe urma asinilor şi ai să vezi că nu vei fi deloc în pierdere. Dar eu nu sunt sigură c-aş fi venit să-ţi dezvălui lucrurile tainice pe care le-am aflat, dacă-ntr-o zi tu nu m-ai fi sărutat pe gură, făcând abstracţie că sunt o mârţoagă bătrână şi nici prea mulţi dinţi nu mai am, deşi femeilor de aceeaşi vârstă cu mine din Galileea încă nu le-au căzut dinţiiDă-i încolo de dinţi, i-am spus eu un pic enervat. Spune-ffli mai bine dacă ai noutăţi despre lisus din Nazaret.

        Suzana a spus:

        — Uşor îţi este ţie să mă cerţi, după ce-am făcut pentru tine atâta amar de drum. Trebuie să ştii că nu demult el le-a apărut apostolilor. A mâncat împreună cu ei şi 1-a desemnat pe Simo11

        Petru mai marele tuturor apostolilor. Vreau să spun că de acuifl înainte Petru va fi păstorul care se va îngriji de oile lui. Ani sa ajung eu în ghearele necuratului, Doamne fereşte, dacă Petru o te va Primi niciodată printre oile lui, pentru că tu nu eşti fiu al mi Israel Şi nici tăiat împrejur nu eşti. Dar eu tot nu înţeleg de cq lisus i-a dat lui puterea, când la Ierusalim de trei ori s-a lepădat Petru de Domnul, mai înainte chiar de a cânta în acea jjmineaţă cocoşul. Este drept că Petru este mai mare şi mai otiternic decât toţi ceilalţi apostoli, dar şi cel mai iute la mânie dintre toţi tot el este.

        — Ascultă, Suzana! I-am spus eu. Ei ţi-au spus toate astea?

        Pipăindu-şi genunchii, Suzana a început să geamă şi a spus:

        — Vai de mine şi de picioarele mele, că rău de tot mă mai dor!

        Jj-aş fi putut s-ajung pe jos pân-aici, în oraşul păgânilor, deşi cale lungă nu este. Am venit cu corabia vameşului din Capernaum.

        După care, aducându-şi aminte de întrebarea mea, a spus:

        — Sunt prea bătrână şi proastă ca să-mi mai spună mie vreunul ceva. Dar eu încă mai am urechi bune şi, dacă tot le sărez peştele, le spăl rufele şi le fac mâncare acelor bărbaţi, nu se poate să nu aud şi câte ceva din ceea ce vorbesc ei. Aud şi despre una şi despre alta şi poate că-nţeleg multe pe de-a-ndoaselea sau nu le-nţeleg deloc. Şi-apoi noaptea – că eu nu mai am somn de când

        — Am pierdut pe lisus în Ierusalim – mă duc pe malul mării să mă rog şi nu-i vina mea dacă acolo aud vorbindu-se despre lucruri care nu mă privesc. Dar dacă asta o fi voia lui Dumnezeu? Pentru că eu nu cred că întâmplător aud ce aud, să fie ei cât de sfinţi ar fi apostolii lui lisus, câteodată, dau ei pe dinafară de trufie. Dar este drept că lisus le-a apărut lor de mai multe ori şi i-a învăţat misterele lui, de fiecare dată adunându-i doar pe câţiva, la nimereală. Petru, lacob şi loan s-ar părea că sunt favoriţii lui şi te asigur că acum nu-i nevoie de făclie sau de opaiţ să-i vezi în întunericul nopţii. Chipul lor împrăştie lumină.

        Şi Suzana a spus în continuare:

        — Cât despre Natan, este un om drept şi-şi ţine cuvântul dat, ftu trebuie tu să gândeşti că el te-ar putea trăda. Bărbatul tot bărbat rămâne şi eu am mai multă încredere în el decât în judecata mea. El m-a trimis la tine şi mi-a spus că tu ai fost mai bun cu mine decât apostolii lui lisus şi nu m-ai lăsat să mor de mimă rea în Ierusalim. El a spus că tu eşti ca bunul samarinean despre care lisus a vorbit mulţimii. După mine, nu sunt ei romanii

        ^ai răi decât samarinenii, fiindcă samarinenii dispreţuiesc templul Şl-i slujesc lui Dumnezeu pe muntele lor şi ţin Pastele după cum

        *i duce capul. Romanii nu ştiu nimic despre Dumnezeu, deci sunt mai nevinovaţi decât samarinenii. Se-nţelege că tu nu eşti jjj.

        Roman, nici samarinean.

        În felul acesta mi-a vorbit Suzana, înfrângându-şi spaimele îndoielile într-un şuvoi de vorbe, dar eu am simţit nevoia să întrerup şi să o întreb: °

        Spune, Suzana! Este lisus din Nazaret Hristosul şi fiul i.

        Dumnezeu? A înviat el din moarte? *

        Adevărat a înviat! Şi s-a întors în Galileea şi li s-a arătat multora, a spus Suzana izbucnind în plâns. El are să mă iert dacă am greşit venind să-ţi spun ţie tot ce am aflat. Şi sper că tu nu îi vrei lui răul.

        De ce nu s-a arătat el Măriei Magdalena, Ioanei sau ţie? Am întrebat eu nedumerit.

        O, romanule! A exclamat ea surprinsă de naivitatea întrebării. Dar noi suntem doar femei.

        Şi a început să chicotească.

        — De ce ni s-ar arăta nouă? A mai spus ea, abia stăpânindu-şi râsul.

        Redevenind serioasă, a spus:

        — Nu se poate ca fiii lui Zevedeu să nu fi povestit totul mamei lor, Salomea. Este o femeie autoritară şi fiii ei nu riscă să nu-i spună ei totul, în schimb, Salomea este prea egoistă ca să spună şi celorlalte femei ce-a auzit de la ei. Ceea ce ştiu eu este că în toată Galileea s-a răspândit o veste şi că această veste au aflat-o toţi cei care 1-au cunoscut pe lisus, toţi cei care au crezut în el şi toţi cei care se bucură de încrederea apostolilor lui. Deci, nu doar cei şaptezeci de bărbaţi, trimişi de lisus să propovăduiască în numele lui, au aflat această veste, ci şi toţi cei care se numesc blânzii pământului. Şi vestea aceasta s-a dus din gură în gură, din sat în sat. „Domnul a înviat. Fiţi gata, se va împlini timpul.

        Pentru că numai patruzeci de zile va rămâne el pe pământ. El îi va chema pe toţi ai lui pe munte pentru a-şi lua rămas-bun.” eu nu ştiu dacă lisus însuşi va da semnul sau apostolii lui.

        — Pe munte? Am întrebat-o eu. Pe care munte?

        Scuturând din cap, Suzana a zis:

        — Nu ştiu ce să spun. Dar cred că cei care le sunt credincioşi apostolilor o ştiu. Şi blânzii pământului, de asemenea. Sunt mult1 munţi unde se retrag ei ca să se roage în singurătate, atât pe parte^

        Capernaumului, cât şi pe celălalt ţărm al mării. Dar bănuiesc c” muntele acesta se află în centrul Galileii şi aproape de un în aşa fel ca cei care au primit mesajul să poată ajunge fără să atragă atenţia asupra lor. Se mai vorbeşte despre leac al nemuririi, dar, dacă el îl va împărţi doar apostolilor lui tuturor ce se vor afla acolo, nu pot spune, pentru că nu ştiu.

        Suzana, i-am spus eu, nici nu ştiu cum să-ţi mulţumesc oentru că mi-ai fost atât de credincioasă. Să te binecuvânteze fiul lui Dumnezeu, pentru bunătatea ta! Când va veni vremea, îi voi rina pe apostolii lui pe munte, chiar şi cu preţul vieţii. Spune-i lui Natan să pregătească asinii de plecare, iar tu vei veni cu noi, dacă ei nu vor accepta să-i însoţeşti.

        Suzana s-a bucurat şi a spus:

        — Asta aşteptam de la tine. Binecuvântat fie numele tău, roflianule, fiindcă eşti mai milostiv cu mine decât apostolii lui lisus.

        Ne-am sfătuit dacă n-ar fi fost mai înţelept să merg deja la Capernaum, dar Suzana se temea să nu fiu recunoscut din întâmplare de vreunul dintre apostoli mai înainte de a fi venit vremea şi evitat în consecinţă, pentru că, fără îndoială, ei nu aveau în continuare încredere în mine. Drumul mare traversa Tiberiada şi ducea spre interiorul ţării, iar distanţele dintre diferitele locuri din jurul mării erau relativ scurte. De aceea, Suzana credea că cel mai bine este să-i aştept, pe Natan şi pe ea, în Tiberiada. Pe cărările munţilor umblau mulţi oameni din Galileea, şi aş fi putut trece neobservat prin mulţime. După ce vor fi primit semnul aşteptat, chiar şi de vor pleca ei în puterea nopţii pe cărările încurcate ale munţilor, tot am putea afla încotro s-au dus, fiindcă blânzii pământului ne vor arăta drumul.

        Astfel ne-am despărţit, cu promisiuni şi cu speranţă. Suzana s-adepărtat, flămândă şi însetată, urmându-şi drumul pe plaja pustie. Voisem să-i ofer mâncare şi băutură, dar ea m-a refuzat, fiindu-i teamă să nu afle apostolii lui lisus că se întâlnise cu mine.

        Şi mi-a fost din nou inima plină de speranţă, iar neliniştea mea s-a schimbat în umilinţă şi pace. M-am rugat în inima mea cu rugăciunea învăţată de la Suzana şi vreau să cred că nu există în această lume pământească onor, favoare, succes sau înţelepciune Pentru care să renunţ la bucuria ce aş putea-o avea dacă porţile împărăţiei lui lisus din Nazaret s-ar deschide şi pentru mine.

        Cercetându-mi cele mai ascunse gânduri, am înţeles că nu aspir la imortalitate sau la viaţa eternă. Vreau doar ca el să se uite la mine şi să mă recunoască.

        După plecarea Suzanei, multe zile la rând mi-am ocupat timpul Scriind această epistolă.