Epistola a şaptea

De la Marcus, pentru Tullia.

        Din nou îţi scriu şi din nou te salut, Tullia! Bunul meu mentor din Rodos m-a făcut să înţeleg cât de înşelătoare este memoria oamenilor şi cât de repede se amestecă între ele amintirile şi se schimbă ordinea întâmplărilor trăite. Când mai mulţi oameni povestesc aceeaşi întâmplare la care au fost martori, fiecare o descrie altfel, punând în evidenţă detalii diferite şi trecând cu vederea peste cele care nu i-au trezit interesul. De aceea scriu aceste rânduri, pentru a-mi aminti mai târziu de ordinea întâmplărilor la care am fost martor, aşa cum le-am perceput eu.

        În ajunul sabatului, după ce porţile templului s-au închis cu mare vuiet, repetat ca un ecou în tot oraşul până-n văile dimprejur, am rămas în camera mea şi am scris. De sabat, evreilor nu le place să-i vadă pe străini umblând la voia întâmplării pe străzi.

        Îmbrăcaţi în straie de sărbătoare, ei se duc la sinagogă să se roage şi să asculte scripturile. Chiar şi numărul de paşi pe care au dreptul să-1 facă în ziua de sabat este prestabilit. Mi s-a povestit că preoţii templului sacrifică de două ori mai multe animale ca-n alte zile, dar acest lucru nu este considerat încălcare a legiiânainte de a fi apus soarele, în ziua de sabat, a venit în viz^â la mine sutaşul Adenabar. Era îmbrăcat în veşminte siriene Ş1' pentru că nu dorise să atragă atenţia celor de pe stradă, nu Pur casca militară. Cu un aer melancolic, el a spus:

        — Cum îţi mai merge? S-ar părea că mai trăieşti şi eşti sănăto ' deşi de multe zile nu mai ştiu nimic despre tine. Nu exista v^ lume o zi mai plictisitoare ca această zi de sabat. N-avefli v ^ nici să mărşăluim, nici să ne antrenăm în incinta circului, ca”^ nu-i ofensăm cumva pe evrei. Dă-mi ceva să beau, pentru c f rtul Antonia până şi pivniţa cu vin este zăvorâtă. Altfel s-ar î caiera între ei soldaţii şi ar pleca beţi pe străzi ca să le arate

        1 Agilor în bătaie de joc urechile de porc.

        6 proprietarul casei făcuse tot ceea ce-i fusese în putere ca să ini pierd calmul şi buna dispoziţie. De aceea îmi adusese în meră o amforă plină cu vin de Galileea, asigurându-mă că, j'titre toate soiurile de vin, acesta este cel mai sănătos, pentru că u se urcă repede la cap, nu provoacă dureri de stomac şi, neavând ăşină, trebuie băut repede să nu se oţetească.

        Pupă ce 1-a încercat, Adenabar şi-a şters mulţumit buzele, jjj. A cercetat din privire şi a spus: Ţi-ai schimbat aşa de mult înfăţişarea, că prin nimic nu te deosebeşti de un evreu elenizat. Ţi-ai lăsat barbă, ai degetele pline de cerneală, iar în ochi ai o expresie care nu-mi place. Ce ţi s-a întâmplat? Sper că Dumnezeul fără chip al evreilor nu-ţi va fl tulburat şi ţie mintea, fiindcă aşa ceva li se întâmplă frecvent călătorilor străini care, sosind aici ca să vadă templul, încep să-şi frământe mintea cu gânduri la care capul unui om normalnu rezistă. Doar capetele evreilor sunt predispuse la astfel de gânduri, pentru că din copilărie sunt educaţi pentru înţelegerea Dumnezeului lor, iar după ce au împlinit doisprezece ani, le este capul atât de rezistent, că nici nu mai au nevoie de ajutorul părinţilor pentru a binecuvânta pâinea şi a-şi rosti rugăciunile.

        Prietene Adenabar, am rostit eu, noi am trecut împreună prin nişte încercări şi am văzut lucruri neobişnuite. Admit că mintea mea a fost tulburată şi nu-mi este ruşine să-ţi mărturisesc ţie acest lucru.

        El m-a întrerupt şi a spus:

        — Aş prefera să-mi spui pe numele meu roman, pentru că acum eu mă simt mai roman ca niciodată. Numele meu este „etronius. Pe acest nume îmi primesc solda de la chestor şi tot pe acest nume primesc ordinele superiorilor, când vreunul are fantezia s* mi le trimită pe tăbliţe de ceară. Ascultă, sper să obţin comanda tlei cohorte în Galia sau Spania sau poate chiar în Roma. De Ceea încerc să-mi perfecţionez limba latină şi să mă obişnuiesc

        ^urnele meu roman.

        Din nou el m-a cercetat atent din privire, ca şi cum ar fi vrut cât de mare este tulburarea minţii mele şi cât de mult să ltlcumete a avea încredere în mine.

        A, „'-Pentru mine, am spus eu, tu vei rămâne întotdeauna

        6llabar. Eu nu dispreţuiesc originea ta siriană şi nici nu mă mai consider diferit de evrei, dimpotrivă, vreau să le curt0 credinţa şi obiceiurile. Dar este surprinzător că nu te vor trio^ de strajă în deşert sau într-un loc unde să fii ţinta săgeţilor sciţii ^ în felul acesta ai putea muri mai repede, ca să nu-i mai stânjenea' pe cei cărora le este frică de adevărurile pe care le cunoşti. ' '

        — Ce tot spui tu? M-a întrebat prietenos Adenabar. Să ai oa mintea chiar atât de înceţoşată? Sau poate că de dimineaţă * început să bei din vinul ăsta bun. Totuşi, ai dreptate, pentru C” acum mă simt un bărbat mai important ca altădată. Dar nu-iv mai vorbi de deşert, fiindcă deşertul orbeşte şi înşală ochii. Pân* şi un bărbat încercat are viziuni în deşert. Mulţi suferă de rău de deşert, de la călăritul cămilei, iar oamenii deşertului îmbrăcaţi în piei de capră îi terorizează pe soldaţi, aruncându-le în cale beţe ce se transformă în şerpi. Dacă aş fi trimis în deşert să comand acolo un corp de gardă, aş începe să gândesc altfel decât gândeşte un om civilizat.

        Aruncându-mi o privire scurtă, Adenabar m-a întrebat răutăcios: Oare n-ai auzit că Ierusalimul a devenit un loc nesănătos pentru oamenii rezonabili? Sper că-ţi aduci aminte de acea dimineaţă când s-a cutremurat pământul. Se povesteşte că tot atunci mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi s-au sculat. Şi ieşind din morminte, au intrat în Ierusalim şi s-au arătat multor oameni.

        Nu-1 ştiu decât pe unul care a înviat din moarte, i-am răspuns eu. Şi tu îl ştii. Povestea aceasta cu mutatul în altă parte este tocmai pentru a fi ei siguri că nu vei trăncăni nimic despre ce ai văzut. Probabil că gura unui sutaş este mai greu de astupat decât gura unui soldat de rând.

        Adenabar mi-a aruncat o privire făţarnică şi a rostit:

        — Nu înţeleg despre ce vorbeşti tu. T Apoi, schimbând vorba, a spus:

        — Ţi-1 aminteşti pe Longinus? Află că suliţa lui a devenit UD obiect bizar. El nu mai este în stare s-o mânuiască. Mai îw&> suliţa 1-a rănit la picior, iar apoi, când a încercat s-o înfigă într-u sac cu fân, i-a scăpat din mână şi era cât pe ce să mă omoar6 Pmine, deşi mă aflam în spatele lui. Dar n-are suliţa aceea mcl defect, în el însuşi este greşeala. Nici un alt soldat nu a vrut pună mâna pe suliţa lui, aşa că am aruncat-o eu de la patru de paşi în ţintă şi totul a mers cum trebuie. De altfel, Long1 poate mânui corect oricare altă suliţă.

        L!

        Tu povesteşti despre suliţa care a fost înfiptă în coasta lui Dumnezeu? 1-am întrebat eu.

        Par Adenabar şi-a scuturat veşmântul, ca şi cum ar fi fost plin ie omizi şi mi-a strigat: Nu mai spune despre bărbatul acela că a fost fiul lui Dumnezeu!

        Vorbele acestea îmi tulbură mintea.

        Apoi, din nou calm, a mai spus: Nici călăului legiunii nu-i merge prea bine. I-a înţepenit braţul

        : nu mai poate biciui. Abia de reuşeşte să-şi ducă mâncarea la

        ^iră cu celălalt braţ. Chirurgul fortului Antonia bănuieşte că „^mulează paralizia, pentru a obţine concesia terenului lui mai înainte de vreme, ca să ducă o viaţă liniştită în oraşul veteranilor.

        Fj lipsesc exact două luni ca să termine cei douăzeci de ani de serviciu militar. Au trebuit să-1 flageleze. Este doar bine ştiut că cele mai multe boli ale căror cauze sunt necunoscute se vindecă astfel, lucru confirmat de toţi medicii militari. A suportat el şi acest tratament strângând între dinţi o bucată de piele, dar braţul tot nu i s-a vindecat. Cred că până la urmă au să-i dea paraliziei numele de reumatism, fiindcă aceasta este singura boală legal acceptată în legiunea romană. Noi, ofiţerii, suferim de reumatism mai mult decât soldaţii. După ce ne obişnuim cu viaţa confortabilă din garnizoană, ne îmbolnăvim uşor în timpul campaniilor militare când, neavând de ales, trebuie să dormim direct pe pământul umed şi rece.

        A rămas un oarecare timp pe gânduri, după care a spus:

        — Dar nu-mi amintesc să-1 fi blestemat nazarineanul pe vreunul din noi. Dimpotrivă, el şi de pe cruce i-a strigat tatălui său, nigându-1 să ne dea iertare, fiindcă nu ştim ce facem. Eu crezusem că delirează, fiindcă tatăl lui nu era printre cei care priveau.

        I-am spus mâniat:

        — Ce legătură are asta cu Longinus al tău şi cu călăul legiunii?

        — Eu cred, mi-a explicat el, că noi toţi am fost înspăimântaţi

        ^n cauza bărbatului din Nazaret. El nu a fost un om obişnuit.

        Ar când cei care văzuseră răstignirea şi moartea lui au aflat că spaima le-a fost încă şi mai mult sporită, fiindcă un, care are o viaţă monotonă, crede în toate zvonurile. Iar cu istoria auzită este mai lipsită de sens, cu atât mai mult crede a”i adevărată. Dacă în toiul nopţii un scut cade din suportul de

        ^Perete sau pe podea se prelinge ulei dintr-un vechi vas de lut aPat de la sine, toţi soldaţii garnizoanei sunt în picioare şi zbiară ca din gură de şarpe, cerând ajutor de la Dumnezeu, a spune că şi mai înspăimântaţi sunt evreii dinoraş. Nimeni nu o mai încumetă să doarmă singur. Copiii se trezesc în toiul nopfpretinzând că cineva străin ar fi fost lângă patul lor şi i-ar' Jatins cu mâna. Alţii spun că se deşteaptă noaptea din cauza un picături fierbinţi ce le picură pe obraji, dar când aprind lanipa nu văd niciodată nimic. Am mai auzit că membrii sanhedrinulu' îşi spală mâinile fără încetare şi oficiază numeroase ceremonii ţj purificare după cele mai severe legi ale cărţilor sacre. Chiar 8j saducheii, care nu sunt atât de fanatici, respectă acum cu rigoare legile lui Moise. Mie, să spun drept, nu mi s-a întâmplat nimic rău şi nici coşmaruri n-am avut. Dar ţie?

        Eu? 1-am întrebat surprins.

        Şi am spus fără să vreau: Eu caut drumul.

        Adenabar m-a privit mirat. Golise deja jumătate de amforă fără să amestece vinul cu apă, pentru că oricum era un vin ieftin, dar nu se ameţise încă. M-a privit mirat şi a spus:

        — Mi s-a povestit că sunt multe drumuri şi mulţi cei care se pot rătăci. Oare cum poţi spera tu, un roman, că vei găsi drumul, când evreii înşişi nu sunt siguri? Tare mi-e teamă că vei găsi poarta închisă sau că ţi se va închide în nas.

        Am fost uimit de vorbele lui şi am exclamat:

        — Să fie oare cu putinţă ca tu, un sutaş din legiunea romană, să-i cunoşti pe blânzii pământului şi să cauţi drumul?

        Adenabar a izbucnit în râs şi, lovindu-şi genunchii cu pumnii, a strigat:

        — Te-am prins în capcană! Nu-ţi imagina tu că nu ştiu ce-ai făcut în ultimele zile! Şi eu am prieteni în oraş, chiar mai mulţi decât tine, care eşti un străin aici.

        Apoi mi-a explicat pe un ton grav:

        — Este o mare greşeală că Roma îşi menţine aici aceeaşi legiune ani de-a rândul, în alte ţinuturi acest lucru este, fără îndoială, de bun augur, fiindcă legiunea se familiarizează cu ţara> locuitorii se împrietenesc cu soldaţii şi-i învaţă obiceiurile, &* când, după douăzeci de ani, soldatul primeşte un teren al lu!

        Acea ţară, se poate căsători cu o femeie de acolo, ca mai apoi s&' înveţe el pe cei din jurul lui obiceiurile romane. Dar aşa ceva o _ este posibil nici în ludeea, nici în Ierusalim. Cu cât rămâne P1 mult timp un străin aici, cu atât mai mult fie îi este teamă

        ^uinnezeul evreilor, fie ajunge să-i urască orbeşte şi cu furie pe vJ. Ei. Mă vei crede sau nu, dar printre ofiţerii romani, mai ales garnizoanele mici, sunt destui care s-au convertit la iudaism şi

        1 acceptat să fie circumcişi. Dar te asigur că nu-i cazul meu.

        Loar din curiozitate am dorit să cunosc diferite drumuri ale fiilor i Israel. Nu pentru a-i spiona, ci pentru a-i înţelege, dar mai cu ainâ pentru a nu fi dominat de Dumnezeul lor înfricoşător.

        I-ani adus eu aminte: în acea zi, lângă cruce, tu însuţi 1-ai recunoscut de fiu al lui pmnnezeu. Tu însuţi ai coborât în mormânt împreună cu mine şi „j văzut cu ochii tăi giulgiul mortuar şi ai înţeles că el a înviat.

        Aşa este! A spus Adenabar.

        Apoi, pe neaşteptate, a izbit de podea cupa de lut, care s-a spart în multe cioburi, s-a ridicat în picioare şi a strigat cu faţa congestionată de furie:

        — Blestemat fie regele evreilor! Blestemat fie acest oraş vrăjit!

        Blestemat fie templul, unde nici măcar un chip al zeului lor nu este, să-1 poţi sparge-n bucăţi! Este de-a dreptul bizar. Au mai fost şi alţi nevinovaţi răstigniţi pe cruce, dar niciunul nu s-a apucat să învie şi să-i zăpăcească pe soldaţi. Nazarineanul acesta a răsturnat toată disciplina din armată.

        Răsunaseră deja trâmbiţele, credincioşii îşi făcuseră datoria, porţile templului fuseseră închise cu zgomot mare, al cărui ecou se auzise până şi-n camera mea, ziua de sabat se sfârşise. Am răsuflat în acelaşi timp uşuraţi amândoi, iar Adenabar m-a rugat să-1 iert pentru accesul de furie şi pentru spargerea cupei de vin.

        — Sunt furios, a spus el, fiindcă sunt sutaş şi ar trebui deci să fiu mai rezonabil decât subordonaţii mei. Dar probabil sunt un bărbat prea superstiţios şi ignorant, din moment ce suliţa lui Longinus şi braţul înţepenit al călăului îmi torturează gândurile.

        „e lângă toate astea, sunt deşteptat noapte de noapte de paşi

        ^văzuţi. Dă-mi un sfat tu, cel care ţi-ai ales pe ascuns drumul!

        Uare ce pot face să scap de această vrăjitorie iudaică?

        L-am întrebat:

        — Te simţi vinovat?

        M-a privit mirat şi m-a întrebat la rândul lui:

        — Despre ce păcate ai vrea tu să-ţi vorbesc? Eu am răspuns Agentelor disciplinei militare cât mai bine cu putinţă. Se-nţelege Uneori am greşit, ca toată lumea, dar în nici un caz nu sunt ai rău decât alţi soldaţi sau ofiţeri. Iar când mi s-a spus că l Voi fi probabil avansat, am considerat că acest lucru ar recompensă justă pentru corectitudinea cu care mi-am îndej întotdeauna datoria.

        Fie aşa după cum zici tu! I-am spus eu. Iar dacă este lisus din Nazaret n-are treabă cu tine. Mi s-a spus că el îi în mod special pe cei păcătoşi. Tu ai putea scăpa de judecata doar spunând: „Fiu al lui Dumnezeu, îndură-te de mine, fiind^- sunt păcătos!”

        Mai degrabă aş putea crede în ceremoniile de purificare al iudeilor, mi-a spus Adenabar. Este altceva dacă doar trebuie, să tp speli, să arzi pe foc fire de diferite culori sau mai ştiu eu ce. Eu cred că te-ai cam înşelat în privinţa lui lisus din Nazaret. El nu a venit să-i caute decât pe oamenii acestui popor ales de Dumnezeu fiii lui Avraam, cum ei înşişi îşi spun. Şi ai văzut cu ochii tăi ce i s-a întâmplat. Eu nu am făcut decât să mă supun unui ordin, eu nu sunt răspunzător de moartea lui. Dacă s-ar găsi printre soldaţi unii care să nu se supună ordinului, haosul ar domni în lume şi nici războaie nu s-ar mai putea face. Un comandant roman de război, nu-i mai ştiu numele, 1-a executat pe propriul lui fiu, fiindcă acesta din urmă s-a lansat cu trupele sale într-un atac şi a obţinut o strălucitoare victorie, sfidând ordinul dat şi încălcând astfel disciplina militară.1 Cel puţin cu atâta lucru tot am rămas eu de la şcoala deofiţeri, fiindcă deseori ni s-a repetat această istorie.

        I-am spus:

        — Toate s-au întâmplat aşa după cum el însuşi, lisus din Nazaret, a dorit să se întâmple, chiar dacă noi nu putem înţelege de ce. Dar în curând vom înţelege, pentru că împărăţia lui încă mai este pe pământ. De aceea cad scuturile noaptea din suporturi în fortul Antonia şi paşi misterioşi te deşteaptă din somn. Se aşteaptă ceva şi de la noi, romanii. Dar ţie nu trebuie să-ţi fie teamă de el. Învăţătura lui spune că dacă cineva îţi face un rău, nu trebuie să-i răspunzi cu rău, iar dacă cineva te loveşte peste obrazul drept, trebuie să întorci spre el şi celălalt obraz. Şi încă multe asemenea vorbe, care sunt în contradicţie cu tot ceea ce n01 ne-am obişnuit să considerăm rezonabil.

        Departe de a fi fost surprins de vorbele mele, Adenabar a spuS'

        1. Este vorba despre Titus Manlius Torquatus Imperiosus. În timpul uo ^ război (340 î. Hr.), şi-a condamnat la moarte fiul, pentru nerespecta” ordinelor lui.

        L li Şi mie mi s-a povestit despre această doctrină a lui. Este o j0vadă în plus că nu-i un bărbat periculos şi de altfel eu nu mă, ein de el. Dar nu mă îndoiesc că mi s-ar ridica părul din cap de dacă mi s-ar arăta din întâmplare pe stradă şi mi-ar orbiNumai că el nu li se arată netăiaţilor împrejur, ci doar i'gcipolilor săi şi femeilor care 1-au urmat din Galileea.

        Am fost mişcat de vorbele lui şi, uitând să mai fiu prudent, afli povestit despre omul cu aspect bizar văzut în casa lui Simon din Cirene şi că, în aceeaşi zi în care el a înviat, mi s-a părut că-1 eCunosc într-un grădinar pe care 1-am întâlnit în apropierea jnormântului.

        Adenabar a scuturat din cap şi a spus: Eu cred că tu ai citit excesiv de mult în Alexandria şi ţi-ai încărcat capul cu mai mult decât poate el duce. Şi s-ar părea că nici clima de-aici nu-ţi prieşte. Ai face bine dac-ai pleca imediat din această ţară. Din fericire, eu îţi sunt prieten şi nu te denunţ, dar tu trebuie să-mi promiţi că te vei linişti şi vei avea din nou pace în sufletul tău.

        Deja toată lumea mă bănuieşte c-aş fi un spion plătit de romani, am spus eu vărsându-mi amarul. Nu vreau să mă îndoiesc de sinceritatea nimănui, dar cred că pe tine te-au trimis să mă avertizezi că nu este de dorit să mă amestec în treburile evreilor.

        Adenabar mi-a evitat privirea şi, frecându-şi dosul palmelor între genunchi, a recunoscut că aşa este.

        — Să fiu sincer, a spus el jenat, comandantul garnizoanei este cel care m-a trimis să te salut şi să văd ce mai faci. El nu ar vrea ca prietenul proconsulului să fie antrenat în conflictele iudeilor.

        În acest moment este mare nelinişte în fortăreaţă. Eu bănuiesc că el ar fi vrut să ştie ce ai aflat tu în legătură cu noul complot, care s-ar părea că va fi de o mai mare amploare decât primul şi v& tulbura încă şi mai mult liniştea şi pacea acestui oraş. Dar el

        1111 te poate pune sub urmărire, în primul rând pentru că eşti Cetăţean roman, iar în al doilea pentru că tu ai o scrisoare de Protecţie din partea acelui atât de sus situat personaj din Roma, nimeni nici nu îndrăzneşte să-i rosteascănumele. Nu-ţi fie că voi transmite cuiva ce mi-ai povestit! Mă voi mărgini să aPortez că eşti doar tulburat, ca şi mulţi alţii, în aceste zile ciudate care le trăim. Despre apariţii şi viziuni, şi aşa nu rostesc eu nici

        11 cuvânt. Comandantul garnizoanei este un bărbat serios care crede în nimic şi găseşte că tot ce se întâmplă acum este ridicol. M-aş face doar de râs de i-aş spune ce gândesc eu, iar ^ deasupra mi-aş pierde şi şansa de-a mai fi vreodată avansat.

        Şi-a şters faţa, s-a uitat spre tavan şi a spus:

        — Am crezut că ai acoperişul rupt, pentru c-am simţit caza du-mi pe faţă două picături de apă. S-ar părea că acest vin iefy de Galileea este mai tare decât am crezut la început. Hai s* facem un legământ! Dacă până la urmă îl vei întâlni pe lisus di Nazaret şi el va accepta să te asculte, cere-i să mă binecuvântez şi pe mine! Ca ofiţer în armata romană, este de înţeles că eu nu-l pot urma, dar am nevoie să fac pace cu el.

        Apoi, a început să se scarpine cu înverşunare şi, aruncând 0 privire mirată în jurul lui, a spus:

        — S-ar părea că sunt şi insecte parazite pe-aici. Crede-mă, nu ţi-aş fi recomandat niciodată această cameră, dac-aş fi ştiut că după ce stai o oră aici, încep să-ţi alerge pe tot trupul astfel de lighioane.

        Văzându-1 cum se scarpină şi-şi înfige unghiile peste tot locul m-a apucat şi pe mine mâncărimea şi am avut senzaţia că tot părul de pe corp mi s-a ridicat. I-am spus tremurând:

        — În această cameră nu este nici urmă de vermină. Este o casă curată. Presimt că cineva va veni aici.

        Adenabar s-a ridicat brusc, şi-a strâns veşmântul mai bine pe el şi a spus:

        — Dacă-i aşa, eu nu vreau să te deranjez mai mult şi-mi voi vedea de drumul meu. Am vorbit tot ce-aveam de vorbit şi nici prea mult vin n-a mai rămas în amforă.

        Dar nu a mai avut timp să plece, că imediat am auzit glasul sirianului care-i explica cuiva cum să ajungă la mine, apoi scârţâitul scării sub picioarele celui care urca. Adenabar s-a retras lângă perete, ridicând două degete în semn de apărare, în camera mea a intrat Zaheu, cel cu capul mare, care-1 trăgea după el Pe un bărbat înfăşurat atât de bine-n veşminte, încât nici faţa bu i-am putut-o vedea.

        — Pace ţie, Zaheu! Am spus eu ieşindu-i în întâmpinare. ^ m-am mişcat de aici, aşteptând cu interes veşti de la tine.

        — Pace ţie, romanule! A răspuns Zaheu cu răceală în glaS'.

        Uitase deja că-n casa lui Simon din Cirene mă îmbrăţişa86 ' mă sărutase pe obraz sau mi s-a părut doar că a uitatbărbatul care-1 însoţea s-a dat înapoi cu câţiva paşi când văzut pe Adenabar şi a întrebat:

        — Cine este acesta? „: stăpânul casei care, din amabilitate, îi condusese până la uşa

        ^ Este un sutaş de la fortul Antonia şi prieten de vază al

        ~qmele. Nu vă fie teamă de el! El îi înţelege pe evrei şi

        ^gZenţa lui aici nu poate schimba în mai rău riscul de impuritate P care vi 1-aţi asumat intrând în casa unui sirian.

        P gârbatul necunoscut 1-a lovit peste ureche pe Zaheu şi i-a şuierat:

        _ Trădătorule! Tu m-ai atras într-o capcană, om mai făţarnic jecât Iuda Iscarioteanul!

        Gj g-a întors spre uşă, dar eu m-am pus în calea lui şi, apucându-1, braţ, 1-am împiedicat să plece. Nu mi se păruse corect felul în are se purtase cu Zaheu cel scund.

        Pipăindu-şi obrazul lovit şi uitându-se cu teamă când la mine când la Adenabar, Zaheu i-a spus:

        — De-aş fi ştiut că aşa stau lucrurile, niciodată nu te-aş fi adus aici. Acest roman este mai viclean decât mi-aş fi putut eu închipui.

        Loveşte-mă şi pe celălalt obraz, pentru că merit să fiu lovit!

        Adenabar, care îi privea uimit pe cei doi, i-a spus necunoscutului: M-aş îndoi că nu ne vom mai fi văzut până acum. Altfel nu te-ai fi temut atâta de tare doar pentru că întâmplător ai întâlnit un sutaş din legiunea romană. Poate că eşti unul dintre însoţitorii lui lisus din Nazaret, cel răstignit pe cruce. Iar după grai, s-ar părea că eşti din Galileea.

        Tu te înşeli, domnule sutaş, a sărit Zaheu întru apărarea necunoscutului. El este vameş şi strângător de dări ca şi mine.

        Amândoi suntem prieteni credincioşi ai romanilor ca şi ceilalţi fii ai lui Israel, iubitori de pace şi ordine.

        Dar necunoscutul a spus:

        — Nu-ţi mai spori păcatele, Zaheu! Niciunul din noi nu este Prieten cu romanii. Este drept că într-o vreme am fost vameş, dar

        ^ am căit şi mi-au fost iertate păcatele.

        Mi-am desprins repede mâna de pe braţul lui, pentru că am, lniţit o durere cumplită, ca şi cum aş fi atins-o de o flacără. Şi

        ~ai*i spus bărbatului necunoscut:

        — Pace ţie! Bănuiesc cine eşti. Dar nu avea teamă de acest taŞ, pentru că el nu-ţi doreşte răul! Dimpotrivă, el vrea să facă c”e cu Domnul tău, dacă acest lucru este posibil.

        J *ndreptându-şi spinarea, necunoscutul ne-a privit în ochi, mai a* pe mine, apoi pe Adenabar, şi a spus:

        — Nu-mi este ruşine de numele Domnului meu, pentru că

        ^ care-1 tăgăduieşte nu va fi primit în împărăţia sa. Eu sunt Matei, unul dintre cei doisprezece pe care el i-a ales şi moartea are nici o putere asupra mea, pentru că el mi-a dăruit viaţa et în împărăţia sa. Voi, romanii, veţi fi azvârliţi în tenebrele afara împărăţiei. Acolo unde doar jale este şi scrâşnet de dim*Q Aceasta a fost o noutate pentru mine. Uimit, i-am spus '

        — Vorbe atât de cumplite eu nu ştiu ca el să fi rostit. Dar pa

        ; ţie, mesager al regelui lisus, şi binecuvântată fie această încănp 6 unde ai consimţit să intri! Fii bun şi aşază-te! Povesteşte desn 6

        Domnul tău, pentru că înflăcărată îmi este dorinţa să mai auri despre el! Aşază-te şi tu, Zaheu, lângă noi!

        Până la urmă, deşi neîncrezător, Matei a acceptat să ia loc, ia Zaheu, încă înspăimântat, s-a aşezat aproape strâns de el. Privindu-l fix pe Adenabar, Matei a spus:

        — Nu mă-ndoiesc că soldaţii legiunii au şi înconjurat casa mai cu seamă că-i întuneric afară. N-aş fi crezut că romanii sunt în stare să întindă astfel de curse.

        Adenabar s-a simţit ofensat şi i-a spus mâhnit:

        — Nu-i învinovăţi, Matei din Galileea, pe romani, pentru toate relele de pe acest pământ! Nu a vrut Ponţiu Pilat să-1 trimită la moarte pe învăţătorul tău, evreii sunt cei care 1-au forţat. Iar eu n-am nimic împotriva ta sau împotriva învăţătorului tău. Din partea mea, eşti liber să mergi unde vrei, totu-i să poţi scăpa de gărzile oraşului. S-ar putea ca preoţii templului să-ţi fie potrivnici, dar nu noi, romanii.

        S-ar părea că Matei s-a simţit stânjenit pentru teama nejustificată de la început. Dar după aceea, când a înţeles că este în siguranţă şi că nu i-am întins o cursă spre moarte, şi-a regăsit semeţia tipică neamului lui şi a spus:

        — Nu aş fi venit în casa ta, romanule, dacă n-aş fi auzit prea multe despre tine. Necunoscător al legii şi profeţilor, tu, un netăiat împrejur, cauţi drumul sau cel puţin aşa pretinzi, le tulburi pe femeile neştiutoare şi ne iscodeşti pentru a afla secretele noastreEu altceva nu pot înţelege decât că eşti posedat de demoni sau ca eşti vrăjitor, dacă ai fost tu în stare să-1 faci pe loan să răspund la întrebările tale. Depărtează-te de noi, mergi pe drumul tău, n, te mai amesteca în treburi pe care nu le înţelegi! Nu le ^ tulbura pe bietele femei disperate! Atâta am avut să-ţi spunAşa a spus şi mi-a fost plină de amărăciune inima şi de dure Şi toată fiinţa mea s-a împotrivit, dar eu am vrut să-i prive chipul. Şi am văzut pe faţa lui, în ochii lui, în cutele de pe frul1 ltlj; acel ceva indescriptibil şi de neînţeles ce-i deosebeşte pe postolii lui lisus de toţi ceilalţi oameni, într-adevăr, el cunoştea

        : înţelegea lucrurile mai bine decât pot eu să le înţeleg. De aceea, „fd spus cu smerenie:

        _ Eu nu vreau să te contrazic. Cred însă că drumul lui este jegchis pentru toţi cei care îl caută cu umilinţă în inimă şi cu înduri curate. Eu cred că poarta împărăţiei lui mi se va deschide jflie, dacă voi bate în ea cu credinţă. Dar fă-mă să înţeleg de ce Lj s-a arătat el mie în casa lui Simon din Cirene?

        Zaheu s-a uitat rugător spre Matei, dar acesta, încă mai neîndurător decât înainte, a spus:

        — Domnul nostru îi caută pe rătăciţii neamului lui Israel. De aceea m-a chemat pe mine, când eram aşezat la masa mea de vameş în Capernaum. Eu m-am ridicat îndată şi 1-am urmat, pentru el, eu am renunţat la casa mea, la lucrurile mele, la familia mea. Şi Zaheu este unul dintre rătăciţii seminţiei lui Israel, iar Simon din Cirene, care frecventează sinagoga libertină a grecilor şi i-a purtat crucea, tot un rătăcit este. Încă am putea noi înţelege dacă lisus li s-ar fi arătat lor, dar niciodată nu vom crede să se arate el unui roman netăiat împrejur. Noi ne-am sfătuit şi am hotărât. Dacă noi nu putem crede în mărturisirile confuze ale femeilor exaltate, cu atât mai mult nu putem crede înmărturisirile unui roman. Poate că tu eşti magician şi vrăjitor şi vrei să ai ştiinţa noastră pentru a o folosi în scopuri întunecate.

        Poate că tu eşti acelaşi bărbat care, după spusele unui sărman cerşetor orb, ar fi schimbat o piatră în pâine, invocând abuziv numele Domnului nostru. Probabil că în acelaşi fel i-ai tulburat fa pe Simon din Cirene şi pe Zaheu, pentru că tot ceea ce s-a petrecut în prezenţa ta în acea casă a lui Simon din Cirene S6amănă mai degrabă cu vrăjitoria decât cu împărăţia lui.

        Iar Zaheu, aplecându-şi capul cu umilinţă, i-a întărit vorbele, sPunând:

        — Aşa este, am fost confuz şi înspăimântat de tot ceea ce am auzit. El 1-a vrăjit pe Simon din Cirene ca să vadă sp'ectrul

        6rvitorului său Eleazar, când acesta din urmă era încă pe drum, înspre câmp spre oraş. Şi tot el 1-a incitat pe Simon să ne dea de aut vin tare, că până la urmă ni s-a încurcat rău de tot mintea, u Qiai degrabă cred în tine, Matei, pentru că te cunosc, decât tr-un roman pe care nu-1 cunosc.

        ^Poi, adresându-mi-se, a spus: După ce a chibzuit bine la aceste lucruri, Simon din a spus că nu mai vrea să audă de tine pentru că nu eşti fiu al l Israel. El totuşi nu-ţi doreşte răul, chiar dacă a fost mult păgujk'1 de pe urma vrăjilor tale. Cel mai bine ar fi să nu-1 mai cauţi, pem că rătăcirea aceasta a noastră a fost, într-adevăr, prea mare Bănuiesc că Matei mi-a simţit deznădejdea şi a apreciat umilimmea, pentru că eu nu am spus nimic şi mi-am întors doar capui ca ei să nu-mi vadă lacrimile din ochi. A spus cu blândeţe: '

        — Înţelege-ne şi tu pe noi, romanule! Nu vreau să te învinuies de intenţii rele, ci doar să înţeleg cât mai bine faptele. Poate că tu nu eşti vrăjitor, dar atunci înseamnă că demoni puternici te persecută şi te îndeamnă să foloseşti greşit numele învăţătorului nostru răstignit pe cruce, chiar dacă nu-1 cunoşti şi nu cunoşti nici secretele împărăţiei lui. Eu te avertizez că doar nouă, celor pe care el i-a ales, ne-a fost dată puterea, ca în numele lui să-i însănătoşim pe cei bolnavi şi să alungăm demonii din cei posedaţi. Nu am rezistat la încercările grele prin care am trecut, de aceea puterile noastre speciale s-au vlăguit, dar suntem siguri că ele se vor întoarce în noi la timpul potrivit. Până atunci, nimic altceva nu putem noi face decât să veghem şi să ne rugăm, în aşteptarea împărăţiei lui.

        Privindu-mă cu reproş, a ridicat braţul spre mine şi am simţit puterea ce emana din el, în ciuda celor afirmate. Deşi era la o oarecare distanţă de mine, am simţit o durere, ca şi cum mâna mea ar fi fost strânsă-ntr-un cleşte.

        — Dacă te depărtez de mine, a rostit el, o fac şi pentru că îmi amintesc bine de sfaturile lui. El a spus: „Nu daţi cele sfinte câinilor”1. El nu a venit pe lume pentru a răsturna legea şi scripturile profeţilor, ci pentru a le împlini. El ne-a interzis să mergem în oraşele păgânilor, chiar şi în Samaria. Cum ai vrea deci să-ţi arătăm ţie, un roman, drumul şi adevărul lui?

        Nu m-am simţit ofensat, chiar dacă el m-a numit câine, folosind limbajul grosolan al fiilor lui Israel. Deznădejdea mea era prea adâncă şi i-am spus:

        — Absolut altfel gândeam eu că-i era vorba, dar trebuie să te cred, fiindcă el te-a ales. Fie şi aşa! Eu sunt în ochii tăi un câioe> dar şi un câine are dreptul să stea în casa stăpânului său. Ş1 u câine are dreptul să-i audă glasul. Uncâine îi este credincţ0 stăpânului său. Află că scripturile profeţilor nu-mi sunt chi llljj

        1. Evanghelia după Matei, 7, 6. (n.r.) ţLt de străine precum crezi. De aceea îmi permit să-1 citez pe un ae, al poporului lui Israel care a spus că un câine viu face mai ult decât un leu mort. Oare nu vei accepta să-mi dai nici locul, câine viu la poarta împărăţiei lui?

        Jjeputându-şi crede urechilor, Adenabar care tăcuse până atunci, sărit în picioare, şi-a ridicat două degete deasupra capului în de coarne şi a strigat:

        _ O, romanule! Rău de tot ţi s-a-ncurcat ţie mintea, dac-ai ajuns să cerşeşti postul de câine viu la poarta regelui iudeilor. Nu mă mai mdoiesc că ţie ţi s-au făcut farmece ca să vezi pe de-a-ndoaselea.

        Jar doctrina aceasta misterioasă a răstignitului pe cruce s-ar părea că-i mai primejdioasă decât credeam.

        De teamă, Zaheu s-a strâns încă şi mai mult lângă Matei, chiar dacă lui Adenabar nici prin gând nu-i trecuse să se atingă de ei. Dimpotrivă, regăsindu-şi calmul, a ridicat rugător braţele spre Matei şi a spus:

        — Eu nu sunt decât un soldat, un sutaş, şi nu din voia mea am păcătuit împotriva Domnului tău. Eu m-am supus ordinului şi am asigurat garda de supraveghere a celor răstigniţi pe cruce.

        Cere învăţătorului tău să-mi ierte răul pe care fără voie 1-am făcut, şi sunt gata să mă curăţ după obiceiul fiilor lui Israel, spălându-mi mâinile, rupându-mi veşmintele de pe mine, râcâind aluatul dospit de pe pereţii vaselor sau purificându-mă în ştiu şi eu ce alt chip după legea voastră. N-aş vrea ca el să rămână supărat pe mine, dar nu pretind să intru în împărăţia lui. Mai bine merg eu în pace pe drumul meu.

        Bănuiesc că Matei s-a bucurat că atât el cât şi ceilalţi apostoli ai lui lisus nu au motive să se teamă de romani sau cel puţin de Adenabar. Şi a spus:

        — Mi s-a povestit că el însuşi, de pe crucea răstignirii, v-a dat iertare vouă, romanilor, pentru că voi nu aţi ştiut ce faceţi. Nu fost acolo să aud cu urechile mele, dar îţi spun şi din partea mergi în pace pe drumul tău!

        Adenabar a confirmat cu înflăcărare:

        — Aşa este, nu am ştiut ce fac. Dar şi să fi ştiut, eu nu aş fi putut face altfel, pentru că sunt soldat. Vorbele tale m-au uşurat

        * cred că nici Domnul tău nu mă va urî pe mine.

        Matei s-a întors din nou spre mine, s-a frecat la ochi şi a spus

        °b°sit:

        — C

        — Nici nu ştiu ce să mai gândesc despre tine. Umilinţa cu vorbeşti pledează în favoarea ta şi în spusele tale nu este diavolesc.

        Şi-a ridicat braţele a neputinţă, şi a spus, încercând să-şi justifî poziţia:

        — Dar nu te pot considera fratele meu, pentru că eşti păgân roman şi mănânci carne spurcată. Să fi fost cel puţin un prozelit' dar numai ciucurii care atârnă de tunica ta nu te pot schimba h!

        Fiu al lui Israel.

        Bătându-se cu pumnul peste pieptul slab, Zaheu i-a întărit din nou vorbele, spunând:

        — Nu, nu, el nu este un fiu rătăcit al lui Israel, cum am fost eu. Lisus m-a recunoscut de fiu al lui Avraam, dar acest bărbat nici măcar tăiat împrejur nu este. Deci cum ar putea el veni la sânul lui Avraam?

        I-am amintit lui:

        — Ieri ai vorbit altfel, m-ai îmbrăţişat şi m-ai sărutat ca pe un frate.

        Dar, după ce am spus asta am înţeles mai bine decât oricând cât de puternic şi de protector este pentru amândoi legământul cu Dumnezeu al evreilor şi, în consecinţă, cât de uşor le este să-i îndepărteze de ei pe oricine este în afara acestui legământ. Iar Zaheu mi s-a părut în acel moment nemaipomenit de hidos.

        El a explicat:

        — Eram obosit de drum şi toate ce le-am auzit în legătură cu evenimentele petrecute în Ierusalim mi-au tulburat mintea. Iar tu m-ai îndemnat să beau din vinul acela tare. Nu am ştiut ce fac, dar acum înţeleg mai bine.

        Oarecum ironic, Adenabar mi-a spus:

        — Să fi fost în locul tău, aş fi renunţat de mult. Te-au pălmuit şi pe un obraz, şi pe celălalt, iar pe măsură ce-ţi spargi capul ei încă te lovesc. Renunţă la această nebunie şi recunoaşte că învierea din moarte a regelui lor nu te priveşte pe tine, un roman!

        Dar, cu toate că-mi pierdusem orice speranţă, eu i-am răspun8 cu încăpăţânare:

        — Capul meu îmi aparţine şi fac ceea ce vreau cu el. Doar împăratul Romei are puterea să mi-1 treacă prin ascuţişul săbieiDu-te în pacea ta, Adenabar, pentru că de-acum înainte tu nu mai ai de ce să te temi! B, Adenabar a protestat şi a spus: Doar n-o să te las fără apărare în compania acestor doi bărbaţi!

        Luându-1 de mână pe Zaheu, Matei a spus: Nu, nu, noi ne vom duce. Rămâneţi împreună, romanilor, nostru nu este şi drumul vostru!

        Par eu nu i-am lăsat să plece. L-am condus pe Adenabar, iar and m-am întors, pătruns de o umilinţă neobişnuită, m-am sezat în genunchi în faţa vameşului şi 1-am implorat: Fii milostiv, tu, cel de el chemat şi ales! Prin ce te deosebeşti tu de toţi ceilalţi oameni, dacă învăţătura ta este doar pentru fraţii şi prietenii tăi? Şi noi, romanii, tot aşa facem. Eu cred că Tisus este mai generos şi învăţătura lui este pentru toată lumea, poate ai o inimă de piatră, dacă mă respingi cu atâta înverşunare.

        3ogatul aruncă resturile mesei lui îmbelşugate câinelui, chiar dacă-1 dispreţuieşte. Te rog, fii învăţătorul meu!

        Plecarea lui Adenabar îl liniştise pe Matei. Se aşezase din nou, îşi acoperise faţa cu mâinile şi am înţeles că era tare abătut, poate mai mult decât mine. Cu glas schimbat el a început să-mi vorbească şi a spus:

        — Înţelege-mă şi nu mă acuza c-aş fi nemilos! Inima aceasta a mea înspăimântată încă şi de mai multă spaimă se umple. Noi suntem ca nişte miei rătăciţi într-o haită de lupi. Fiecare din noi caută sprijinul celuilalt, dar ne-amrătăcit în noi înşine când

        — Am pierdut pe el. Tu, romanule, oare de ce mă chinuieşti pe mine? Noi nu mai avem nimic de dat şi trebuie să apărăm ceea ce ne-a mai rămas. Am ajuns să ne certăm între noi şi să ne rănim cu vorbe unul pe altul, pentru că Petru spune într-un fel, iar loan în alt fel şi nu pot toţi să creadă şi să înţeleagă că el a înviat din moarte. Tu vii la noi şi ni se pare c-ai fi un miel, dar de unde-ai vrea să ştim dacă sub pielea de miel cu care te-ai îmbrăcat se ascunde un lup? Nu poţi face vin din ţepii trandafirului.

        Am putea noi să avem încredere într-un roman?

        Frângându-şi mâinile, a vorbit în continuare ca să-şi libereze şi a spus: El ne-a poruncit să-i iubim pe duşmanii noştri şi să ne pentru cei care ne prigonesc, dar cum poate face un om agta? El a mai spus: „Dacă ochiul tău cel drept te sminteşte pe lrie, scoate-1 şi aruncă-1 de la tine. Şi dacă mâna ta cea dreaptă

        6 sminteşte pe tine, tai-o şi arunc-o de la tine”1. Cât a fost în Evanghelia după Matei, 5, 29. (n.r.) *? '„ ' * * „'„ mijlocul nostru 1-am crezut, dar de când el nu mai este, nu este nici putere în noi şi ne simţim pierduţi. Cum am putea deosebim pe cel ce înţelege drept de cel ce înţelege greşit, noi înşine nu am ajuns încă să înţelegem?

        — Dar, am spus eu descurajat, sunt sigur că el v-a învăţat s* vă rugaţi corect şi a încheiat o înţelegere cu voi, dezvăluindu-v” modul în care puteţi să-1 găsiţi, pentru că el nu a fost doar qu, Atingându-i umărul, Zaheu 1-a prevenit:

        — Vezi bine că el încearcă să afle secrete pe care nici eu nu ani ajuns să le ştiu. Sub nevinovăţia lui aparentă se ascunde mults viclenie, îndemnându-mă întruna să beau, el m-a tras tot timp^ de limbă, ca să afle secretele pe care Mesia mi le-a încredinţat în casa mea.

        Dar Matei nu s-a mâniat, era prea stăpân pe el şi cugeta mai întâi cu atenţie la tot ceea ce urma să spună.

        — Tu ai dreptate, străinule a spus el după un moment de tăcere. Lisus ne-a învăţat cum să ne rugăm şi a întărit legământul cu noi. Dar pe tine nu te pot iniţia în misterele pe care el ni le-a dat numai nouă.

        S-ar fi putut zice că se împăcase cu mine şi chipul lui radia de bunătate. Zâmbind ca un copil, şi-a strâns pumnii şi a spus:

        — El a ştiut exact de ce ne-a ales. Probabil că în noi există ceva special, folositor construirii împărăţiei lui, chiar dacă noi nu ştim despre ce este vorba. Când îl însoţeam, eram invidioşi unii pe alţii, deseori ne contraziceam asupra înţelesului vorbelor sale şi întotdeauna îi ceream să ni le explice din nou. Nici acum eu nu înţeleg de ce Petru, lacob şi loan erau favoriţii lui, cu care se retrăgea pe munte pentru a le arăta lucruri pe care nouă celorlalţi nu ni le arăta. De ce i-a încredinţat el tocmai lui Iuda Iscarioteanul punga comună de bani? Ibate faptele lui, chiar şi cele aparent neînsemnate nu sunt întâmplătoare, chiar dacă motivaţia lor noi nu o înţelegem'

        Strângându-şi pumnii unul în altul şi privind în gol, a spus:

        — Am fost vameş. De aceea ştiu să scriu şi să citesc, cunosc limba greacă, pot face calcule complicate, ştiu bine toate măsur^6 şi nu-mi suntstrăine modurile în care se cântăresc lucrurile, fâe ele lichide sau solide. De aceea în mintea mea este întotdeaun3 cPgrija de a cântări cu atenţie tot ceea ce se spune şi tot ceea ce „ întâmplă. Dar acum, pentru că nu cunosc bine măsura n°u '.

        Folosesc tot vechea măsură. Iar vechea măsură este măsura *

        Moise, a profeţilor şi a scripturilor. Cu această veche măsură, e cântări corect pe păgâni. Nu, nu, oricât aş încerca. De ceea este inima mea înspăimântată, pentru că el poate m-a ales, oCmai din cauza capacităţii mele de a-i cântări pe oameni. El a otls: „Cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura”1. Bănuiesc că i ne-a dat noua măsură, dar cum este aceasta eu încă nu înţeleg.

        Ne aceea trebuie să mă întorc la vechea măsură, cea cu care am fost învăţat încă din copilărie să-i cântăresc pe cei dimprejurul meu.

        Spusele lui mi-au trezit gândurile şi din nou mi-am adus aminte de bunul meu profesor din Rodos, care m-a învăţat că omul este măsură pentru toate. Imperfecţiunea, îndoiala, greşeala au fost întotdeauna unica măsură de care m-am folosit pentru a aprecia viaţa şi tot ceea ce se întâmplă în lume. Acest sistem de apreciere m-a făcut tolerant faţă de alţii şi de mine însumi; atât de tolerant, încât îmi este imposibil să judec prea sever pe cineva.

        Omul aspiră la binele suprem şi la frumuseţea perfectă, dar niciodată nu le va putea avea în întregime, pentru că este doar un om. Această cunoaştere m-a descurajat, dar în acelaşi timp m-a ajutat să mă suport pe mine însumi, chiar dacă – dându-mi seama că excesiva severitate a adepţilor şcolii de la Portic, mereu în căutarea virtuţii, era la fel de insuportabilă ca şi excesiva sete de plăceri – am sfârşit prin a urma drumul de mijloc, între cele două sisteme. Mai bine zis, n-am apucat niciodată să-1 urmez, oscilând fără încetare între o extremă şi alta, între plăcere şi renunţare.

        Din vorbele lui Matei am înţeles că lisus din Nazaret venise să aducă lumii o măsură nouă. Fiu al lui Dumnezeu şi om totodată, el trăise pe pământ şi înviase din moarte, pentru a-şi dovedi originea divină. O măsură nouă dată de un om oamenilor n-ar fi fost decât o măsură în plus printre altele şi subiect de discuţii interminabile şi de contraziceri. Măsura nouă, pe care el a dat-o apostolilor săi, corespunde probabil adevărului divin pe care

        °amenii nu sunt în stare să-1 înţeleagă, dar care îi poate salva.

        Dar cum este această măsură? De unde să o fi putut eu şti, când discipolul lui lisus nici nu este sigur dacă a primit-o de la Să fie doar pentru evrei, pentru că ei înşişi îşi spun poporul de Dumnezeu? Dar evreii şi-au abandonat regele.

        Ca şi cum mi-ar fi urmărit gândurile, Matei a spus:

        — Intre ceea ce a fost şi ceea ce este, bâjbâim în întuneric şi

        — I putem încă înţelege împărăţia. Am crezut că el ne-a ales pe ts l> Evanghelia după Matei, 7, 2. (n.r.) a.:; >$ J' i, q t i 817 it noi, cei doisprezece, pentru a conduce cele douăsprezece ale lui Israel. Prin Mesia, fiii lui Israel urmau să conducă popoarele lumii. Noi nu-i putem abandona pe profeţi, nu puţp e lepăda scripturile. Iar contradicţia aceasta este prea înspăimânt^ şi cuMoise poporul lui Israel s-ar risipi. De aceea nu putem deschide lui pentru străini şi pentru păgâni. Piei, ispită!

        Zaheu a spus:

        — O oarecare vreme le-am slujit romanilor şi am învăţat să-j cunosc. De aceea eliberarea mi-a fost mângâietoare. Eram rătăcit şi m-am întors la sânul lui Avraam. Nu ne mai ispiti, romanule!

        Şi aşa povara noastră este prea grea.

        Privindu-1 pe acel bărbat diform şi orgolios, s-a redeşteptat în mine demnitatea de altădată şi am spus:

        — Faceţi după cum vă este voia! M-am umilit în faţa voastră ca un câine. Acum înţeleg că şi pe voi doi vă încearcă lăcomia iudeilor. Vreţi să păstraţi învăţătura lui doar pentru voi, chiar dacă voi înşivă nu înţelegeţi încă ce s-a întâmplat. Nici eu nu înţeleg. Dar, dacă Dumnezeu s-a făcut om şi a trăit printre oameni, a suferit, a murit ca om şi a înviat, acest lucru 1-a făcut pentru toţi oamenii acestui pământ, nu doar pentru evrei. De aceea eu voi continua să cercetez misterele lui şi să-1 caut de unul singur. Mergeţi în pace!

        Matei s-a ridicat să plece, iar Zaheu, ţinându-se cât mai aproape cu putinţă de el, mi-a aruncat o privire duşmănoasă. Dar Matei nu m-a privit cu duşmănie. Ştergându-şi fruntea cu mâna, mi-a spus:

        — Ideea ta este prea absurdă pentru a o putea încă înţelege.

        Cum ar putea Dumnezeul lui Israel să-şi întindă puterea peste toate popoarele lumii, în aşa fel ca niciunul să nu se piardă? Nu, nu! El însuşi a spus că mulţi sunt cei chemaţi, dar puţini cei al6? 1'

        După care, a început să-şi şteargă faţa şi veşmintele cu îndar” jire, ca şi cum ar fi vrut să se cureţe de nişte pânze de păianjen şi a strigat:

        — Nu, nu, aceasta este doar o ispită a diavolului! El oe_„ avertizat că nu oricine îi va zice: „Doamne„, va intra în împărat1; îmi aduc aminte cuvânt cu cuvânt tot ce a spus atunci: „Mu ' îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în nufl1 tău am prorocit şi nu în numele tău am scos demoni şi °u tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la mine cei ce ţi fărădelegea l”1 Aceste cuvinte ale lui te condamnă, chiar folosindu-i samavolnic numele, reuşeşti să-ţi împlineşti, riagiile. Şi doar ţie îţi faci rău, în nici un caz nouă, pentru că el e, a cunoscut şi ne cunoaşte.

        Vorbele lui Matei m-au făcut să tremur de teamă, pentru că ni-ani amintit bine cum am încercat puterea numelui lui lisus,

        ^imbând piatra din mâna cerşetorului cel orb într-o bucată de brânză. Dar nu am avut nici o intenţie rea, de aceea cred că lisus

        (jiu Nazaret îmi va ierta greşeala, chiar dacă apostolii lui sunt neîndurători. Am înţeles că nu aveam dreptul să folosesc puterea numelui lui lisus, pentru că nu 1-am cunoscut în acelaşi fel în care discipolii lui 1-au cunoscut. De aceea am spus cu umilinţă:

        — Mărturisesc că nu-1 cunosc îndeajuns şi că nu ar fi trebuit să-i invoc numele. Dar, tu m-ai pus pe gânduri când ai afirmat că lisus din Nazaret poate pretinde de la cel care vrea să-1 urmeze să-şi scoată un ochi sau să-şi reteze unbraţ. Eu mi-1 imaginam paşnic şi blând. Eşti sigur că 1-ai înţeles bine când a rostit aceste cuvinte?

        Matei nu mi-a răspuns direct la întrebare, ci a spus:

        — Nu cred că Domnul meu va pretinde ceva de la tine, pentru că eşti un străin care merge spre pierzanie. Nu cred că ţi se va arăta ţie împărăţia lui, dacă mai înainte de a-i căuta drumul nu îl vei recunoaşte pe Dumnezeul lui Avraam, Isac şi lacob şi nu vei şti legea.

        Am reflectat la vorbele lui cele de pe urmă şi în acest timp el ajunsese deja în dreptul uşii, împreună cu Zaheu. În deznădejdea mea, i-am strigat:

        — O, dacă te-aş putea crede! A fost în Roma un bărbat care, din dragoste pentru fiica unui evreu bogat, s-a circumcis şi s-a supus Dumnezeului fiilor lui Israel. Dar eu cred că drumul lui lisus din Nazaret este mai mult decât o femeie frumoasă şi o dotă Bogată. Pentru a da de împărăţia lui sunt gata să fac orice, dar Ceva din mine se împotriveşte şi nu cred în tine. Pentru că singur ai mărturisit că m-ai cântărit după vechea măsură, nu după

        ^ăsura cea nouă a lui, pe care nu ai ajuns încă să o înţelegi.

        Dar Matei şi-a înfăşurat veşmântul împrejurul lui, şi-a acoperit CaPul, a deschis uşa şi a coborât pe scara întunecată urmat de ll Evanghelia după Matei, 7, 22. (n.r.) i,. ->.

        Zaheu şi niciunul dintre ei nu mi-a urat pace la despărţire. D, plecarea lor m-am aruncat în pat şi am fost atât de descurajat î mi-am dorit moartea. Mi-am prins capul între mâini şi ^ C^ întrebat cine sunt şi cum se face de am ajuns în acea stare T^ gândit că, într-adevăr, ar fi fost mai bine să fi plecat din acest fantasmagoric, unde domneşte un Dumnezeu fără chip. Un ^ unde nimic nu se întâmplă la fel ca în alte oraşe şi unde nimeni^ are încredere în mine fiindcă sunt roman, împărăţia de nemtel^ a lui lisus din Nazaret nu este pentru mine, aşa mi-am spus o* mi-am mai spus: De ce nu mă duc eu oare în Cesareea? Este oraş roman, unde aş putea să frecventez şi teatrul şi circul, să j^ la curse şi să mă bucur de toate plăcerile vieţii. '

        Pe când mă gândeam aşa, am avut o viziune ciudată şi m-an, putut contempla din afara mea pe mine însumi, cel care aş putea să fiu peste nişte ani. Un bărbat obez cu faţa umflată, chel şi fărj dinţi, repetând la nesfârşit aceleaşi poveşti răsuflate, purtând veşminte murdare de vin, înconjurat de flautişti şi de femei uşoare care încearcă zadarnic să-mi deştepte instinctele amorţite.

        Dacă m-aş întoarce la viaţa de altădată şi aş urma din nou drumul de mijloc, acesta ar putea fi viitorul meu. Iar la sfârşit: flăcările rugului, cenuşa şi umbra.

        Nu m-am revoltat împotriva acestei viziuni, chiar dacă era mai urâtă şi mai respingătoare decât m-au făcut filosofii să cred.

        Nimeni nu mă constrânge să urmez acest drum, mai cu seamă că mie mi s-a dat o şansă. Am fost condus din Alexandria la Joppe, de la Joppe până la dealul răstigniţilor pe cruce din apropierea porţii Ierusalimului, iar apoi la mormântul gol. Acest adevăr nimeni nu mi-1 poate răsturna. Şi din nou a revenit în mine convingerea că nu întâmplător toate acestea mi s-au întâmplat,ci pentru a aduce în felul meu mărturie despre ceea ce niciodată până acum nu a mai fost în lume.

        După înviere, împărăţia lui a rămas pe pământ, în singurătatea mea neconsolată, pierdut într-un oraş vrăjit, mi s-a părut că împărăţia lui era foarte aproape de mine, poate la un pas. Doar o tresărire interioară să fi avut şi aş fi putut-o atinge! O dorinţa nemaipomenită mă împingea să-1 chem pe lisus din Nazaret, fâu| lui Dumnezeu, dar fiind eu un străin, nu am mai îndrăznit B& rostesc preaputernicul nume.

        Apoi, parcă ceva s-a limpezit în mine şi, uimit de noua idee & care eram încercat, m-am ridicat şi m-am aşezat pe II

        >ului. Dacă discipolii lui nu m-ar fi depărtat de ei, ci m-ar fi f ceptat, iniţiindu-mă în învăţătura lor şi străduindu-se ca eu să

        * ed în minunile făptuite de lisus şi în învierea lui din moarte, C nbabil că aş fi avut îndoieli şi i-aş fi obosit cu întrebări stăruitoare.

        — Jiă ce ar fi început să se contrazică între ei. Ostila lor împotrivire P a făcut să cred cu obstinaţie în realitatea împărăţiei şi în învierea i lisus din Nazaret, aşa că, acum, în sufletul meu nu mai este

        : ci o îndoială asupra acestor evenimente de necrezut. Discipolii iui au primit prea mult dintr-odată, pentru a fi în măsură să sifflileze totul. Pe lângă ei, eu am primit puţin, doar un grăunte.

        Nar viaţa şi filosofia mea m-au pregătit să accept măsura cea noua, pentru că măsura omenească nu mă mai mulţumea, iar de legea iudaică şi de obiceiurile evreilor nu eram înlănţuit.

        Uleiul lămpii terminându-se, flacăra a pâlpâit, s-a făcut albastră, după care s-a stins, umplându-mi nările de mirosul neplăcut al uleiului ars. Dar nu mi-a fost teamă nici de întuneric, nici de singurătatea mea, cum uneori mi-a fost când lumina lămpii s-a stins. Ca şi cum aş fi avut ochi înăuntrul meu, ochi care văd o lumină curată, chiar dacă în faţa ochilor trupului meu era beznă.

        Mi-am amintit că am întâlnit un grădinar care mi-a spus: „Eu îi cunosc pe cei ce sunt cu mine, şi cei ce sunt cu mine mă cunosc”.

        Umil şi tremurând, cu ochii închişi, am rostit cu voce tare:

        — Nu mă încumet să afirm că te cunosc, dar doresc din toată inima să te cunosc. Nu mă depărta de la tine!

        Am spus vorbele acestea şi s-a făcut linişte în mine, am ştiut că toate cele ce mi s-au întâmplat trebuiau să mi se întâmple şi că era fără rost toată neliniştea mea. Trebuie să mă resemnez şi să aştept, în cugetul meu, timpul s-a oprit şi aş putea prea bine spune că împreună cu mine toată lumea este în aşteptare.

        Cineva a pus o mână pe umărul meu şi m-a deşteptat din acea stare convenabilă de linişte. Am tresărit şi am deschis ochii.

        Eram în continuare aşezat pe marginea patului şi nu auzisem Când sirianul a intrat în cameră cu o lampă în mână. Abia când

        — A atins umărul am înţeles că este acolo.

        S-a aşezat pe podea, a pus lampa alături de el şi, trăgându-se

        6 barbă cu un aer preocupat, m-a întrebat:

        — Ce se întâmplă cu tine? Oare eşti bolnav de stai în întuneric L vorbeşti de unul singur? Este un semn rău. Mi-e teamă că oaspeţii

        1 evrei îţi vor fi făcut vrăji şi că nu mai eşti tu, cel care erai.

        Vorbele lui m-au readus cu picioarele pe pământ, în lumea

        ^ă. Care vibra în jurul meu. Şi prezenţa lui nu mi-a mai fost câtuşi de puţin stânjenitoare. Dimpotrivă, am fost bucuros ceste aproape de mine.

        — Nu sunt nicidecum bolnav, 1-am asigurat eu. Mă simt chja mai sănătos decât oricând, fiindcă tocmai am înţeles că o simplă este preferabilă unei vieţi complicate. Gândurile r mai sunt învolburate, iar oaspeţii evrei m-au lăsat în pacea nedorind să aibă de-a face cu mine. Nu-ţi fie deci teamă pentr?

        Mine, fiindcă m-am vindecat de tot răul!

        Văzându-mă bucuros, Karanthes sirianul s-a liniştit. Apoi, din nou neliniştit, de data aceasta pentru el însuşi, mi-a spus:

        — Omuleţul acela mărunt de statură mi-a blestemat casa, iar acum copiii mei plâng în somn. Am încercat să adorm şi eu, dar abia am închis ochii şi am simţit că plouă pe capul meu. De aceea am venit la tine să văd în ce stare eşti şi ţi-am adus şi o lampă să nu te apese singurătatea în întunericul nopţii.

        I-am mulţumit, 1-am asigurat că nu mi-a fost frică de întuneric şi i-am mai spus:

        — Eu am impresia că niciodată nu mă voi mai teme de tenebre şi cât de singur voi fi nu mă voi mai simţi singu'. Această lume este prea ciudată pentru a mai dori să o înţeleg din punct de vedere raţional. M-am cufundat prea adânc în deznădejde şi m-am stins ca lumina lămpii când i s-a isprăvit uleiul, dar acum, din străfundurile fiinţei mele a ţâşnit bucuria. Sunt atât de binedispus, că-mi vine să te trag de barbă, pentru a împărtăşi împreună cu mine bucuria de a trăi.

        Karanthes mi-a spus: Dacă aşa stau lucrurile, construieşte-ţi o casă, plantează arbori în grădina ta, căsătoreşte-te şi fă copii! Doar atunci vei fi bucuros pe de-a-ntregul şi vei simţi că trăieşti.

        Toate la vremea lor, i-am răspuns eu. Pentru mine încă nu a venit vremea să fac ceea ce mă sfătuieşti tu.

        Dar nu i-am mai vorbit despre lisus din Nazaret, pentru că nu am vrut să-i tulbur gândurile. Am observat că îmi este pentru că scrisesem tot timpul şi nu mâncasem nimic, iar & acest lucru Karanthes s-a bucurat mai mult decât de tot ce i-aŞ.

        Putut povesti. Am coborât scara şi am mers jos, unde familia lu dormea. Am mâncat împreună: pâine, măsline şi salată, şi a băut vin, până când Karanthes a început să râdă mânzeşte