IV

După serbarea de la Putna, unde mă dusesem deadreptul la întoarcerea mea de la studii, mă întorseiu la Iași, unde fui numit curând după aceea procuror de secție la Tribunalul din Iași în 1871, post în care stătui 4 ani, după care fui înaintat prim procuror în 1876. În 1878 îmi dădui demisia din magistratură în urma unei neînțelegeri cu procurorul general de atunci Teodor Mândru, și devenii avocat exercitând această profesiune până la 1883, când intrai profesor de Istoria Românilor la Universitatea din Iași, fără a părăsi însă cariera avocățască, dar lăsând-o pe al doilea plan.

În acest răstimp de 12 ani mintea mea făcu următorul drum în lumea ideilor. Mai întâi daraverile judecătoricești, ca procuror, îmi limpezise judecata, fiind necontenit îndemnat a cerceta adevărul, în a căuta să'l dovedesc, îndeletnicire ce era o bună pregătire pentru cariera de istoric, care și ea nu urmărește alt scop decât aflarea și dovedirea adevărului în faptele omenești. Aceasta cu atât mai mult, că tratând chestiile juridice fără a fi interesat în a lor soluție, decât din punctul de vedere al dreptăței, adică al adevărului în sfera binelui, puteam cerceta adevărul cu nepărtinire, lucru ce nu se întâmplă la avocat care caută să dovedească adevărul care-i convine lui. Cariera de avocat ar fi putut deveni o stavilă pentru îndrumarea spiritului istoric care fierbea în mine. Dar avocatura a fost pentru mine totdeauna o ocupație de a doua mână, și pentru care, de și foarte bine pregătit, pentru ea, prin studii juridice serioase, și înzestrat cu un dar de expunere îndestul de îmbelșugat, nu am ajuns nici odată a face mari isprăvi în această ramură. Mintea mea era plecată pentru studii și'mi aduc aminte cum, când mă preocupa scrierea vreunui articol, refuzam chiar primirea unor procese mici, fără de care nici cele mari nu se pot ademeni.

În ori ce caz practica și teoria dreptului îmi fură una din cele mai bune pregătiri pentru tratarea istoriei; căci judecata juridică este îndreptată asupra unor fapte omenești și se deprinde cu închegarea lor, care este, adese ori, stăpânită de o altă logică decât de aceea a înlănțuirei ideilor curate și anume logica dreptului se îndreaptă mai mult după acea a faptelor, care nu totdeauna e aceea a ideilor. Apoi ideea dreptului este acea care străbate istoria dela un capăt la altul, căci ce sunt toate frământările popoarelor decât năzuința de a realiza ideea dreptului sau de a apara această idee atât în relațiile dintre popoare, cât și în acele dintre clasele sociale? În sfârșit nu este cu putință de înțeles viața lăuntrică a popoarelor, fără cercetarea așezămintelor lor, care toate sunt întemeiate pe raporturi juridice. De aceia și un mare istoric francez a spus:

«Tout jurisconsulte doit ětre historien et tout historien doit etre jurisconsulte» [42] .

Și în timpul cât am fost procuror și după ce am ieșit avocat, am fost ocupat și ca profesor de istorie mai întâi la Institutul Academic, unde îmi sfârșisem studiile secundare, apoi de la 1883 înainte la Universitate. La Institut, ajunsesem colegul foștilor mei profesori, tot sub direcția lui I. Melik [43] , om de o desăvârșită și drămăluită exactitate, care nu învoia profesorilor nici cea mai mică întârziere de la cursuri, fără a o nota și a reduce leafa în proporție cu oarele și chiar cu minutele lipsite. La Junimea îl râdea spunându-i că era Melik mindirigiul (era de origine arman) care coase la absențe. Am fost deci însoțit în anii de formare a caracterului meu de mai mulți oameni exacți în îndeplinirea datoriilor lor. Mai întâi neuitatul meu tată, apoi I. A. Darzeu, profesorul de la clasa IV primară, Zaharia Columb, profesorii mei din Berlin și I. M. Melik. Din această educație s'a împlântat și în mine simțul exactității în îndeplinirea datoriei, a căruia lipsă m'a jignit totdeauna mult la conaționalii mei.

Tot în 1871 cu prilejul reînturnării mele în Iași, fui introdus în societatea Junimea de la care spiritul meu primi multe și folositoare imboldiri. Era o societate care cu nedreptul a fost numită societate de admirare mutuală, fiind că societate în care membrii să se sfâșie mai mult unii pe alții prin critica lucrărilor lor, decât Junimea nu cred ca să fi fost pe lume, dar critica era suportabilă, fiind că nici odată nu era făcută cu amărăciune, ci tot deauna din glumă și cu voie bună. De aceea și fie care membru primea observările, dacă nu cu plăcere, cel puțin fără revoltă. Cât de mult m'am folosit eu de critica Jummei, atât pentru a mânui eu însumi acest gen, cât și aplicată la scrierile mele istorice, îmi aduc aminte că de la un timp, mă hotârisem să-mi schimb stilul, să mă feresc de neologismele pe care le întrebuințam prea des. Căzui, bine înțeles, în excesul protivnic, așa că încercarea mea stărni în Junimea o protestare și un râs unanim care mă învăță să reduc excluderea neologismelor la o proporție mai moderată.

Lucrările făcute în răstimpul de 12 ani, de la întoarcerea mea în țară până la intrarea mea la Universitate, fură următoarele publicate toate în Convorbirile literare:

În afară de aceste lucrări mai restrânse tipării în Convorbiri și apoi în 2 volumuri, unu mai întins: Răsboaele dintre Ruși și Turci și înrâurirea lor asupra țărilor române, Iași 1882, cea întâi lucrare a mea mai cuprinzătoare asupraistoriei Românilor, în care expuneam și cele două mari dureri ale poporului nostru: pierderea Bucovinei și a Basarabiei, ceea ce'mi dădu prilej a vărsa în aceste scrieri focul de care sufletul meu era cuprins pentru — dragul neamului — în contra principiilor adevărate ale istoriografiei, la care nu cugetasem încă pănă atunci. Aceste doue volume le dedicai iubitului meu profesor ,T. Maiorescu.

Tot în acest an reluai mai pe larg tema articolului meu din Convorbirile anului 1878: Starea noastră economică,publicând în Steaua României [58] , organul Liberalilor moderați, o serie de articole asupra economiei țării noastre, care articole făcură mare sensație. Studiile economice fură apoi editate în volum de cătră librăria Samitca din Craiova. Pentru a'mi aduna cunoștiațele trebuitoare în tratarea Istoriei, trăsesem în câmpul studiilor mele și Economia politică, de pe când eram. la Berlin și studiasem mai ales cu mare osârdie pe economiștii Carey [59] ,Americanul, și pe Germanul Fr. List [60] . Aplicând teoriile lor la starea României, am scos unele principii și învățături care pe atunci erau lucru aproape necunoscut în țara noastră, cauză pentru care Studiile economice,tipărite la Craiova [61]  avuse un așa de mare succes.

Dela ele a început o mișcare mai însemnată în idei pe tărâmul economic, căci eminentele îmboldiri ale lui T. Martian fusese aproape uitate. Tot pe atunci în București lucra în acelaș sens P. S. Aurelian, încât după Martian, Aurelian și cu mine am fost promotorii cercetărilor economice în România.

Colaborarea mea la Steaua României, organul Liberalilor moderați, în 1879, se explică prin înrolarea mea în acest partid, în care intrasem în 1878 îndată, după ieșirea mea din postul de procuror de curte. Acest partid se formase în Iași sub presiunea reformei Constituției din 1878 de la care se cerea, după tratatul din Berlin, împământenirea în masă a Evreilor. Capii Junimei Carp, Pogor, Maiorescu și alții câțiva erau de părere a se primi condiția cu care ni se dădea neatârnarea. Singur Iacob Negruzzi dintre Junimiști nu vroia să cedeze nimic din antisemitismul său neîmpăcat; dar el rămase în Junimea, pe când un grup întreg, între care Vasile Conta, Grigori Buicliu și eu părăsirăm partidul Junimei politice, rămânând numai în societatea literară, care însă primi o grea lovitură prin desbinarea politică și apoi fu desființată prin strămutarea lui Iacob Negruzzi în București, care luă cu el și organul Societății, Convorbirile Literare (1881).

Această despărțire a Societății Junimea, din cauza introducerii politicu în ea, aduse răcirea mea cu Maiorescu, căci Liberalii moderați, desfăcându-se în curând prin atragerea lui Conta de către Brătianu în minister [62] , eu trecui la liberali, ceea ce mă îndușmăni politicește cu Junimiștii politici, din care unul din cei mai cu vază era Maiorescu și care rămăsese în tabăra conservatoare.

Răceala lui Maiorescu pentru mine se văzu în curând. În un articol înserat în Convorbiri întitulat: [Literatura Română și Străinătatea] [63] , Maiorescu amintește mai multe scrieri istorice apărute în România [Șincai, Petru Maior, N. Bălcescu, Laurian și M. Kogălniceanu] [64]  până la [1881]  [65] , răstimpul tocmai în care apăruse cartea mea: Răsboaele între Ruși și Turci [66] , pe care i-o dedicasem lui, fără ca Maiorescu să pomenească în acel articol nici un cuvânt despre scrierea mea. Adânc jigriit prin această trecere cu vederea, eu care cu toată desbinarea politică îi rămăsesem adânc recunoscător, pentru tot ce făcuse pentru mine, îi trimeseiu o scrisoare în care mă jeluiam pentru lipsa lui de băgare în samă a unei lucrări ce nu putea fi trecută cu vederea tocmai de acela căruia o închinasem. Într'un răspuns îngăimător, Maiorescu cată să explice această omitere prin faptul că scrierea mea nu ar fi intrat în cadrul arătării sale. De atunci relațiile între mine și Maiorescu merseră tot înrăutățindu-se cu toate că eu m'am silit întotdeauna să'l rețin de pe povârnișul desbinării [67]