V

În 1883 s'a petrecut un mare eveniment în viața mea intelectuală. Am fost numit profesor de istoria Românilor la Universitatea din Iași. Iată cum s'a întâmplat lucrul: pe atunci catedra de istoria Românilor era îmbinată cu acea de literatura română și era ocupata de Andrei Vizanti [68] , un om nenorocit care de și ajunsese la mari demnități atât culturale cât și politice, stăpânit de patima jocului de cărți, mâncase mai mulți bani de la casa teatrului, unde era președinte al comitetului și pentru a scăpa de urmărire fugise în America, de unde i s'a pierdut urma. Primul ministru I. C. Brătianu [69]  avea o bună idee de mine din lucrările mele, despre care i vorbiseră mai mulți oameni politici. Fiind invitat într'o zi la masă la Brătianu, îl rugai să desfacă catedra de istoria Românilor de acea de literatură, ca să pot să mă prezint la concurs pentru ocuparea celei de istorie. Brătianu ascultă de rugăminte mea și desfăcu catedra pe care eu o luai, prezentându-mă la concurs și la 1 Octomvrie începui cursul de Istoria Românilor, îndeplinind astfel unul din cele mai fierbinți visuri ale vieței mele. Eram în vârstă de 36 de ani.

Tocmai pe atunci, întărit prin cercetările ce le făcusem asupra istoriei poporului meu, despre care am vorbit mai sus, întreprinsesem o lucrare mai mare, Teoria lui Rösler [70] , o desvoltare a articolului meu din Convorbiri din anul 1876, tratând chestia stăruinței Românilor în Dacia în toate amănunțimile. Nefiind deocamdată pregătit pentru un curs deplin de istoria Românilor, aleseiu ca materie de predare pentru anul intrării mele în Universitate combaterea părerilor lui Rösler și ale tuturor acelor ce tăgăduesc formarea naționalității române la Nordul Dunărei. Cursul meu nou și bine studiat plăcea și interesa nu numai pe studenți, dar și pe mai multe persoane din public, care veneau să'l asculte. În anul următor, publicai acest studiu într'un volum [71]  și pregătii până atunci cursul de istoria Românilor propriu zis, prin acel al istoriei vechi, până la fondarea Principatelor. De atunci îmi puseiu în minte să scriu istoria completă a poporului meu, la care mă pregătisem de la 1868 prin lucrările neîntrerupte, adică de 16 ani. În trei ani schițai astfel în cursul meu întreaga istorie a Românilor. Când reluai cursul iar din cap, în 1887, lucram cu un avânt și un dor nemaipomenit spre a'l vedea tipărit. Redactam 8—10 ore pe zi, așa că în 1888 văzui apărând de sub tipar volumul I al Istoriei Românilor din Dacia traiană, în cuprinderea de 619 pagini și conținând aproape 1000 de note culese din numeroasele mele cetiri și care reproduceau referințele la izvoare. Prezentându-l Academiei Române în 1889, el fu premiat cu 5000 de lei și fui ales totodată membru corespondent al Academiei. Volumurile se urmară regulat în fie care an, câte unul, așă că la 1893 după 10 ani de muncă aplicată redactării și 16 ani de pregătire anterioară în total 26 de ani, putui vedea desăvârșită una din lucrările cele mari ale vieței mele: Istoria deplină a Poporului Român. Mise dădu în Iași un mare banchet pentru sărbătorirea acestei opere naționale și Academia Română mă alese de membru ordinar al ei. Lumea se mira cum de scoteam regulat în fiecare an câte un volum. Dar când începusem tiparul în 1888, patru volume erau aproape redactate, al V-lea, Fanarioții, era gata ca adunare de material și singur al VI-lea era numai conceput.

Cum spuneam în Prefață la vol. I, întreprinderea era îndrăzneață și cu îndrăzneală a fost condusă; dar ce e mai mult, adusă la îndeplinire, lucru ce încă nimenea înaintea mea de la Șincai nu săvârșise de a scrie dintr'o întinsoare o istorie completă a poporului român. Și era îndrazneață întreprinderea, mai întâi fiindcă multe izvoare erau nepublicate și chiar necunoscute și că trebuia suplinite lipsurile divinații prin istorice. Mai era îndrăzneață, fiind că multe părți, ba aproape toate, trebuiau create din nou, întru cât lucrările pregătitoare erau «puține și înguste». Nu căutaiu la nici o piedică și mă puseiu la muncă cu o râvnă fără samăn, așa că în curând capitolele prinseră să se înșire după capitole și părțile istoriei poporului român să se închege în toturi sistematice, oglindind desvoltarea lui în idei obștești, însă totdeauna întemeiată pe un bogat material de fapte. S'a întâmpinat de răuvoitori că informația în Istoria Românilor ar fi neîndestulătoare. Este adevărat, dacă o judecăm după izvoarele cunoscute acuma după scrierea ei; dar potrivit cu starea cunoștințelor, e o lucrare conștiincioasă și bine întemeiată. Ce e mai neașteptat poate, este împrejurarea că acuma, când pregătii a doua ediție, de și numărul izvoarelor a crescut în chip nemăsurat, ideile fundamentale, canavaua pe care am țesut expunerea, a rămas aproape neschimbată. Cu toate că pe atunci încă nu reflectasem asupra naturii disciplinei căreia îmi închinasem viața, și nu ajunsesem nici la convingerea că ideile generale în istorie nu sunt legile, ci seriile de desvoltare, totuși din un sănătos instinct executasem în mod neconștient ceea ce mai târziu reflecta și cugetarea adusă la înflorire în mintea mea. Toată istoria Românilor nu este decât o înmânunchere de serii istorice care se țin una de alta, se prefac una în alta, se înrâuresc mutual, se combat sau se sprijinese între ele. Așa bună oară am arătat, cum din stăpânirea turcească izvora înrâurirea grecească, din aceasta cea franceză și din aceasta din urmă regenerarea Românilor, intelectuală și politică. În alte priviri, am dovedit cum introducerea limbei române în biserică a dat avânt unei desvoltări intelectuale românești, care în timpul Fanarioților nu a fost stânsă, ci numai înăbușită și care aprinsă din nou la soarele renașterii minței românești în Ardeal, trebuia să se îmbine cu înrâurirea franceză pentru a readuce iarăși cu onoare la Români viața națională. În relațiile economice, am arătat cum pe de o parte apăsarea turcească care se rezolva în grele dări, pe de alta istovirea pământurilor domnești, împinseseră pe boieri spre rotunjirea moșiilor lor pe sama părticelelor țăranilor liberi (moșneni și răzeși), cari deveniau țărani supuși boierilor și mănăstirilor. Din cauza interesului încasării contribuțiilor după sistemul cislă, ei aduceau cu sila țăranii ce fugeau din un sat și așa se introduse șărbirea. Existând însă în țările române robia Țiganilor, țăranii fură în curând amestecați cu ei, așa că și țăranii ajung în adevărata robie. Cu toate acestea, situația lor economică nu era ră, căci ei aveau mult pământ la îndemână pentru pășunarea vitelor lor celor numeroase. După deschiderea Mării Negre prin tratatul din Adrianopol, 1829, boierii simțesc nevoia unei agriculturi mai întinse. Ei se folosiră de Regulamentul organic pentru a restrânge pământurile date țăranului. Pentru a putea crește vitele, țăranul era nevoit să iee pământ în arendă de la stăpân, care i'l dădea scump și-i robia munca. Legea din 1864 suprimând îndatorirea proprietarului de a da pământ însurățeilor, țăranii ajunseră prin înmulțirea poporației în nevoia de a lua de la proprietar și pământul de hrană pentru muncă, încât robirea brațelor lor deveni tot mai grea. Așa l'a găsit timpurile în care trăim. Relatiile țărilor române cu Turcii au fost închegate în următoarele idei obștești. La început lupta de împotrivire contra copleșirei otomane (Mircea, Vlad-Țepeș, Ștefan cel Mare); după căderea Românilor sub Turci, încercare de a se rescula (Ioan cel Cumplit, Mihai Viteazul). Apoi vine ca un corolar al stăpânirei turcești înrăurirea grecească, mai întâiu întâmpinată cu răscoală. Dar nervul împotrivirei slăbește și protestarea, din armată violentă devine numai intelectuală și literară (cronicarii epocii Turcești). Moartea poporului român se îndruma cu încetul, dacă alt curent crescut alăturea cu acel al căderii, acel al reînvierii, nu ar fi rechemat poporul la viață prin revoluția din 1821. De acolo înainte prin revolutia din 1848 și prin unire, se îndrumă domnia cea însemnată a lui Cuza Vodă care puse temelia regenerării românești. De aceste închegări, de serii mari de fapte, care explică desvoltarea poporului român este plină lucrarea în cursul celor 6 mari volumuri ce o cuprind.

Dar cele 6 vol. de Istoria Românilor mai au o însușire, aceea de a fi pătrunsă de la un capăt la celalalt de jocul ascuns al iubirii de țară și de neam, care străbate adese cu scânteele sau flăcările ei prin spuza gândirilor, poate mai mult chiar de cum o învoește o tratare absolut științifică a istoriei. Pe atunci, cum am spus'o, nu cercetasem încă natura istoriei: și nu formulasem principiile, după care ea trebue tratată. Acuma, în această privire am scris'o cam altfel, tot așa cum după publicarea Principiilor fundamentale [72] , am scris pe acea a lui Cuza Vodă [73] .

Și cu toate aceste m'am silit să nu ascund nicăieri adevărul, chiar atunci când el lovia în chipurile și ideile care au stat ca rădicători ai vieței noastre naționale. Așa am susținut nu numai amestecul Dacilor, dar și acel al Slavilor, în alcătuirea naționalității noastre, lucru ce mai înainte era încunjurat de scriitorii noștri; am expus urmările pierzătoare ale politicei interne a lui Mihai Viteazu asupra stării țăranului; am coborît pe Vasile Lupu din nimbul de domnitor cu simțiminte românești, care din iubire de românism ar fi introdus limba română în biserică, arătându-l după izvoarele timpului ca un domn pe deplin grecizat care favoriza pe greci în toate chipurile și care numai silit de împrejurări obștești, luă masură de a schimba limba slujbei bisericești Epoca Fanariotă am arătat-o în ceea ce era într'adevăr, o continuare a unei stări anterioare de jaf și despuiere cătră care se adaose și conșttința unei apăsări străine pe un simțimânt național redeșteptat. M'am ferit deci de a mă face nici hulitorul dar nici apărătorul acestei epoce care prin apropierea și mai mare de noi, adunase asupra ei toată urgia vremurilor trecute. Și Tudor Vladimirescu l'am arătat iarăși conform cu documentele, ca inițiatorul, nu a[l] revoluției Românilor contra Grecilor, ci a[l] unei revoluții sociale îndreptate contra tuturor boierilor, fără deosebire de Români și Greci, și că această mișcare din 1821 luă un caracter național numai prin amestecul boierilor în ea. De aceea în Moldova unde de la început se amestecară boierii în mișcare, ea avuse din întâile zile chiar caracterul național. Așa am căutat pretutindeni a restabili adevărul întunecat de simțimânt; dar nici odată nu am depășit măsura și nu m'am silit a face pe placul străinilor, coborînd toate figurile mărețe ale trecutului nostru și răspingând numai pentru pretextul de a face știință și nevoind mai ales să slujesc de autoritate românească pentru împutările străinilor, ideile pe care se razimă întreaga desvoltare a poporului român.

Am căutat apoi, eu cel dintâiu, a da un loc însemnat desvoltării culturale și acelei a așezămintelor și a nu înneca întreaga istorie numai în fapte politice. Sunt cel dintâiu care am cercetat în tot lungul istoriei Românilor desvoltarea boierimei, a producției și bogăției țărilor, starea țăranilor, așezămintele juridice și sociale ca breslele, modul ocârmuirei, starea financiară, moravurile și deprmderile, literatura lumească, și bisericească, căutând totdeauna a forma și legătură asemenea desvoltării cu mersul obștesc al poporului. Din 6 volumuri în care am expus istoria Românilor, desigur că cuprinsul a două este consfințit tratării părților culturale.

Limba în care am scris aceste volumuri, este pe cât s'a putut adevărata limbă românească, ferită pe cât de archaisme nefolositoare, așa de neologisme de prisos.

Efectul cărții mele a fost covârșitor. Cu toate că prețul ei era destul de urcat (pentru abonați 48 de lei, pentru librării 60), totuși cele 1500 de exemplare în care fu tipărită, se desfăcură îndată, așa că fui nevoit a retipări vol. 1 din care se părădui un număr de exemplare. Lucru în destul de neobicinuit în țara noastră, nu numai că desfacerea cărții acoperi cheltuelile tiparului îndestul de însemnate (vr'o 20.000 de lei), dar îmi rămase și un folos. Nevoia unei istorii a Românilor era simțită de toată lumea și cartea mea venise la timp tocmai în momentul când înălțarea prezentului trebuea să caute în trecut rădăcinile pe care crescuse.