VIII

În acel an, în 6 Septemvrie, mă duceam să'mi fac obișnuita preumblare de sară pe frumoasa alee a Copoului și o gândire care întovărășea adese ori cercetările mele istorice se înfățișa din nou cugetărei mele, cu o deosebită putere, anume: cum se poate ca în istorie studiul procedării minței la cercetările ei să fie deosebit de aceste cercetări înseși și cum se poate să fie două discipline, care să se îndeletnicească cu aceste întrebări? În fizică există numai concepțiile care se îndreaptă asupra fenomenelor naturii și nu o a doua știință care s'ar ocupa cu modul cum fizicul trebue să înjghebe adevărurile sale; de asemenea în Astronomie, în Chimie, în științele naturale propriu zise, ea Botanica, Zoologia, Mineralogia. Pentru ce în istorie ar fi nevoie de o știință, care să stabilească modul cum trebue să cugete istoricul și a doua care să stabilească aplicarea acestei cugetări asupra faptelor?

Această cugetare o regăsesc în un carnet scrisă cu plumbul astfel: «Istoria este până acuma numai o practică, teoria îi lipsește; precum a fost lung timp o practică arhitectura, agricultura. Știința istoriei este să expună principiile puse în chip ne conștient în practică, de aceea se scrie istoria». Urmează apoi în acelaș carnet vr'o 150 de cugetări asupra naturii istoriei.

Ideea de aplicare îmi destăinui răspunsul la această întrebare. Istoria este o disciplină practică, în felul agriculturii, arhiturii și muzicei, care, în afară, de practica lucrurilor, trebue să aibă și teoria lor. Istoricul, când scrie istorie, nu face altceva, de cum face agricultorul, când lucrează pământul, arhitectul, când rădică clădirea și muzicantul, când compune bucățile. El aplică principii teoretice la îndeletnicirea lui practică. Pe când însă celelalte 3 discipline cunosc principiile pe care se întemeiază, istoricul nu cunoaște pe ale lui.

Lucrul nu era în tocmai așa în realitate, căci mai mulți autori, filosofi, oameni de știință și istorici reflectaseră asupra principiilor pe care se razimă istoria, discutaseră caracterul ei; dar mărturisesc că, preocupat prea mult de istoria pragmatică a Românilor, lăsasem cu totul la o parte teoria disciplinei și numai cât după ce am sfârșit vol. VI, și am văzut înnaintea mea lucrarea uriașă ce săvârșisem, îmi puseiu întrebarea: bine, ain scris istoria Românilor, dar în fond ce am făcut? Inșirat'am pe miile de pagini ale groaselor volumuri, adevărul asupra trecutului și acest adevăr poate el fi stabilit? Oare sunt garanții logice, criteriile pe care el se întemeiază? Și din această întrebare chmuitoare care amenința la un răspuns negativ, să reducă în pulbere munca mea de 26 de ani, se născu frământarea de gânduri asupra naturii istoriei, din care răsări ideea fundamentală a unei științe, a unei logice a istoriei, deosebită de istoria însăși, idei pe care începui să le repet în încordatele mele cugetări și să altoiesc tot idei noui, însemnate pe hârtie așa răzlețe cum răsăreau în minte, dar pe care mai apoi le închegaiu în un sistem. Din această elaborare lăuntrică ieși, după patru ani de stăruitoare cugetare și cetire, lucrarea mea Les principes fondamenteaux de l'histoire,Paris 1899, un vol. de peste 300 de pagini. Chipul cum am lucrat acest volum a fost de a cugeta mai întâi prin mine însumi la problemele multiple pe care istoria le pune în fie ce clipă înaintea teoriei și după ce aruncam pe hârtie gândirile mele, să le controlez cu ale celor ce cugetaseră înaintea mea la ele, a le întâri prin sprijinul părerilor asemănătoare sau a combate pe acele ce nu-mi păreau a fi nimerit adevărul. Prin acest mod de a lucra, pe de o parte am ajuns a descoperi adevăruri noui, pe de alta a mă ținea în curent cu tot ce se scrisese în această materie și deci aveam înnainte lucruri cugetate mai înnainte de altii ca ale mele, dar pe de altă parte a deosebi bine cele ce eu adăogisem la tezaurul de adevăruri asupra naturei istoriei.

Dacă am scris această carte mai întâi în limba franceză și am tradus-o apoi în românește sub titlul Principiile fundamentale ale istoriei, Iași 1900, am făcut-o fiind că în lipsa unei terminologii filosofice proprii românești, ar fi trebuit să înving două greutăți în a ei alcătuire, întâiu acea destul de însemnată a ideilor înseși, după cum acea a învestmântărei lor în scriere, greutate îndoită pe care o înlăturam prin cugetarea și scrierea ei în o limbă cu terminologie filosofică formată. Traducerea pe care o făcui, este însenmată prin intenția de a da în o limbă românească cât se poate de curată idei încât nerostite în această limbă, ferindu-mă cât puteam de neologisme, fără însă a merge prea departe în înlăturarea lor.

Volumul meu întâlni o primire foarte călduroasă în toate țările apusene și vr'o 35 de critice, din care unele făcându-mi puternice întâmpinări, mă sileau la răspunsuri care întâriau mai bine în mine însumi ideile ce apăram și le introduseiu și în cugetarea europeană. În țară, bine înțeles, mișcarea deșteptată prin volumul meu fu foarte restrânsă. Apăru o singură critică a D-lui Floru în Convorbiri literare [102] , care însă, în deosebire de criticele străine care combat numai opera, nu și persoana, este văpsită cu o nuanță personală ce avea aerul de a-mi da lecție, din înălțimea mărimei criticului. Tot pe atuncea, prietenul și la fel cugetătorul logicean profesor la Univ. din Friburg im Breisgau H. Rickert [103] scotea un volum «Die Grenzen de naturwissenschaftlichen Begriffsbildung [104] , pe care criticându-l la lumina principiilor puse de mine, la temelia științei istoriei, îmi întări și mai mult convingerea că pusesem mâna pe adevăr prin deosebirea fundamentală a faptelor universale în fapte de repetare și în fapte de succesiune prin sprijinirea, că numai faptele ce se repetă pot fi supuse noțiunei de lege, că faptele succesive pot da naștere la idei generale absolut neapărate constituirii unei științi, numai celor de serii, care se desvoltă în timp, și sunt alcătuite din fapte ce nu se repetă nici odată și ele înseși nu se reproduc nici când în chip identic în cursul timpului, că legătura care dă naștere ideilor generale de repețire, legilor, este generalizarea, pe când în serii ea este reprezentată prin cauzalitate, că de aceea numai istoria este o știință adevărat explicativă, pe când științele de legi urmăresc numai constatarea faptelor și a legilor, fără a căuta să le dea explicarea decât în chip excepțional și are mai departe un număr foarte mare de idei zămislit din aceste concepții de temelie.

Articolul I contra lui Rickert apărut în Revue philosophique [105]  a lui T. Ribot [106]  din Paris în 1900, iar al 2-lea după ce ieși și partea a doua a studiului lui Rickert, în Revue de Synthèse historique [107]  a lui H. Berr, 1902. Această din urmă revistă fusese întemeiată în 1900, un an după apariția cărței mele Les principes fondamenteaux și directorul ei îmii scrise o scrisoare foarte măgulitoare, rugându-mă să colaborez la ea, ceea ce am făcut de atunci înainte cu cea mai mare stăruință, revista trebuind să grupeze în jurul ei pe toți acei ce se interesau de partea teoretică a istoriei. O mai mare distincție trebue ca să-mi aducă cartea mea Les principes fondamentaux, anume alegerea mea de corespondent al Academiei științelor morale și politice din Paris, în anul 1900. Datoresc mult această mare cinste lui Alfrel Rambaud, care mă prețuia mult dela colaborarea mea la Histoire générale. Prin această alegere mă înnălțaiu în proprii mei ochi și mă convinseiu că natura pusese în creierii mei o putere de cugetare neobișnuită, dar bucuria mea cea mare, nesfârșită, provine din razele ce se răsfrângeau din această alegere asupra Universității din Iași, precum și asupra țării și poporului meu; căci eram singurul Român ce puteam adâoga la titlurile mele și acel mult răsunător de corespondent al Institutului din Franța. Înnaintea mea fusese principele Gheorghe Bibescu, cu care eram foarte strâns legat: el ajunse chiar membru asociat al Institutului, însă această înnaltă poziție științifică — cea mai înaltă pe care un străin o poate dobândi în Franța — o urcase Bibescu mai mult prin generoasa lui împărtășire la războiul din 1871 și prin aceea că era mai mult Francez decât Român. El vorbea de abia românește, și prin graiu ca și prin simțire era Francez. El scrise amintiri din timpul războiului în un stil strălucit și cu o căldură neobișnuită a inimei, pentru care se împrumuta pagmi întregi din ele într'un roman al său.

În țară, această veste deșteptă o mișcare neobișnuită și Secretarul general al Academiei d. D. Sturza amintea în raportul său pe 1900 despre marea cinste ce se făcu Academiei și poporului român prin alegerea mea de corespondent al Institutului. În 1900 trebuia să mă duc la Paris spre a mulțămi în persoană Academiei ce mă alesese și a face în ea prima mea comunicare asupra subiectului La Psychologie et l'histoire, una din primele scrieri care atinsese această întrebare. Tot atunci se țineau la Paris 2 congrese, acel de istorie comparată, la care făcui de asemenea o comunicare L'hypothese dans l'histoire [108] , în care făceam eu cel întâiu deosebirea între modul de verificare al ipotezelor privitoare la faptele generale și acel la faptele individuale. La congresul de învățământ superior făcui o comunicare asupra nevoii de a se introduce cursuri de teoria istoriei în Universități [109] , arătând că numai așa se va putea pune capăt anarhiei ce domnește în concepțiile asupra naturei și a metoadelor în istorie.

Un scriitor ungur sau mai bine zis un muzicant amator și de scrieri istorice publicase tocmai în vederea congresului de istorie din Paris un volum intitulat Roumains et Maghyars devant l'histoire, Paris 1900, pe care-l împărți gratuit la toți membrii congresului. Mă puseiu îndată să-i răspund pentru a paraliza înrâurirea pe care Rösler voia s'o pună în lucrare asupra membrilor congresului și scriseiu o broșură în destul de cuprinzătoare care sprijinea teza stăruinței Românilor în Dacia traiană, protivnică celor susținute de Unguri asupra părăsirii ei [110] . Și eu o împărții tuturor membrilor congresului și o mai trimeseiu și tuturor oamenilor de samă din deosebitele țări europene.

Această chestie a rupturilor dintre Unguri și Români o atinsesem întâi în Teoria lui Rösler și în străinătate în ediția franceză a acestei cărți Les Roumains au Moyen-âge precum și în mai multe articole din Revue historique, citate mai sus. Revenisem aasupra ei cu prilejul serbării mileniului maghiar prin un articol publicat în Revue de Géographie [111]  a lui Drapeyron [112] : La Roumanie et la Hongrie a l'occasion du Millénium maghyar 1896 [113] .Mai revenii asupra subiectului în 1902 în revista La Renaissance latine [114]  a principelui Brâncoveanu: Roumains et Hongrois [115] .

În deobște combaterea teoriei părăsirei Daciei fu întreprinsă de mine, după Petru Maior [116] , pentru întâia dată, și astăzi pot spune cu mulțămire că toate mințile nepreconcepute admit stăniința Românilor în Dacia. Bine înțeles, că pe Unguri nu-i poate convinge nimeni să scrie, că au interes de a nu fi convinși.