VI

Până la acest moment al vieții mele intelectuale, mintea mea se avântase din când în când și pe tărâmul poeziei. Cea dintâi încercare în versuri de care îmi aduc aminte, fu scrisă de mine în fuga trenului, când mă întorceam din Berlin și străbăteam frumoasa grădină a Moldovei, Bucovina, în care eram să țin o cuvântare la mormântul lui Ștefan. Dar simțimântul ce însufleți această primă a mea inspirație pornise de la natură, pentru a se urca în cutele inimei mele. Era în spre toamnă și frunzele pădurilor de fag începuseră a-și schimba coloarea. Închegai atuncea următoarele strofe:

De atunci isvorul poeziei s'a deschis în mintea mea și el curge mai bogat sau mai domol, după cum bate pulsul simțimântului. Arhiva cuprinde multe poesii de mine publicate sub pseudonimul Laur [74]  și Rama [75] , căci mi se părea că nu era potrivit a mă avânta sub numele meu pe un tărâm, în care vorbea inima, dar din care nu era să culeg roadele cele mai alese. Dacă notez însă această trăsătură a inteligenței mele este pentru că totdeauna am avut și darul de a întrupa gândirea și icoana și dacă scrierile mele istorice au și însușiri stilistice, ele sunt datorite acestei plecări a mele cătră poesii care totdeauna au dat fără de voe rostirii concepțiilor mele, fie din viu graiu, fie în scris, un colorit deosebit.

Această vibrare puternică a simțământului în inima mea s'a manifestat și în muzică. Deși nu am studiat niciodată compoziția muzicală, ci numai execuția pe piano, am compus mai multe melodii în destul de izbutite, cea dintâi a fost o arie pusă pe cuvintele lui Șerbănescu «Unde ești?» [76] , a doua pe un sonet a lui François Copée «Pour toujours me dis-tu». Nu le-am publicat nici odată cu toate că prietenii mei, cărora le plăcea foarte mult caracterul acestor ani, mă îndemnau necontenit să o fac; dar mie mi se părea ridicul și apoi că mă compromit.

Din această notă sentimentală a ființei mele se explică mai multe din însușirile gândirii mele, precum și din faptele săvârșite de mine. Sunt un optimist cu neputință de urnit din gândurile lui spre bine. Nu-mi pot închipui ca răutatea oamenilor să meargă atât de departe cum a mers tocmai cu mine care n'am căutat decât să fac binele și obștesc și individual. De câte ori caut a'mi arăta în adevărata lor fire pe acei pe care îi socot prieteni, nu pot crede și apoi când faptele mă aduc la adevărata convingere, rămân ca trăsnit; dar tot pare că mai rămâne o speranță, că poate să fie vre-o înșălare sau în ori ce caz vr'o aiurare a celui rătăcit. Această părere prea bună despre oameni mi-a făcut mult năcaz; dar nu-mi pare rău de dânsa; mi-a menținut totdeaima sufletul deasupra mizeriilor omenești.

Tot din această notă sentimentală se explică adânca mea iubire de țară; dorința de a desgropa trecutul unui popor întunecat, pentru a arăta în sfârșit și străinătății cine suntem, ca să ne cunoască și să ne aprețuiască.

Aceeași trăsătură a firei mele mai de samă se vede și din iubirea mea mai restrânsă pentru colțul de țară ce'l locuesc, Moldova, și pentru orașul în care m'am născut, Iașul, pe care nici odată nu am vrut să'l părăsesc cu toate că de mai multe ori am avut prilejul de a mă strămuta în București, cătră care gravitează tot ce în această țară poate ca să ducă în el. Când mă întorsesem de la Berlin, înainte de a intra în magistratură, mă asociasem la un, birou de avocatură cu Mihail Cornea [77] , care ajunse mai târziu cel mai mare avocat român și în tovărășia căruia puteam ajunge la o frumoasă poziție materială. Dar Cornea se strămută la București; și când mă gândeam să-mi părăsesc iubitul meu Iași, mă apucă o jale adâncă, așa că pe de o parte dorul de locul meu de naștere, pe de alta plecarea mea cătră gândirea teoretică mă împiedicase de a mă duce în centrul României, unde aș fi putut ajunge la averi și poziții înalte. Rău am făcut, bine am făcut, aceasta să o judece acei ce văd ce am lucrat până acuma și ce nu aș fi putut îndeplini, dacă aș fi fost răpit de vârtejul vieții de toate zilele.

Prilejul de a mă strămuta cu catedra la București se mai deschise încă la moartea lui V. A. Urechie [78] , când n'aveam decât să cer transferarea mea la București, dar nu am făcut-o, ci am recomandat pe Dimitrie Onciul, profesor din Bucovina. Ca să vadă lumea care nu știe aceste lucmri, ce fel de om sunt, voiu arăta cum s'a făcut această recomandare. Dimitrie Onciul era austriac și profesor la Gimnaziul din Cernăuți. Scrisese câteva mici lucrări asupra istoriei Românilor. Cea mai însemnată era o critică a cărții mele Teoria lui Rösler [79] , în care însă depășind marginele obiectivității, mă ataca chiar personal. Figuram ca titular de Istoria Românilor în juriul ce trebuia să recomande pe profesorul la catedra din București, concursul ținându-se la Iași, după legea de atunci. Onciul se temea, că dacă vor afla autoritățile austriace, că se prezintă în țară străină pentru a concura la o catedră, să nu-l elimineze din postul lui [80] , înainte de a fi sigur că'l dobândește pe cel din România. El veni să mă roage mult pe de o parte să'l susțin, pe de alta, ceea ce era mai grav, căci era în contra legii care cerea prezența la concurs a candidaților, să fac ca recomandarea lui să se facă în absența lui, căci nu poate răspunde la apelul nominal. Cu toate că mă atăcase personal în articolul lui, dar scrierea lui era bună și mă gândii mai mult că Universitatea din București va căpăta un bun profesor, pe lângă că făceam bine unui Bucovinean, de a cărui țară mă lega scumpă amintire, așa că lăsând la o parte chestia personală, când se făcu apelul nominal, eu spusei că Onciul fusese dimineața în oraș — ceea ce nu era adevărat — și că trebue să vină îndată. Comisia procedând la lucrări, la întrebarea lui Maiorescu, președintele comisiei că ce zic eu de Onciul, l'am recomandat cu căldură ca un om ce'și cunoaște materia ce era să predea și comisia l'a recomandat cu unanimitate și a fost numit [81] .

Onciul începu lecția lui de deschidere la Universitatea din București în 1897 cu cuvintele: «Până acuma, domnilor, nu avem e istorie a Românilor și omul care trebue să o scrie nu s'a născut încă». Cu toate acestea în 1897 apăruse Istoria cea mare a Românilor, scrisă de mine.

Fiind însă că a venit vorba despre oamenii de talent, la a căror carieră am contribuit, voi mai însera aici pe câțiva. Neculai Iorga îmi fusese elev la universitate și admirasem mult întinsele cunoștințe ce le poseda încă de pe băncile școalei. El vroia să dea, licența înainte de a sfârși cursul de 3 ani; dar avea în această chestiune de protivnic pe profesoml Aron Densușianu. Susținui pe eminentul elev din toate puterile și obținui să-i fac majoritatea. Care dispuse trecerea licenței dupe 1/2 an de ascultare numai. Licența în literatura clasică o trecu cu cea mai mare distincție, obținând toate bilele albe și deci magna cum laude. Îmi veni în minte să sărbătorim pe minunea de om ce aveam înainte și propusei să'i dăm un banchet, lucru cu totul neobicinuit la noi în țară cu studenții universitari. Banchetul despre care ziarele vorbise, pusese pe Iorga într'o bună lumină. Ministerul de atunci al Instrucției publice [82]  îi dădu un ajutor spre a face o călătorie în Italia și a'și întrema puterile zdruncinate prin prea marea încordare a muncei. Când veni înapoi fu numit profesor definitiv la Ploești și dobândi o bursă pentru străinătate plecând la Paris. Aici el părăsi filologia clasică și se apucă de Istorie. După ce trecu în Germania, scrise două opuri voluminoase asupra «Une collection de lettres de Philippe de Maizières» 1892 și «Thomas III, marquis de Saluces» 1893, se întoarse în țară, unde se deschisese un loc vacant de istoria medie și modernă la Universitatea din București. Iorga se prezentă înaintea juriului din Iași din care făceam parte.

Al treilea profesor universitar creat tot prin străduințele mele a fost A. C. Cuza. Cunoșteam de mult și aprețuisem cunostințele și talentul extraordinar de scriitor al lui Cuza și cu toate că mă atăcase într'o epigramă antisemită, crezând svonul că eu aș fi de origină Evreu, totuși ca și la Onciul, nu'am căutat la acest păcat al lui față de mine și l'am luat cu mare dragoste.

Îl îndemnam mereu să scrie o lucrare mai însemnată, pentru a putea dobândi un premiu la Academie și a se putea înfățișa la o catedră ce era să se creeze la Iași pentru economia politică. Mă ascultă și scrise un foarte bun studiu asupra poporației [83] . Mă silii să fie primită la Academie, ceea ce nu fu greu, fiind dată însemnătatea scrierei și apoi îndemnându-l iarăși să se prezinte la concurs pentru catedra ce se crease, am izbutit după mult năcaz și multe stăruințe și fu numit în acest post. Cuza recunoaște el singur cele ce făcusem pentru el, în lecția de deschidere a cursului său de la Universitate.

Mai sunt însă și alții, în alte ramuri de activitate, care îmi datorau cariera și situația în care se află astăzi. Așa pictorul Ștefan Popescu pe care eu l'am recomandat Maiestății sale Regelui de i-a dat o bursa pentru studiul picturei și i-am obținut apoi și un ajutor de la Minister. Era un simplu institutor talentat, nu e vorbă, și care își luase congediu și studia pictura la München cu 100 de lei pe lună, ne putând aici lucra, nici progresa. A ajuns acum un pictor de samă. Apoi Cristea Georgescu, care a ajuns primar la Constanța. Acesta avea o voce superbă de bas și era scriitor la Trabunalul de Iași. M'am înflăcărat așa de mult pentru vocea lui, că mă duceam din oraș în oraș spre a ținea prelegeri iar el spre a cânta și a-și aduna astfel câteva mii de lei, cu care putea pleca la Paris.

Era prea în vârstă însă (32 de ani) pentru a putea face carieră muzicală; dar el dobândi o măestrie în cântec care 'i deschise foate ușile din țară și dacă el ajunse ceva, datora mai mult muzicei decât dreptului pe care'l învățase. Bietul om a murit nu de mult de o congestie la inimă. Calistrat Hogaș [84] , un prielen al meu din copilărie și conșcolar de la liceu, al cărui talent de scriitor mai ales în descrierea frumoșilor noștri munți îl cunoscusem din Revista din Peatra, Asachi [85]  și pe care stăruii să fie adus la Iași din directoratul gimnaziului din Alexandria pentru a'l pune într'un mediu mai cult, iar apoi scrise în Arhiva, mai târziu în Viața Românească frumoasele lui amintiri din călătorie; Ioan Tanoviceanu care cu toate că, fiind judecător, mă condamnase la o lună de închisoare pentru o palmă ce o dădusem unui funcționar de la poștă într'un moment de dreaptă indignare, totuși îl luai de asemenea în dragoste, îi deschisei coloanele Arhivei [86]  unde a ajuns, ea prin lucrări de samă, să atragă luarea aminte asupra lui. Acuma este profesor de universitate și membru corespondent al Academiei române. Teodor Burada [87] ,neobositul cercetător al țărilor locuite acum sau altă dată de Români, care iarăși și a făcut reputația prin Arhivă și ale cărui scrieri treceau toate sub ochii mei, de oare ce el nu avea încredere în el însuși și până nu revedeam eu scrierile lui pentru forma lor stilistică, nu publica nimic. Gheorghe Ghibănescu, un harnic cercetător al trecutului nostru, care iarăși își făcu numele prin Arhiva și pentru care stăruii să fie ales membru corespondent al Academiei române [88] .

Dacă am amintit toate aceste fapte ale mele, am făcut'o fiind că germenul din care ele plecase, avu o înrâurire asupra mersului gândirii mele și în scrierile mele se va găsi uneori răsunetul acestei îmboldiri ale caracterului meu. Nu se poate doar desparte cu totul cursul ideilor de albia în care ele alunecă.