Valsul

Anii trec şi pentru artişti ca şi pentru simplii muritori. Viaţa, în raport cu viitorul, vine încet de tot; în raport cu trecutul trece prea repede.

— Parcă a fost ieri… zise Strauss privind Dunărea Eduard ‘, câţi ani sunt de când am scris noi Polca nebunelor?

— Patru ani, răspunse Eduard scriind.

— Patru ani! … Parcă a fost ieri! …

După aceasta tăcu.

Dunărea curgea pe sub ferestrele lor, lină şi adâncă ca o cugetare de poet. Era ora în care lumina depărtându-se îşi întorcea privirile sale murinde asupra lumei şi când întunericul începe a se coborî, de sub bolta cerească, cu încetul, pe pământ. Umbrele celuilalt mai se întindeau, pierdute într-un albastru-închis, albastrul cerului, pe care apa îl oglindea în adâncimele sale, iar prin aer treceau curente calde, aducând dintr-o lume străină poezia necunoscutului, taina visurilor, glasurile dorului.

— Ce iute trece vremea, Eduard! …

— Iute, Johann, dar ce te face să cugeţi la asta?

— Nimic. Un vis de altădată.

— Un vis? – zise Eduard cu mirare -, eu nu-l cunosc.

— A… nimic! … Polca nebunelor.

După aceea îşi rezimă iarăşi capul de mână şi urmă a privi cursul Dunării pierdut în cugetările sale. Eduard aprinsese o lampă mare cu un abat-jour roşu, şi, cufundat în câteva caiete liniate, atingea din când în când clapele pianului, în rulade mai lungi sau mai scurte, după cum găsea mai uşor sau mai greu nota care-i trebuia. Câteodată fluiera încet începutul care-i rămânea în minte, sau tuşea, cu multă gravitate, deşteptând pe fratele său din contemplaţiunea în care era pierdut.

După câtăva vreme bătu cineva la uşă. Un om ca de 30 de ani, scurt, durduliu, cu ochii mici, cu nasul mare, intră foarte politicos, cerându-şi iertăciune de îndrăzneala pe care o lua de a se prezenta singur. El întrebă pe artişti care din doi e Johann Strauss. Strauss îi ieşi înainte.

— Am onoare să mă prezint Carol Maria Hubert, conte de Seczenyi, baron de Horvahyi, zise el.

— Fiţi bine venit, domnule.

— Am de adresat o rugăciune marelui nostru compozitor.

— La ordine, domnule.

— Intru în subiect fără nici o introducţie: săptămâna viitoare mă însor. Am auzit pe logodnica mea vorbind foarte adesea de marele d-voastră talent, şi cred că nu i-aş putea pricinui o mai mare plăcere decât dându-i, în dar de nuntă, un vals compus şi scris de propria dvs. Mână. După acec-f voi îndrăzni să vă cer ca o graţie specială ca acest vals să fie executat de mai’ea orchestră a teatrului imperial, sub conducerea celebrului Strauss. Plătesc 8000 de fiorini, domnilor.

Strauss tăcea. Contele adaugă:

— Am uitat să vă spun, că viitoarea contesă de Seczenyi se numeşte astăzi Gretchen Schonenmann von Offembach. Trebuie s-o cunoaşteţi, domnilor. Fără egoism, pot să vă încredinţez că e cea mai perfectă creatură din Viena.

Apoi, frecându-şi mânile cu mulţumire, întrebă din nou:

— Ei, domnilor, trebuie să contez pe bunele d-voastră dispoziţii pentru mine?

— Cât uşi de puţin, domnule, răspunse pentru prima oară Johann Strauss.

— De ce?

— Pentru că muzica nu se face de porunceală, zise el, intrând într-o aită cameră şi trântind uşa în urma lui.

Eduard Strauss râmase singur cu contele.

— Vă cer mii de scuze, d-le conte, pentru reaua umoare a fratelui meu. Aceasta i se-ntâmplă foarte des, şi dacă l-aţi cunoaşte mai demult, nu aţi fi surprins de această nestatornicie a dispoziţiunilor lui. E prea mult susceptibil. Lucrul însă se poate hotărî între noi.

Eduard era mai german decât fratele său.

— Prea bine, zise atunci contele. Îmi pare rău de această neînţelegere, însă dacă d-voastră vă luaţi însărcinarea de a lucra în locul fratelui dvs., mie-mi e indiferent. Principalul e să fie un vals, şi un vals iscălit de Strauss, dar fie Johann, fie Eduard, aceasta puţin importă.

Iată omul. El ieşi.

Eduard, rămas singur cu fratele său, nu îndrăzni a-i supăra liniştea. El continuă a scrie fără să zică nici o vorbă. După câteva minute Johann ieşi din camera în care se retrăsese şi se aşeză la aceeaşi fereastră. Dunărea trecea cu aceeaşi voluptate de regină, reflectând, ca un ochi albastru, sufletele umbrelor cari îi populau ţărmurile. Luminele bărcilor se reflectau în apa lină, prelungite în infinit, iar strigătele batelarilor se amestecau cu frumoasele cântice tiroliene, pe cari ecoul malurilor le repeta lungi şi depărtate.

Natura are de cel mai bun frate pe om. Poezia în natură deşteaptă poezia în suflet.

Strauss se sculă încet şi-şi luă vioara din cutie.

Atunci găsi el, pentru întâiaşi dată, acele legături de arcuş adinei şi pasionate; acel început de vals, transparent ca o apă limpede, diafan ca o gândire; atunci pentru prima oară încercă el să facă armonie imitativă, ridicând şi coborând tonurile ca nişte line valuri; atunci scrise Strauss partea întî. I din Blaue Donau. El îşi hotărâse în minte că acel vals trebuia să poarte numele Dunării. Pentru Dunăre Strauss avea o pasiune ca pentru o amantă. Ce vreţi? Fiecare om cu înclinările sale. Strauss nu putea să mai iubească decât o undă. Femeia pe care o iubise astăzi se mărita; şi i se cerea lui, nenorocitul, să-i dedice un vals! … Vedeţi ce comedie e lumea…

Impresionat prea mult şi fără să poată coprinde deoo dată, într-o singură tremurătură de coarde, ceea ce simţea, îşi luă băţul şi pălăria şi ieşi.

Sunt unele ceasuri din existenţa noastră, în cari ne îndoim dacă impresiunile ce ne ating, ne ating pe noi sau de intră în domeniul senzitiv al unei persoane străine. Simţi o suferinţă fără nici o cauză, un dor fără nici o dorinţă, un foc fără nici o flacără, care te mână, te urmăreşte, te ajunge, iar după ce te-a atins, fuge, zboară… şi atunci alergi după dânsul fără să ştii de ce, fără să ţi se Bpuie unde-l vei ajunge, fără să te gândeşti dacă-l vei ajunge vreodată.

După trei zile Johann Strauss era la acelaşi geam, privind aceleaşi lucruri.

— Eduard, ştii că am scris un vals?

— Ştiu. Răspunse acesta.

— De unde ştii?

— Mi-a spus-o contele Horvahyi.

— Cum ţi-a spus-o? te-ai mai întâlnit undeva cu dânsul?

— Nicidecum.

— Atunci cum ştii?

— Nu mi-a spus că logodnica lui se cheamă Gretchen von Schonenmann?

— Bine. Dar ce-are a face una cu alta?

— Are a face, Johann, că tu ai iubit-o şi nu mi-ai spus niciodată nimic.

— Eşti un prost, Eduard. După aceea îşi luă pălăria să iasă.

— Johann. Ai dreptate să te superi contra mea că ţi-am ghicit această slăbiciune. Însă cu nu voi să profit de starea spiritului tău spre aţi dovedi că toţi oamenii nu sunt făcuţi din acelaşi lut cu Michel Angelo. Tu ai iubit şi prin aceasta nu te-ai înjosit întru nimic. Inima este o vale rece şi tăcută, în care razele soarelui trebuie să pătrunză o dată. Ia să văd caietul.

Îi luă caietul din mână fără să-l mai asculte, şi. După ce-l aşeză pe pupitru, începu a urma valsul cu un bas improvizat. Notele, ca nişte perle de sonuri, zburau de la o coardă la alia. Strânse, armonizate, poetice.

— Admirabil! admirabil! strigă Eduard, sculându-se de la pian. Ce acorduri! ce măestrie! ce pasiune!

— Aceste acorduri pasionate şi legate cu atâta măestrie, cum zici tu. Se vor numi Dunărea albastră. Eduard.

După o săptămână, Johann Strauss era într-un cerc de tineri. În casa generalului Schonenmann, fumând pe un divan cu liniştea unui Dumnezeu. Toţi vorbeau. El îşi urmărea cu privirea roatele fumului său, găsind în învârtirea lor drumul unui vis care-l înşelase altădată atât de amarnic şi care acum, ca orce vis, se prefăcuse în câteva roate de fum.

Orchestra cânt” uvertura din Dinorah.

Grupe de bărbaţi se plimbau prin saloanele nemărginitului palat Offembach, discutând sau admirând frumuseţea florilor şi bogăţia decorurilor. Damele, împărţite în cercuri mai mari sau mai mici, se priveau cu plăcere în Psicheele nemărginite ce acopereau păreţii şi. Vesele, îşi dau mâna cu o îndestulare de prietenie neobicinuită în alte timpuri. Toţi aşteptau primul vals cu o nerăbdare vădită. Li se spusese că Strauss Johann a scris într-adins pentru mireasă o bucată menită a rămânea celebră. Noutatea lucrului unită cu dorinţa de-a se începe danţul făcea pe toţi nerăbdători.

În fine, la Îl ore, Strauss, cu gravitatea sa obicinuită, se sculă după sofa şi se aşeză în rând urile orchestrii.

Orchestra, sub privirile lui, atacă prima măsură a introducţiei. Toată lumea tăcea.

Strauss puse mâna pe vioară; începea valsul. La primele acorduri, un dor de ducă pe aripele acestui zmeu fantastic apucă pe fiecare, şi, în câteva minute, nu mai rămaseră decât bătrânii cari să asculte. În cinci saloane, acelaşi curent mişca, cu acelaşi pas, câteva sute de oameni, cari. Reci şi indiferenţi până atunci, zburau ca într-un vis fără sfârşit spre o lume necunoscută.

Se auzi deodată un zgomot, o zăpăceală, o neînţelegere fără nici o cauză cunoscută. Ieşeau bărbaţii gesticulând. Femeile speriate, cerând apă unii, alţii parfum, alţii oglindă *

— Moartă, moartă, se auzea din când în când prin. Mulţime.

— Cine? Cine? Unde?

Gretchen von Schonenmann, jucând cu fratele contelui de Seczenyi, căzuse fără să mai dea nici un semn de viaţă.

Atunci se văzu o scenă ciudată.

Orchestra, până la care ajunsese această tristă noutate tăcuse cu totul. Dintre toţi muzicanţii, unul singur, rămas în picioare, fără să asculte şi fără să vază nimic, cu capul plecat-pe vioară, cu ochii pe jumătate închişi, continua de a cânta valsul cu o tremurare febrilă, sfâşietoare.

Acesta era Johann Strauss.