CU BILET CIRCULAR (SCHIŢĂ)

Prietenul meu X petrecuse luna lui august în nordul Italiei, de unde venea la Roma, cu sufletul încărcat de senzaţii, pe care le primise, în drum, de la bogăţia naturei de pe lacul de Como, de la frumuseţea gravă a Veneţiei, de la eterna tinereţe a Florenţei.

A vedea Roma pentru întââaşi dată, între 35 şi 40 de ani, Nel mezzo del cammin di nostra vita I, e una din marile plăceri ce ne poate da existenţa. De pe culmea pe care ne poartă prima jumătate a vieţei, ochiul, calm, îmbrăţişează priveliştea întinsă a celor două plaiuri, cu o umbră de părere de rău pentru trecutele vârtejuri ale tinereţei, ce nu se vor mai întoarce niciodată, cu o uşoară nelinişte faţă de momentul grav al maturităţii şi al… celeilalte vârste. A putea atunci, sănătos, cu o minte fericit organizată, să baţi la uşa acestui mare templu, e încântător.

Şi încântaţi eram noi, cei doi români, regăsiţi pentru un moment în pământul clasicei cetăţi, alergând de’la un monument la o grădină, de la o fântână la un templu, de la o ruină la un muzeu, şi putând a ne împărtăşi impresiile în propria noastră limbă, emoţionaţi sau glumeţi, cu un adjectiv, cu o exclamaţie, cu un semn.

Seara, ne despărţeam câte un ceas, spre a ne reîntâlni la vremea prânzului. În ora aceasta de singurătate, firea fiecăruia ne prindea de pe urmă, şi, mai liniştiţi, cu o adiere de melancolie sau cu o notă comică, ne revedeam la masă.

Întruna din zile, găsesc pe amicul meu aşteptându-mă, cu un Almanah de Gotha – în mână. O viziune ca Beatrice Cenci, ca Fornarâna, sau ca vro Venere din muzee se lega în mintea lui cu vro icoană de femeie întrevăzută? Sta cu cartea în mână, uitându-se înaintea ochilor.

— Vezi, în adevăr, e aşa.

— Ce?

— N-are decât 33 de ani.

Şi se tot uita pe pustiu la imagina lui.

— Ce, amice, nu prea eşti sănătos?

Primul vers din Divina Comedie de Dante (n. Ed.).

Almanahul de Gotha (după numele oraşului în care se tipărea) începe să apară din 1763; cuprindea genealogia oamenilor importanţi ai timpului (n. Ed.).

El începu să râdă, dând din cap, parcă ar fi zis: „Sfinţia-ta ştii una, iar eu ştiu două”. Apoi răsfoi mai departe:

— Să vedem acuma la Bavaria.

— Ştii prin ce e renumită.

El iarăşi dete din cap, cu milă, faţă de proza hapurilor de Bavaria.

— Şi când te gândeşti că avea un pantof rupt! … Cui dracu să-i dea în gând!

— Ia ascultă, prietene, nu cumva te prind frigurile?

— Ce friguri! E tocmai aşa cum îţi spun.

— Până acum n-ai spus nimic.

— Zi să-mi dea un păhăruţ de vermut.

Deşi trebuia să mergem la masă numaidecât, mă gândii că o viaţă are omul pe pământ şi că-i păcat s-o trecem şi pe aceea în necazuri. Tocmai voiam să împlinesc dorinţa prietenului, când furăm poftiţi la masă.

— Mă păgubişi cu un vermut, zise el.

— Fi pe pace: ţi-am pregătit un pustiu de vinişor alb, de te vindecă de toate rănile ce ţi le-au pricinuit pantofii descusuţi.

În adevăr, brodiserăm pe amicul meu cu nişte Capri alb, care aducea a viorele. El îl gustă pe nemâncate, ca să nu se-nşele, şi-l văzui că iar se uită în văzduh. Pocni din limbă şi puse paharul pe masă. Evident, îl necăjea ceva.

Îl lăsai să mănânce în pace, ca să-i treacă amintirea melancolică pe care i-o scotea foamea în drum, gândindu-mă că, dacă o să fie ceva cu adevărat trist, să-i dau brânci înapoi, în sufletul lui, cu alte vinaţuri mai roşcovane la faţă.

— Ce minunat lucru e, zise el, luminat la chip, arta, tinereţea şi sănătatea! … Mă simt bine, uşor, capabil de orice faptă mare.

— Ia să nu-ţi uiţi vorba, zisei eu, turnând. Mare lucru v arta… de a bea la vreme.

Prietenul meu îşi muie capul pe-un umăr şi mă privi duios. Apoi începu a-mi înşira o teorie a sa asupra alcoolului în organismul omenesc, cu interspaţii moleculare, materialuri chimice ale sistemului nervos, neurokeratina, cerebrina, colesterina…

— Aoleu, nene! … iartă-mă, că nu mai fac., El râse cu plăcere de groaza mea, mai dete duşcă o V1 fă de vin, şi puse mâna pe Almanahul de Gotha.

— Acum să-ţi explic enigma.

— Veneam o dată de pe malurile Rinului spre lacul de Constanţa, cu gând de a mă întoarce în ţară prin Munich-Viena. Eram singur cuc, şi cu un etor nespus de ştrengării. Ca şi acuma, mă simţeam uşor, bine dispus; găseam lumea făcută într-adins pentru fericirea oamenilor. În tren mă uitam la toată suflarea femeiască, cu nădejde de a găsi un chip mai luminat. Însă natura garnisise rău locurile acelea: încotro mă întorceam, nu dam decât de capete strâmbe, dinţi englezeşti, ochelari cu dungi, guşi cu două rânduri. Bărbaţi, de asemenea: nişte maluri de oameni fără cea mai mică umbră de estetică, zidiţi de Dumnezeu, când a despărţit uscatul de apă, pe nişte temelii de picioare, ca la podurile drumului-de-fier.

Nu era nimic de sperat.

Ajunseserăm la Rorschach, unde aveam de gând să las drumul-de-fier şi să iau vaporul până la Lindau. Lacul Constanţa e minunat. Apele lui verzi, transparente, se întind până în pânza orizontului, unde de-abia se zăresc orăşelele de pe coastă, încinse de brâul Alpilor. Respiri sănătate, vezi numai linii armonice, te simţi că trăieşti.

Însă lacul Constanţa, aşa frumos cum e, are un păcat: prea multă lume e stăpână pe el. La fiecare pas te vămuieşte cineva. Dar, răbdare! …

— D. Zamfirescu: NUVELE

Aşadar, la Rorschach văd urcându-se în vapor cu noi două doamne: una blondă, cam urâţică; alta brună, frumuşică de tot. Negreşit, mâna la musteaţă. E ciudat, graba cu care îşi adună omul, împrejurul imaginei de sine, minţile risipite la cea mai mică foşnitură de rochie. Lăsai lacul în mila patraulelor nemţeşti şi prinsei a trage cu coada ochiului la doamna cea oacheşă, îmi era cam foame, j pe vapor masa era întinsă, servită de chelneriţe, ale căror chipuri, pline de sănătate, îţi făceau poftă de mâneare. Doamna cea bipndă se aşeză în capăt unde era un loc liber. Cealaltă luă un scaun, la rând; iar eu cât-colea, lângă dumneaei. Trebuie însă să-ţi spun că faţa de masă nu prea ajungea până la noi. Eram serviţi pe muşama, lucru care îmi depoezita situaţia. Încercai eu, cu vro patru vorbe, nemţeşti, trase la sorţi din arsenalul gloselor mele, să spui că am dori să fim onoraţi cel puţin cu câte un şervet, dacă nu mai mult. Dar nu se prinse. Ba, mai rău, una din chelneriţe, trecând în fuga pe lângă noi, sprijini pe masă un ulcior monumental, zicând: „Ein Krug”, apoi altul: „Ei Krug”, aşa că mă prinse între două zăcători cu bere. Doamna de alături zâmbea. Cât era de gingaşă, ar fi trebuit să se urce cu seara ca să bea din Krug-ul lor. Iar mai încercai să fac să funcţioneze nemţeasca mea: ce dracu, îmi ziceam, pe malurile Rinului să bei zeamă de asta de hamei! … Dar n-o putui scoate de fel cu chelneriţele.

În sfârşit vremea trecu. Ajunserăm la Lindau. Aici iar cotrobăială prin cufere, gălăgie, lume forfota de colo până colo, astfel că pierdui din vedere pe cele două doamne.

— Ascultă, zisei eu, am ajuns pe uscat de pe apă: ia mai drege-ţi glasul.

Amicul meu râse bucuros, îşi umplu paharul din nou şi se uită la vin în zare.

— Cum îi chihlibaru! zise el. Păcat că sunt silit să pun gheaţă.

N-ai nevoie să pui gheaţă: e destul de rece.

El dete din mână cu dispreţ pentru o aşa opinie, şi începu o altă teorie a sa, asupra vinului alb la 7, 8, 9 grade, pe care o sfârşi cu această părere de rău:

— Nu de alta, da’ gheaţa e făcută din apă.

Mai ciuguli din fodolia de mâneare, şi iar dete din cap…

— Ei, urcă-te în vagon şi spune mai departe.

El urmă:

— Mă urc în vagon şi mă pun la pândă. Lume pentru Munich puţină.

Eram singur în compartiment. Mă uitam de pe fereastră la mulţime, fără nici un interes. – când, iată porumbiţele mele… Mă dau în lături ca să nu le sperii, şi aştept. Văd pe cea blondă că trece înainte, căutând un loc la clasa a 2-a. Cea brună venea mai în urmă.

„Ce noroc, îmi zisei: blonda trebuie să fie vro guvernantă. Se duce la locul ei din clasa a 2-a. Bruna trebuie să fie stăpâna. Va veni în clasa l-a, şi poate or vrea zeii s-o îndrepte spre mine.”

Gândind astfel, ieşiserăm din nou în uşă şi mă uitam spre munţi. – când aud pe cineva: „Pardon”. Mă dau la o parte, şi ce să văd? doamna cea blondă! … Poftim:. Unde dai şi unde crapă. Nici nu mă uitai la dânsa, de supărat ce eram. Trenul porni, iar eu mă aşezai într-un colţ, deschizând o carte. Îţi mărturisesc că citeam numai cu ochii, iar cu gândul eram numai ia bruna din clasa a a, cum se brodesc lucrurile de anapoda! Eu le puseserăm la cale destul de bine: cea blondă era guvernantă şi se ducea în noaptea necunoscutului; cea brună era stăpâna şi venea în vagon cu mine. Când colo, tocmai dimpotrivă.

Atunci îmi ridicai un ochi din carte, să mă uit la pâeia asta care îmi stricase combinaţiele. Ea mă privea ticnit.

— Te rog. Domnule. Îmi zise într-o limbă foarte coreetă. Fi bun şi trage perdeaua din partea dumitale.

Sării numaidecât şi-i îndeplini ordinul. După ce mă reaşezai îmi păru rău de graba cu care executaserăm rugăciunea aceea poruncitoare. În adevăr, era ceva în glasul cu care vorbise, de notă intonată de cristal, un sunet de argint ce-ţi paralizează voinţa şi te supune.

Ea, înţelegând că mi-a închis vederea cu perdeaua, mă rugă să viu în partea dreaptă a vagonului, în faţa ei.

— Priveliştea bună e de partea asta. Nu eşti german, domnule?

— Nu doamnă.

— Atunci ce eşti?

Îi spusei ce sunt, cu supunere, deşi eram din ce în ce nai iritat de indiscreţia cu care-mi vorbea. Eram iritat, şi cu toate astea simţeam că i-aş fi spus tot, chiar dacă m-ar fi întrebat de lucruri cu totul personale. Ea mă privi o secundă, cu ochii ei albaştri, viorii. În fundul cărora trecea câteodată câte o adiere ironică.

— Un străin, fără Baedecker, e ceva nou. Dacă îmi dai voie, o să-ţi servesc eu de Baedecker. Mergi la Munich?

— Da.

— Şi eu. Iată: în dreapta, Bregenz; dincolo de lac, munţii de la St.

— Gall; mai în fund, piscurile albe ale muntelui Sentis. Zăpadă peste tot împrejur, iar aici cald. La Hergatz o să avem o minunată vedere a Alpilor, când vom începe să ne urcăm spre Oberstaufen, între Dunăre şi Fân.

Apoi îşi întoarse iar privirele cătră mine:

— A! … eşti român. Cum e Dunărea pe la dumneavoastră? Trebuie să fie un fluviu măreţ. Ce face maiestatea-sa regina? Eu n-am avut onoarea s-o văd niciodată, dar ştiu că este o natură încântătoare. Elvira mi-a vorbit despre maiestatea-sa cu entuziasm.

Sărea astfel de la una la alta cu o volubilitate rară. Eu începuserăm să mă gând esc cine să fie. Ori era o persoană foarte bine născută, ori îi lipsea o doagă. Dar graiul ei, deşi fără şir, avea un parfum de distincţiune aşa de firesc, încât mă linişti. Mai cu seamă îmi plăcea respectul cu care vorbea despre regina noastră. Nu prea înţelegeam însă cine era Elvira. Începuserăm acum să mă uit şi eu la dânsa.

— Mă rog, ai fost la Heiligemberg? N-ai fost? Ce păcat! Prinţul de Fiirstemberg are acolo poate cel mai frumos castel din toată Germania. Ştiu că uitându-mă de pe terasă, în prăpastia de 700 de metri, îmi venea să mă arunc în gol. Ce atracţiune misterioasă au râpele adinei! … în fiecare om este câte un sâmbure de nebunie… Bârr! …

Şi astfel zicând, se zbirii toată de impresia ideii de a cădea în prăpastie. Gura nu-i tăcea un minut; ea întreba, ea răspundea; sărea de la una la alta ca o caragaţă. Deodată bufni în râs:

— Îmi pare că ţi se potrivise guvernanta mea! … Dacă ai şti! Ha, ha, ha! … Bărbatul meu e cu totul de părerea d-tale. Îţi plac ochii negri ori ochii albaştri? Negreşit, albaştri.: eşti prea binecrescut ca să-ţi placă ochii negri, când vorbeşti cu mine.

Şi iar începu să râdă. Râdeam şi eu ca un prost, tot gândindu-mă de unde s-o adun. N, u era o persoană de rând. – asta se vedea bine. Dar… începea să-mi vie peste mână de a mă găsi singur cu dânsa.

— Ce cald el Fi bun te rog şi dă-mi sacul de drum.

I-l dădui. Scoase un pulverizator şi în câteva minute umplu aerul de vapori parfumaţi.

— Îţi place mirosul ăsta? E făcut într-adins pentru mine. Esenţă de ambră cu o idee de vervenă. E foarte la modă în Spania… Am trecut lacul Alpsee? Ce păcat vream să-ţi arăt locul unde a murit o amică a mea, nebună. Ciudat lucru e nebunia! … Chiar acum vin de la o altă bolnavă. Nişte nefericite. Se zice că vederea mea are darul de a linişti pe nebuni. Nu găseşti că e curios? …

Eu găseam că e curios de tot şi începuserăm să mă uit la roata de hârtie din perete, sub care se ascunde semnalul de alarmă. Mă gândeam cum să ies din încurcătura asta, fiindcă acuma se aşezase bine în spiritul meu credinţa că era nebună. Tot gândindu-mă, priveam în pământ. Ea mă văzu şi păru că pricepe preocuparea mea:

— La ce te uiţi? îmi zise repede.

Haiti! se declară criza, gândii în mine.

— Nu mă uit la nimic, răspunsei blajin.

Ea scoase un pantof din picior şi începu a râde.

— Închipuieşte-ţi că sunt silită să merg până la Munich cu un pantof rupt. Atâta am umblat pe jos, încât iată în ce hal sunt. Viu aşa de la Heiligemberg.

Şi vorbindu-mi astfel, îmi arătă talpa pantofului descusută. Dar picioruşul, rămas numai în ciorap, era aşa j de mic şi de bine tăiat, încât mă făcu să uit de frica nej buniei. Ea zâmbea, liniştită, cu ochii senini, cu dintâi albi, ca o fericită inconştientă. Acum mi se părea chiar frumoasă.

— Ajungem la Kempten. Dă-mi voie să trec în colţul; celălalt, ca să nu mă vadă nimeni, şi d-ta dincoace.

Eu ştiam că nu-i bine să contrazici pe nebun. Astfel, trecui. Trenul se opri în gară o veşnicie de vreme. Ea se ghemuise într-un colţ, cu cartea în mână.

În sfârşit plecarăm din nou. De îndată ce se mişcă I trenul, dânsa veni spre mine, râzând cu hohot.

— Ce fel! … dumneata citeşti un dicţionar!

— Da.

— Un dicţionar!!

Apoi se uită lung la mine, ca la ceva nemaivăzut j

— Ce variată şi curioasă e lumea! îmi zise, cu o nuanţă de fină ironie, parcă ar fi zis: „Câţi nebuni îţi, ies în cale!”

Tocmai aşa gândeam eu despre dânsa.

— Eu pe drum nu citesc niciodată. Citesc destul acasă; J ca să-mi treacă vremea. Mă plictisesc grozav acasă! …

Şi iar începu să râdă:

— Ce părere îţi faci dumneata de mine? … Iată-ne la I Giinzach. Suntem pe punctul cel mai înalt al liniei. Ade-J seori uit că mi-am luat însărcinarea să-ţi servesc dej Baedecker. Aici e un vechi castel medieval, transformat în fabrică de bere. Pou-ah! … câtă bere înghit german (r) ăştia! Noi suntem mai năzuroşi, noi, latinii aragonezi, latinii daci – fiindcă şi dumneavoastră sunteţi latini, nu-i aşa? Un păhăruţ de vin, sorbit lung. Aspirat, îţi umple creierul de un abur trandafiriu, prin care vezi lumea maif bună. Dar berea? … Era cât pe-aci să vă înecaţi în ulciorul de pe vapor. – cu guvernanta mea. Îţi place? e ara-j goneză.

Şi astfel, sărind coq-ă-âne, zâmbea cu voioşie, şi, parcă cu o voluntară nepăsare, se lăsa plăcerii de a ciripi în libertate. Eu începeam să mă mai liniştesc, fiindcă grandomania lucrurilor fabricate într-adins pentru dânsa o părăsise. – când îi dete alta în gând.

— A-propos de vin, ia deschide te rog sacul.

Îl deschisei şi mă uitai la ea.

— Găseşti o sticlă şi alături o cutiuţă. – dă-mi-le.’

În adevăr găsii sticla şi cutiuţa, şi i le dădui, fără însă să mă pot opri de a admira fineţa cu care erau lucrate capacele de argint. Ea îşi scoase o mănuşă, deschise cutia, în care erau nişte biscoturi, şi mi-o întinse.

— Sunt făcute într-adins pentru mine.

Iar! Mă uitai la dânsa serios. Ea începu a râde:

— Ia, nu te teme de nimic. Îţi spui că sunt făcute pentru mine. Răul e că n-avem decât un păhăruţ.

Din întâmplare aveam şi eu un pahar în sacul de drum. Îl scosei şi ne puserăm pe supt biscoturi. Ce să faci! …

Într-un moment în care eu mă vedeam în gând cât trebuia să fiu de comic, sugând din prescura asta, mai mult de frica nebunei. – ea bufni deodată în râs, dând ochii peste cap, şi râse şi râse, să leşine. Acuma am păţit-o de-a binelea, îmi zisei: îi vine furia! …

Ea însă se linişti încetul cu încetul şi se uită la mine:

— Iartă-mă, domnule, de ilaritatea asta necuviincioasă.

Îmi pare aşa de extravagant şi de plăcut, de a bea cu dumneata în libertate, fără controlul nimănui, ca doi camarazi… C’est charmant? … Fumezi? Fi bun şi dă-mi din sac cutia cu ţigarete.

Îi dădui cutia. Mă aşteptam să fie şi astea fabricate într-adins pentru dânsa. Şi aşa fu.

— Nu fumezi? Sunt făcute pentrumine din tutun ales.

Hotărâtor, era nebună.

În vremea asta, trecuseră staţiele una după alta, şi, ca să nu mai lungesc vorba, ajunserăm la Bruck, aproape de Munich. Ea îşi puse la loc mănuşa, lung, gândindu-se. Apoi se uită la mine fix:

— Ne apropiem de Munich… E fatal. Văd că nu pot să tac… Şi chiar de nu ţi-aş spune eu cine sunt, ai să pricepi din multe lucruri. De aceea e mai bine să-ţi spun. Eu sunt, domnule, Infanta Spaniei, Amelia-Paula della Conception…

Mă uitai lung la dânsa.

— Ai să vezi trăsurile şi tot aparatul pompos şi plictisitor ce-mi iese înainte. Ai fost foarte gentil, foarte discret, şi-ţi sunt recunoscătoare.

Cred şi eu! … Dacă o socoteam nebună.

După ce se destăinui de secretul naşterii ei, mă aşteptam să-şi schimbe felul de a fi: nicidecum. Deveni numai ceva mai serioasă. Începu să istorisească cum era măritată; cum nu se potrivea la fire cu bărbatul ei; cum avea doi copii drăgălaşi; cum suferea de surghiunul aurit în care trăia…

Dumnezeu să mai înţeleagă! … Şi-acuma când mă gândese, nu ştiu însă ce să cred despre o asemenea fiinţă. Se făcuse mititică, ochii ei priveau înainte gânditori. Ridică mâna în sus ca un om hotărât şi zise:

— Enfin! …

Apoi se întoarse cătră mine, zâmbitoare:

— O să te rog să treci din nou în colţul dumitale, şi să te prinzi în interesanta citire a dicţionarului… Guvernanta care-ţi plăcea atâta e însărcinată de nobila mea mamă să-mi ţie de urât… înţelegi. Iar la Munich mă aşteaptă alţii. Iată, ne apropiem. La colţ! …

Şi zicând astfel îmi dete mâna să i-o sărut.

— Dacă vrei să mă vezi, vino la castelul N… Grădina e deschisă publicului. Sunt în toate zilele în parc, pe la 5. Caută-mă. La revedere…

Amicul meu se opri.

— Ei, atâta-i?

— Atâta.

— Şi nu te-ai dus în parc?

— Nu.

Era să sparg un pahar dând cu pumnul în masă:

— Ce mortăciune de român? … Şi de ce nu te-ai dus?

Prietenul meu bleojdi capul pe-o parte, cum era deprins să facă, ori de câte ori i se părea că nu e înţeles în socotelile sale. Ridica ochii din farfurie şi se uită la mine cu compătimire. Văzui din privire că mă ameninţă cu un nou sistem filosofic.

— Opreşte, ucigaşule!

El râse cu poftă. Apoi se rugă de mine:

— Lasă-mă să-ţi spui. Sunt mai multe cuvinte pentru care nu m-am dus. Mai întăi aveam conştiinţă, că pe cât o crezuserăm nebună, fuseserăm foarte sfios şi foarte la locul meu. E probabil că nu aş fi fost tot astfel în… parcul dumi-sale. Apoi – şi acesta e cuvântul cel mai puternic – până aci întâmplarea mea era încântătoare. Cine ştie ce ar fi devenit, dacă o duceam mai departe… Iluzia mea mă poartă acum spre tot felul de soluţiuni. Şi cine-mi spune, în definitiv, că n-a vrut să râdă de mine

Fleacuri. Nu m-ai convins.

— Unde mai pui că aveam un bilet circular, care expira tocmai atunci: dacă mai întrâziam cu o zi, îl pierdeam.

— A! … vezi aşa. Acum încep a înţelege. Ai putea să adaugi în caietul dumitale de note un alt aforism: „nu călători cu bilet circular că n-ajungi la ţintă”.

— Dar ajungi acasă, zise prietenul meu, ajungi eu iluzii. – şi asta-i mult.

Literatură ţi artă română, anul I. Nr. I, noiemvrie, 1896)