CELE DOUĂ SURORI

Măgurele, 1870

Vă voi spune din câte-mi aduc aminte… *

Am cunoscut o dată două fetiţe cari mergeau totdeauna ţinându-se de mână. Cea mai mică era oacheşă. Avea ochii negri, aprinşi de o văpaie arzătoare, ce adesea murea sub umbra genelor. Păru-i era asemenea închis. Purta pe el, toată primăvara, o cunună de trandafiri albi. Când se scuturau trandafirii, ea-şi lăsa părul în bucle mari pe umeri; şi atunci semăna cu geniul furtunei. Lumea-i zicea Inimă.

Cealaltă avea ochii albaştri, ca seninul cerului de toamnă. În ei i se reflecta toată bunătatea sufletului. Şi ea avea părul negru, dar pe el purta numai câteva buchete mici de mărgăritărel. Când mărgăritărelul nu mai înflorea, ea nu-şi lăsa părul în bucle mari pe umeri, ci şi-l prindea pe cap; şi atunci semăna cu statua înţelepciunei. Ei îi ziceau Minte’.

Şi Mintea şi Inima mergeau pe un drum lung, Mintea privind totdeauna înainte, Inima privind adesea înlături.

Erau pe drum: alee pline de umbră, în fundul cărora se zărea oglinda lacurilor tăcute ca şi singurătatea; nisipuri mari ca nemărginirea; părâuri tremurătoare ce spuneau malurilor legenda codrilor; erau iarăşi, flori pline de rouă şi raze ce se adăpau din potirul lor…; şi râpe adânci în fundul cărora glasurile mureau… şi iarăşi alee cu umbră… şi iarăşi nisipuri. Iar în capătul drumului era o pajişte verde, unde sora cea mai mare voia să ducă pe cea mică.

O dată, Inima văzu o răsură ce se legăna pe braţele vântului. Inimei îi erau dragi trandafirii, chiar cei sălbateci. În zadar voia sora ceai mai mare să-i spuie că răsuiile nu sunt nişte adevărate flori; ea nu vrea s-asculte. Astfel, fugind du lângă dânsa, Inima se duse să rupă floarea vântului; însă nici nu apucă bine s-o atingă că ea se şi scutură. Creanga cea ghimpoasă-i înţepă mâna, iar Inima se întoarse rănită. Atunci ştiu că Mintea a zis

Inimei: „Te-a-nghimpat… Are să-ţi treacă… Dar să ştii că-ai să-ntâlneştl pe întinsul drum al vieţei şi răsure omeneşti.

De cat numai să placă şi să-nşele cu coloarea. Ascunzându-şi cât pot ghimpii, arălindu-şi numai floarea…

Iar de ai vrea mai de-aproape cugetul să li-l măsori Ai să vezi că sub răsure sunt măceşi înţepători.”

Şi de atunci Inima a-nceput a mai asculta. Iar când voia să-şi aminte de toate florile pe care le uscase, purtându-le pe cap; oreând prindea să se gândească la trandafiri cari o rănise, Inima întreba totdeauna pe sora sa cea mai mare, căci Inima n-avea memorie.

O singură dată-mi aduc aminte că Inima a uşurat du-; rerea surorii sale:

Treceau printr-un deşert, fără porni şi fără apă, mai pustiu decât chiar un suflet îmbătrânit fără amintiri. Mintea era ostenită. Venise atâta loc… şi pajiştea era încă departe! Atunci se rezema de o stâncă şi, după ce privi vecinicia deşertului ce se pierdea în bruma vremurilor, pentru întâiaşi dată frumoşii ei ochi se umplură de lacrămi. Pustietatea locurilor se răsfrângea în sufletul ei, atât de tristă, atât de nemărginită, atât de pustie încât Mintea uită taina ce o lega de nisipuri, şi o simţire tremurătoare îi înveli albastrul ochilor cu o gheaţă străvezie de lacrimi. Atunci, se apropie de sora ei, o luă în braţe şi, dându-i jos de pe cap ghirlanda de trandafiri veştezi, îi sărută părul cu o nebună simţire de frică…

— Soro – zise ea Inimei – ai văzut o pasăre? …

Şi, pe când întreba, pasărea deşertului venea prin aerul fierbinte, cu aripele strânse de uscăciune şi cu ciocul deschis de sete. Ea se aşeza pe umărul Inimei şi se-ntinsa spre gura ei. Inima o adăpa din gură, şi pasărea plecă iarăşi, pe sub soarele cel arzător, spre verdeaţa vieţei.

— Dorul… zise Inima surorii sale.

Şi iarăşi plecară Mintea şi Inima pe nisipul cel nesfârşit, mergând şi tot mergând, până ajunseră pe marginea unei prăpăstii, al cărei fund se pierdea în întunericul straturilor pământului. Un pârâiaş spumat, mormăia pe braţele muşchiului şi a pietrişului ce dormea sub apă. Nici un zgomot, nici un echo nu venea să moară în adâncul acestei văi. Din când în când numai, câte un prigor de toamnă ieşea de sub întunericul malurilor şi se pierdea în zare, lăsând în urmă-i fiorile pe care le deşteaptă tristul său glas.

— Ce-i aici? întrebă Inima pe sora sa.

— Aici e împărăţia Somnului – îi răspunse Mintea. Vino cu mine.

Şi, cam fricoasă, Inima urmă Minţii pe o potecă îngustă ce se-nfunda în vale. Acolo de se simţeau coprinse, ca prin vraje, de o piroteală ce le închidea pleoapele, şi ar fi dormit, desigur, dacă Inima nu zărea, tocmai atunci, o floare ce se legăna voioasă pe vârful celuilalt mai. Era atât de mlădioasă, atât de nebună pe marginea acelei adâncimi, atât de sus pusă, încât numai vântul ce o legăna şi Dumnezeu care o semănase puteau s-o miroase.

— Ah… ce frumoasă e – zise Inima; mă duc s-o rup!

— Nu, sora mea, nu te duce: e prea sus pentru tine; N-o s-o ajungi niciodată.

Însă Inima, fără s-o asculte, plecă şi, după multă muncă, ajunse lângă floare. Când însă să întinză mâna spre a o rupe, o suflare de vânt depărtă puţin floarea, iar Inima, voind să o ajungă, căzu în fundul râpei…

O… i-a făcut un mormânt aşa de frumos Mintea alături de pârâu, ca şi în sufletul ei, încât însuşi împăratul râpei vine adesea să-l vază. Numai când vine el, Mintea se odihneşte.

Eu, de atunci n-am mai cunoscut decât pe sora cea mare. (Literatorul, anul I, nr. 17, 18 mai 1880)