T UN PUI ŞI UN CĂRĂBUŞ

Nimic nu seamănă mai mult cu o femeie decât o cloşcă. Instinctul maternităţii face dintr-o biată bleandă, o fiinţă aproape cugetătoare, care umblă cuminte prin buruieni şi pare a înţelege că în viaţă sunt mai multe necazuri decât bucurii. De aceea şi au cloştile aerul pesimist.

Norii se rostogoleau deasupra dealurilor, ameninţând a ploaie. De marginea pădurii, cloşca îşi întinsese aripele din toate puterile, apărând o mulţime de pui, parte ai ei, ‘ parte rămaşi de la o soră mâncată de dihor. Nedreptăţiţi, şi orfani pe toate drumurile. Li

Puii străini stau sub penele calde, pe când puii cloştii se îndesau şi ei în ceilalţi, rămânând totuşi cu tuleiele în vânt. Cloşca cloncănea, iar ei ţârâiau, scărpinându-se în fugă cu gheara după cap.

În primăvara aceea veniseră milioane de cărăbuşi să mănânce frunzele stejarilor. Trecuseră ca lăcustele şi lăsaseră marginea codrului arsă, semănând cu un ochi fără gene. Copiii aruncau cu bulgări în copaci, din cari se scuturau clădării de gâze.

Norii treceau. Primăvara curgea din înaltul cerului, se desprindea din aburii pământului, adia prin ramuri şi prin ierburi, parcă ceva nou s-ar fi pregătit prin coclaurile văzduhului pentru pământ. Cintezoii cântau prin pomii din garduri, iar cucul, burlac, vuia prin pădure, chemând cuciţa altuia.

Un cocoş, suit pe o ladă de mobile, goală, se uita la găinele tinere, purtându-şi creasta pe o ureche şi cântând: „Lado, n-ai mobile”

Măreţ şi glorios cum era el, da ştrengăriilor sale un aer aproape sever, şi numai din deprindere rea se lega de lada fără mobile.

Norii trecuseră. Puii ieşiseră de sub aripele cloştii care, astfel redusă, părea a-şi fi lăsat malacovul acasă. Ea pornise acum prin buruieni, pururi serioasă, înaintând cu grije, râcâind pământul la fiecare trei păşi, cloncănind mereu şi făcându-se că ciuguleşte, spre a-şi îndemna puii. Ochiul ei, neadormit, se întorcea către cer bănuitor, şi către garduri, şi mai bănuitor, părând a înţelege că ulii şi dihorii nu ţin posturile, ca toţi creştinii pravoslavnici.

Saltanatul mergea la deal, către stejari, şi pe unde trecea, zvânta ouăle de furnică. Unul din pui întâlni un cărăbuş, căzut din copac cu faţa în sus. Deocamdată se sperie, lungind gâtul înainte. După aceea’ îl atacă, dându-i cu pliscul o lovitură de ciocan, de-l învârti pe partea cealaltă. Cărăbuşul sfârâi să zboare, dar căptuşeala aripelor nu vrea să se destindă. În sfârşit, aeroplanul se mişcă. Puiul, exasperat, desfăcu şi el tuleiele sale de aripi şi o porni la goană, ca un struţ, săi’ind peste buruieni uscate, peste bulgări de pământ, până ce, la o cotitură, ajunse cărăbuşul, căruia îi dete una cu ciocul, de-l trânti jos. Aci se aruncă pe el. Îl scutură de aripi până i le zdrenţui de tot, apoi se puse să-l lovească în ţeasta pieptului. Lucrul se păru greu de tot, fiindcă îl izbea din toate puterile şi nu putea rupe nimic. Atunci se opri. Ca la toţi copiii, rezistenţa lua înfăptuirea unui duşman. O şterse la fugă, către maică-sa, chiscăind, parcă l-ar fi urmărit dihorul. Cloşca îi ieşi întru întâmpinare, zbârlită şi gata să sară în capul oricui. El, de bine ce o ajunse, ciupi pe un frate de după gât, se ciuguli o clipă sub guşă, parcă şi-ar fi îndreptat cravata, apoi îşi şterse ciupul de pământ şi pe o parte, şi pe alta: în fine, păru a se gândi. Deodată o şterse din nou spre cărăbuş, ca şi cum firea lui bărbătească (era un cocoşel) n-ar fi putut îngădui fuga de, pe cimpul de onoare. Numai, de astă dată, îl urmau mai mulţi fraţi, crezând că are în plisc vreo gânganie. Acelaşi altruism bântuie peste tot. El trase drept la cărăbuş şi, fiindcă se simţea urmărit de fraţii dezinteresaţi, şterpeli cărăbuşul din fugă şi se puse să-l înghită. Clămpăni o dată, de două ori, de trei ori, şi izbuti să-l vâre jumătate pe gât. Prada însă era mai mare decât gâtlejul lui. Atunci, se încercă să-l dea înapoi; nu izbuti. Se simţea strâns de gât. Ar fi voit să ţipe după maică-sa, să cheme lumea în ajutor, dar îi pierise piuitul, şi, desigur, ar fi murit înecat dacă dezinteresarea fraţilor nu i-ar fi îndemnat să se repeadă pe prada din gura lui. Trei deodată apucară cărăbuşul de coadă şi smuciră de el până ce-l scoaseră din gâtlejul celuilalt.

Cei trei pui o porniră şi ei prin bălării, smulgându-şi cărăbuşul din ciup, unul altuia, pe când fratele lor se lăsase la pământ şi, probabil, se gândea. Mare comedie mai e şi viaţa asta! auzi, să mori înecat cu o gânganie! … Dar, totuşi, îi adia prin pipotă urma unui gust de sevă de stejar, pe care un unchi al său, clapon, devenit din temperament poet decadent, i-l definise pe franţuzeşte: „Du bleu tendre, au parfum d’orange”. Câte lucruri pot fi într-un cărăbuş!

Se sculă de pe brânci, cam trist, şi se luă după cloncănitul pasionat al mă-sii, care îl cam plictisea. Umbla aşa prin tufe, neştiind ce*să mai creadă despre viaţă, când, dintr-un luminiş, zări pe tată-său pe lada de mobile, gătit ca o zarnacadea:

— D. Zamfirescu: NUVELE

— I! … asta am să fiu eu!

Nici un moment nu-i trecu prin minte să admire pe mă-sa, care îşi rodea sufletul să-l crească şi să-l facă bărbat în toată firea. Se vede că vocea sângelui nu grăia cu destulă putere, căci, precum zicea el, întru sine: „La noi eşti sigur de tată; de mamă, niciodată”. Filosofie nouă, cu adevărat.

Şi, îmbunat de închipuirea de sine, puiul merse mai departe prin buruieni.

din periodice