DEPUTATUL

Acsentie Gârgoreanu era advocat. Înainte de a se alege deputat a publicat prin toate jurnalele următorul anunţ j

A. C. GARGOREANtJadvocat, criminal, titulat

Se însărcinează fiind şi licenţiat în Drept la orice jurisdicţiune în susţinerea proceselor, şi mai ales cele criminaliceşti avind ceasuri de consultaţie cu domiciliul strada Calvină No… de la 9 dimineaţa până la 9 seara.

Acum e şi deputat.

Altfel e om ca toţi oamenii. Şi să nu credeţi că e puţin lucru a 1’i om ca toţi oamenii şi a fi şi deputat. Priviţi în Cameră şi începeţi cu orcare veţi pofti. Veţi vedea de exemplu pe d-nu Ix, cu nasul său de mamut, stând în umbra unui stâlp şi meditând totdauna ca statua păcatului. Pe vârful trompei sale se vede un gingaş neg, care are pe lângă nas tot acelaşi rol care-l are suplimentul pe lângă Monitor. Asămănarea între unul şi altul este că şi nasul şi Monitorul sunt oficiale. Veţi vedea pe d-nu Ygrec, decorat cu scumpele sale barbete „vorbind or’ de câte ori se simte nevoie de întrerupţie şi declarând sus şi tare că nu vrea să se dezbrace de haina descentralizărei; d-nu Ipsilon, tragic ca o dramă într-un act, doarme stante pede, rivalizând cu d-nu decan de advocaţi Iota, care descălţat la un picior şi întins pe banca din fundul Camerii, visează că lucrează în secţiuni.

Vedeţi dar că nu e uşor lucru a fi deputat şi a fi şi om ca toţi oamenii.

Domnu Gârgoreanu mănâncă la Frascatti67. Îl veţi găsi la masa de lângă Pod68, înhămat la un şervet care-l strânge de gât, şi privind cu oarecare melancolie o supă cu zarzavaturi pe care o întoarce când la dreapta când la stânga spre a o răci. Pare agitat. Are o tainică suferinţă care-i munceşte sufletul de o lună de zile. S-a hotărât să vorbească contra admiterii unui indigenat. Acest eveniment ki viaţa sa parlamentară este de natură a-l face să învâr’tească supa vecinic în aceeaşi parte, el, Gârgoreanu, care regulat o întorcea de trei ori în dreapta şi de trei ori în stânga.

După dejun se suie într-o trăsură şi repede la Cameră! La intrare, d-nu Gârgoreanu trece prin mânile a patru aprozi, cari-l despachetează, îl netezesc, îl scutură cu o solicitudine părintească; aceasta nu-i prea vine la socoteală căci sunt HV2 ŞI se închide apelul. În sfârşit scapă din mânile lor şi, ca o bombă, ajunge la tribuna prezidenţială, unde catalogul stă de-a dreapta domnului prezident, cum stă Fiul lui Dumnezeu de-a dreapta Tatălui. După câteva vorbe şi după câteva temenele, domnu prezident şopteşte amploiatului cu catalogu:

— Trece pe d-nu Gârgoreanu prezent!

În urma acestei victorii d-nu Gârgoreanu coboară scările tribunei cu o îngâmfare deputăţească.

Iată în faţa sa d-nu Ipsilon-Iota, un adevărat diftong politic.

„Omul cel mai plin de vervă, cel mai groaznic scriitor Deputat, maior în gardă, literat, literator, Gingaş când umblă pe strade, elegant când stă călare, Semănând la înălţime cu un punct de întrebare.”

Iată-l luând în braţe pe d-nu Gârgoreanu, şi transportându-l în fund, alături de banca unde odihneşte d-nu decan. Ipsilon-Iota vorbeşte cu o profunziune de gesturi şi de schime care te face să presupui că-i cere ceva împrumut. Filosoful Gârgoreanu cască în rari intervale şi priveşte pe gânduri marca unui judeţ care se întâmplă a fi un bou înhămat cu multă ceremonie la un plug pe care-l trage cu o resemnaţie demnă de un martir.

— Ia asculta, mon clier, ce judeţ avem noi cu marca aceasta?

— Judeţul Fălciu.

— Ce spui, nene? apoi adăogă cu oarecare melancolie: judeţul meu natal…

— A… zău! pe onoarea mea, mon cher! nu ştiam… în vremea aceasta un zgomot infernal se ridică după băncile din faţă, printre care se deosebeşte puternica voce a d-lui Ygrec strigând:

— Ne dezbrăcaţi de haina descentralizării! Ne dezbrăcaţi…

Aici nu se mai aude decât urletul surd al mulţimei care înăbuşe orce glas, chiar şi pe al d-lui Ygrec. Atunci higienicul decan de advocaţi se deşteaptă din visul său, care-l făcea să lucreze în secţii, şi, văzând că vrea să vorbească un deputat din opoziţie, strigă din instinct:

— Nu-i adevărat! Nu-i adevărat!

Iar de lângă tribună trei statui, albe şi netede ca nişte conştiinţi curate, privesc aceste scene triste ale demnitarilor ţării şi cu ochii lor nemişcători parcă îi roagă să înceteze de a duce ruşinea în parlamentul în care aceste buşturi au fost o dată vii, sau să rămâie la distanţă de marmura lor curată. (România liberă, anul V, nr. 1084, 20 ianuarie 1881)