ÎN CARANTINĂ

Era o zi minunată de toamnă, pe la trei ceasuri după prânz, când trenul se apropia de gara Predeal.

Cel ce scrie aceste rânduri se întorcea de departe şi după multă vreme de lipsă, către plaiurile ţărei sale.

Planuri, ambiţie, visuri de tinereţe, legături strânse cu străinătatea, niciuna nu mai avea puterea de a-l ţine în marginele pacinice ale vieţii obişnuite. O aprindere sufletească rară îl stăpânea, ca pe vremea când, copil, trebuia să se culce în noaptea de Sfântu Vasile în aceeaşi odaie cu jucăriele, spre a se deştepta tocmai a doua zi şi a le vedea. De la cele dintăi gări din Comitatele româneşti, apăruse căciula ţurcănească zidită ca o coroană pe plete voiniceşti; zeghea fumurie aninată de umeri largi; chipul senin, cu nasul drept, aşezat de fire bărbăteşte sub fruntea mândră şi pe gura blândă I. – şi parcă o ironică întrerupere a împrejurărilor de astăzi venea să tulbure plăcerea călătorului, făcând să răsune la fiecare staţie nume sălbatece, hom-to-rom, dohanitza şi alte asemenea necuviinţe de sunete, de părea că toate poloboacele goale din lume s-ar fi pus să hodorogească între de.

În trenul ce venea de la Braşov se urcase şi politzmaister-ul acelui Opid, un domn grozav de vorbăreţ, care se lăuda a fi fost în vremuri om mare, deputat, amicul lui Koloman Tisza72. Cu degetul de-a pururi pe vârful mustăţei, ar fi părut un om a succes, dacă o dâră de picături grase pe jiletcă şi gheroc n-ar fi dovedit că firea omenească este în general slabă, iar în particular a d-lui politzmaister supusă la ispitele stomahului. Ceea ce însă nu-l împiedica de a ieşi adesea din compartimentul nostru şi a năzui cu privirea la cel vecin. Înăuntrul căruia se găsea o doamnă singură, cu părul blond, prea frumos. Se înţelege de la sine că mâna nu se mişca cu nici un preţ de pe mustaţă în împrejurarea aceasta.

Îmi aduc aminte de d-l politzmaister, fiindcă era unul din acei muritori nelegiuiţi şi vai! aşa de numeroşi, cari brodesc toate lucrurile la nevreme. Bunăoară vorbea de slava Ungariei şi frumuseţele de la Pesta, tocmai când pe mine mă supăra numele ungureşti; aprindea un muc de ţigară de foi chiar în momentul în care eu stingeam ţigarea mea; lăsa deschis geamul de la vagon, taman la gura unui tunel. Nu se poate face nimic în contra fatalităţei. Aşa vrea soarta, să te batogeşti în mahorca unui mădular al statului maghiar, până ce vremea o schimba tutunul or’ pe unguri.

Şi pe când mă gândeam că mai degrabă se preface tot tutunul în iasomie, soarele scăpăta în fundul văilor, luminând râpele scorburoase şi întunericul brădişului cu raza sa aurie, ce tremura în limpeziciunea aerului munţilor. Văgăunile pietruite de şioaie se coborau până în albia Prahovei ‘, pe când pe pai’tea ceelaltă poieni muşcate de brumă întindeau covoarele ierburilor lor până sub poalele Bucegilor. Din când în când câte un ţăran, doi, răsăreau în fuga panoramei, ca nişte eroi ossianeşti: Cucullin şi Fingal şi prins de indiferenţa naturei către toate, îmi veni în minte încântătoarea istorioară a lui Cornallo şi Calvina. Era Cornal domn stăpânitor a o sută de plaiuri; din mii şi mii de izvoare se adăpau cerbii lui, şi mii de stânci răspundeau în echo la lătratul ogarilor săi; chipul său era însăşi suavitatea tinereţei; era braţul său moarte de eroi. Al gândurilor sale una era doamna, şi frumoasă, frageda Calvina, fiica lui Colonco: ea părea soare într e femei, şi părul său biruia neteda aripă a corbului; destoinici la vânătoare îi erau câinii; fluiera în vânt coarda arcului său…

Politzmaistrul tocmai revenea. Dăduse o târcoală pe la geamurile vecine, şi închidea dintr-un ochi foarte cu şiretenie, sărutându-şi vârful degetelor cu pocnet. Era pe cale de a i se aprinde călcâile. Ce umbli cu Ossian şi Calvina L. Iată realitatea cum se înfăţişează: un soios de ungur, care se simle atras de părul blond al unei necunoscute; şi deşi ştiam că dragostea de lucruri npi este caracteristica cea mai sigură a spiritelor mediocre, în care rubrică intră mai mult de jumătatea speţei umane, mă hotărâi să întreb pe tovarăşul meu de drum cine era doamna de alături…

Trenul se oprea la cea din urmă staţie ungurească, unde nu mai era unguresc decât un chipiu de pe creştetul unui creştin şi un animal ce-şi. Purta melancolic şunca prin faţa trenului.

Politzmaistru aprindea ţigara de foi. – fiindcă, se înţelege, eu tocmai aruncaserăm pe a mea. Geamantanele erau coborite din locurile lor. Pe dreapta se văzu o sentinelă romanească, un curcănar, stând liniştit lângă ghereta lui. – iar subsemnatul îşi simţi inima bătând mai rar, parcă ceva nou şi neobişnuit avea să se întâmple.

E poate adevărat că patriotismul este o prejudecată. Cine însă nu s-a simţit mişcat, la revederea pământului ţării sale? Cine a colindat lumea în lung şi în larg, şi nu a priceput cum se depune, încetul cu încetul, în fundul sufletului, azi o aducere-aminte, mâine o părere de rău, mai târziu o nemulţumire de lumea străină, cari toate la un loc se topesc şi distilează dorul de ţară? Dan Căpitan de Plai, care, prins de hanul tătarilor, cere înainte de a muri să mai vadă o dată plaiurile ţărei sale, şi porneşte călare trei zile şi trei nopţi până ajunge la hotare iar acolo descalecă. Îşi face cruce şi sărută pământul Moldovei. – este cea mai bărbătească icoană a acestei stări sufleteşti.

Curcănarul de la graniţă, uscăţiv şi rău îmbrăcat, dar serios, făcea un contrast îmbucurător du bocâncarul roş la faţă al vecinilor. În chipul lui senin, de o gravitate blinda, se oglindea toată singurătatea munţilor, melancolia vremei trecătoare, conştiinţa ce pare a trăi în toţi adevăraţii plugari că firea îşi are vrerile ei, că nu poţi lupta cu iarna: „S-a dus cucul, spânzuratul.

Şi de-atunei m-a prins oftatul.”

În asemeni dispoziţie sufletească intram în gara Predeal.

Cele dintăi obrazuri cu cari ne întâlneam erau ale jandarmilor. Urcaţi deja pe aripa vagonului parcă ar fi călătorii cu noi, ei strejuiau uşile dinspre gară, spunând că „nu se poate” pe acolo.

— Aşteptaţi că vine acuma trenul-holeră.

În vremea asta peronul era prins de funcţionari cu şapcă roşie, cari zărvuiau fără rost de la un vagon la altul, chemându-se: „Iancule, Dumitrescule, e cineva? nu-i nimeni, adu-mi registrul, ţine cheia”; locomotiva şuieră cu disperare; „dăti-vă la o parte, domnilor” striga şeful de tren; „Ioane mă, spune Mandî să-mi trimeată rufele spălate”, zicea un glas din clas-a 3-a: „adio, ţaţă, adio, nene”: un călător grăbit calcă peste un câine, care schiaună; doi inşi se izbesc piept în piept şi-şi cer iertăciuni înjurindu-se; clopotul sută a 3-a oară-; un funcţionar gata să se repeadă în dreapta, se repede în stânga, cine ştie de ce… în sfârşit trenul pleacă…

Iată-ne noi rămaşi singuri în vagoanele noastre, cu jandarmii la uşă.

Deşi momentul nu era din cele mai încântătoare, viaţa aceasta fără echilibru stabil, zarva, mişcările necumpănite, vorba românească în toată săltăreaţa ei manifestare, îmi redeteră, fără altă pregătire, conştiinţa de locul în care mă găseam, şi mi se păru că nu lipsiserăm niciodată din ţară.

În vremea asta două vagoane de clasa a 3-a se apropiaseră de-ale noastre. A le chema vagoane este aşa o fodolie de vorbă: niciodată cloşcării mai neomenoase nu fură locuite de oameni. Aci ne grămădirăm unii peste alţii, cufere, persoane, câini, bulgari. Politzmaistrul, doamna cea blondă, şi peste toţi jandarmii. Trenul astfel alcătuit merse de se aşeză pe o linie laterală, unde trebuia să aştepte trecerea unui confrate de la Bucureşti respectabil fiindcă n-avea holeroşi. Şezurăm astfel vreun ceas. Minunaţi erau bulgarii (o ceată ce se întorcea de la muncă) cu maimuţele lor. Văzând că-i treaba pe pierdere de vreme, scoaseră unul o lăută, pe care o înfipse cu coada în brâu, altul o dairă, iar un al treilea din cei cu maimuţele, îşi puse dobitocul să joace. Dar din nenorocire locul era prea strâmt. Atunci proprietarul maimuţei se coborî pe şine, şi cu el toată lumea, şi începu nunta. Soldaţii făceau un chef nespus, pişcând coada bietei maimuţe, care cu o scufie roşie în cap, sărea roată împrejur cu ochii ţintă pe căprarul care o supăra. Astfel îndrumat lucrul începea să fie mulţămitor când deodată se văzu din vale un domn alergând din toate puterile şi făcând semne disperate: „Căprar mizerabil, am să cer să te pedepsească, astfel păzeşti dumneata carantina?!”, urla el cât îl lua gura. Era unul dintre sanitari. „Poftiţi, domnilor, sus! cine va dat voie să vă coborâţi?” zicea căprarul, parcă n-ar fi fost el cel ce trăgea maimuţa de coadă. Degrabă toată lumea se urcă din nou în cloşcării, unde peste cinci minute, aerul era ca în iad, infectat de miroasele cele mai poznaşe. Doamnele mai cumsecade respirau prin manşon: domnii înnodau ţigară de ţigară. În cele din urmă dete Dumnezeu şi plecarăm.

Peste trei minute eram în carantină.

iată o instituţie în care desigur omenirea n-a lacut nici un progres, căci baratca în care ne coborârăm nu putea fi mai strâmbă şi mai murdară în veacul al VI-Jea. Pe vremea ciumei de sub Papa Grigore cel Mare *. Această farsă piramidală, născocită de birtaşi şi pătimită de public, era pisă sub ocârmuirea unui medic, asistat de doi sanitari şi de o companie de soldaţi.

La o masă mâzgălită de cerneală şi altele, unul din sanitari înscria numele fiecărui martir, care trebuia să plătească 10 franci (dragă Doamne drept chirie) şi apoi să treacă la dezinfectare. Operaţia înscrierii trebuia să fi fost foarte grea, deoarece dură un secol. La fiecare nume se iveau neînţelegeri între doctor şi sanitar. Doctorul zicea că el e expeditiv, iar sanitarul că e legal.

— Dă-i drumul, domnule, înainte, fi mai expeditiv, pour l’amour du ciel.

— Domnule doctor, trebuie să scriem numele omului exact.

— Exact, neexact, dă-i nainte, că ne-a apucat noaptea, pour l’amour du ciel. (Doctorul învăţase la Paris).

— Cum te cheamă, măi bade? întrebă sanitarul pe un ţăran, care scotorea de un ceas în fundul chimirului.

— Matei Zăbavă.

Un hohot de râs primi numele ţăranului.

— Bade Zăbavă, dă-te la o parte, ‘potir l’amour du ciel, să înscriem pe altul.

Veni rândul bulgarilor. Cu maimuţa în spinare, cel dintăi ce se înscrise, rămase încremenit când auzi că trebuie să plătească zece franci.

— Dura lex sed lex, zise doctorul înălţând din umeri.

Maimuţa foarte mulţumită de citaţia doctorului, clipea din ochii ei şugubeţi, parcă ar fi priceput latineşte. Bulgarul pretindea că n-are zece franci.

— Să-l dăm înapoi peste graniţă, zise doctorul.

— Nu se poate, zise sanitarul, nu e legal.

— Legal, nelegal, puţin îmi pasă.

În vremea asta, cei ce se înscriseseră stau la ţarc, în fundul gheretei, fiecare cu geamantanele alături şi numai unul câte unul trecea, ca oile la strungă, printre patru soldaţi. Aceştia, cu o tulumbă în mână, te făceau liuliu de acid fenic; ţi-l vârau prin buzunare, pe după gât, prin legâturile cu mâncare ale bieţilor oameni, prin mănuşile doamnelor, mai cu seamă prin mănuşi, pe care aveau o pică deosebită. Aşa că ieşeai din mâna lor murat ca un şoarece, şi fără speranţă de a te usca în curând, de vreme ce rufăria din cufăr pătimise aceeaşi soartă.

Când se isprăvi şi operaţia înscrierii, era noapte cumsecade. Acum începea odiseea căutării cvartirului. Prin gropi şi văgăuni de tot felul, se ajunse la o căscioară, în vale, dincolo de apă, unde doctorul zicea că e o odăiţă „numa de drag să faci carantină”. Foarte bine. Când însă dădurăm să intrăm, sentinela nu ne lăsă, iar căprarul de post. Ieşi şi spuse soldaţilor noştri că toate odăile sunt prinse, că în una sunt 5 holeroşi, în alta 3, iar în a treia madame. Sanitarul care venea în urma noastră, luă pe căprar la o parte şi-i vorbi la ureche. Rezultatul acestei convorbiri fu dezastruos: o cameră goală, umedă, tocmai în fundul curţei ne era partea. D-l sanitar deschise uşa cu o mişcare plină de nobleţe, şi zise solemn:

— Pentru cei patru domni ce sunt cu noi…

Unul din cei patru domni, furios, zise sanitarului:

— Şi pentru doamna.

Doamna era persoana cu părul blond din tren. Ea venea după soldaţi, tăcută, cu un săculeţ negru în mână, cu un chip serios, hotărâtă parcă să îndure toate mizeriele. Această modestie mă făcu să cred că e o străină, ce vine pentru întâiaşi dată în ţară. Ce părere trebuie să-şi facă de români! …

Între odaia ce ni se oferea şi odăile deja ocupate, era o uşă închisă.

— Cine şade aici? întrebă un domn.

— Asta-i o cameră rezervată pentru ministrul francez.

— D-nul de Coutouly? … Te înşeli, d-le sanitar, d-lui e la Bucureşti.

Nu d-l Coutouly, un altul, d-l Cârcodan, Corgâdan, nu ştiu cum dracu îl cheamă.

— Da’ ia deschideţi s-o vedem şi noi.

— Nu se poate.

Şi fiindcă unul şi altul începea să protesteze, d-l sanitar înălţă glasul:

— D-lor, suntem cu toţii români, trebuie să ştim a ne face. Datoria către ţară! Voiţi d-voastră să ne arătăm grobiani către străini? …

— Aşa este, dar doamna asta e străină, zis’ i eu, cu sfială.

— Fiţi pe pace, d-le X, îmi zise el pe nume, aranjăm noi lucrurile cum e bine.

— A! … Atunci strecuraţi-mă de se poate prin preajma dumisale…

El se uită la mine, cu ochii lui de băiat bun dar fără nici o expresie, şi zise zâmbind:

— Avem ordine de la Direcţie să despărţim sexele.

— Atunci trebuie să ne supunem: însă grea misie va dat Direcţia.

— Nici chiar femeile cu bărbaţii lor nu pot sta împreună…

Nu mai era nimic de adăogat faţă cu o asemenea măsură de inutilitate publică.

În vremea asta sosi şi doctorul. El se opri în pragul scărei, şi-şi încrucişă mâinile cu desperare pe piept.

— Domnule sanitar, nu aici! … Pour l’amour du ciel. O să mă-mbătrâniţi! Nu ţi-am spus să duci pe domnii la casa preotesei?

— Ba da, însă acolo nu sunt decât două odăi pentru ministrul francez.

— Ei, al dracului ministru! zise unul; intră ca Bosco pe toate barierele.

— În câte exemplare soseşte d-l aista? întrebă un moldovean.

— Ştiţi, domnule X, îmi zise doctorul, e d-l Cogordan, delegatul francez în Comisiunea Dunărei… Trebuie să ştim a ne face datoria către ţară. Nu putem să ne arătăm grobiani către străini…

— Foarte adevărat, răspunsei eu, căutând să plac d-lui doctor; dar nu mă uitaţi şi pe mine…

— Fiţi pe pace.

Şi aşa ne întinserăm din nou pe drum, tăcuţi, aşteptându-ne la fiecare moment să dăm în vreo groapă. În preocuparea mea de soarta picioarelor, îmi veni în minte fraza sacramentală: „Datoria către ţară, grobiani către străini”. Cine să fie autorul: doctorul sau sanitarul? …

Dar dând tocmai atunci într-o văgăună, rămase şi această întrebare, ca multe probleme ale universului, fără dezlegare…

La casa doamnei preoţesc, soldaţii ne primiră cu cea mai elocventă nemulţumire, fiindcă veneam să le îngreunăm serviciul. Sanitarul mă ţinu mai în urmă, şi după ce doctorul intră cu ceilalţi holeroşi în sală, el mă duse într-o odaie din capătul cerdacului.

— Asta era rezervată pentru secretarul lui d-nu Cogordan.

Iar Cogsrdan! …

— Ştiţi, îmi zise el prieteneşte, nu se poate să ne arătăm grobiani către străini…

Hotărâtor, secţia aceasta sanitară nu avea multă imaginaţie!

— În odaia asta a stat şi d-nu Kreţulescu, ministru la Paris.

— A! …

— Ba şi d-nu Bălăceanu.

— Da’ în asta de alături? … îmi pare că-i goală.

— Astea sunt două odăi pe care le păstrăm pentru lumea aleasă.

Era momentul să mă închin. Aşa şi făcui, îndoindu-mă de mijloc până la pământ. Sanitarul începu a râde.

— Eu vă cunosc pe d-voastră, îmi zise el, cu o vădită dorinţă de a mai vorbi despre alte lucruri decât tot de holeră: scriaţi o dată nişte lucruri foarte caraghioase…

Şi fiindcă mie îmi venea să râd de acest compliment, el simţi că adusese rău vorba, şi se făcu roşu ca un rac.

— Da, scriam. Tot mai scriu şi acum, dar am mai îmbătrânit şi, ştii, cu vremea omul se matufeşte.

El se uita mereu la mine, zâmbind. Simţeam că avea ceva pe inimă, pe care voia să mi-l spuie. Îi întinsei nişte ţigări. El luă una şi scoase din buzunar o cutie de chibrituri, ca s-o aprinză. Râcâi vreo zece beţe pe fundul zgrimţuros al capacului „dar niciunul nu luă foc. În cele din urmă se hotărî să-l tragă pe pantaloni. Dar nici aci nu avu mai mult succes. Atunci îi dădui eu un chibrit civilizat, care se grăbi a se aprinde la prima hârcâitură.

— Industria naţională, zise el foarte liniştit.

Oricare alt om, din altă ţară. Ar fi aruncat la dracu şi cutie şi tot.

El „rmă a zâmbi:

— Ştiu şi o poezie de-a d-voastră… prea frumoasă.

— A! …

Amorul propriu începea să mă orbească: d-l sanitar devenea interesant; îmi părea un băiat plin de merite…

— O ştiam toată pe dinafară: „Dormi, iubito, dormi în pace, n-am venit să-ţi turbur somnul”73.

— În adevăr, zisei eu, e prea frumoasă, dar nu e de mine…

El se uită un moment nedumerit. Iar îmi păru prostuţ…

— Ia ascultă, d-le sanitar, eu aş zice că e bine să nu ne arătăm grobiani către străini; aveţi aici alături o cameră goală; de ce n-o daţi doamnei care a venit cu noi?

— Eu cu mare plăcere, d-le X, numai să vrea d-l doctor.

Tocmai atunci glasul supărat al doctorului întrerupse convorbirea noastră. Sanitarul ieşi, iar subscrisul rămase singur…

Mare lucru e să ai noroc la drum!

Despărţământul de holeroşi, căruia eram dat în primire, era pus sub înalta priveghere a lui Nicolae Căprarul, băiat bun, casnic, plin de virtuţi familiale, pe care numai o soartă nemiloasă îl dusese la oaste. Imediat sub dânsul se afla Lina slujnica, fată bună şi ea, dar ceva cam prea lăudăroasă, şi bântuită de necazurile radicalelor; nici o vorbă nu era zisă pe şartul ei românesc. Cu aceşti doi tovarăşi îmi deschisei eu lada, îmi diretecai părul din cap, mă îmbrăcai mai cilibiu şi ieşii în cerdac. Frigul pişcă bine. De peste munţii din faţă se revărsa o lumină palidă, ce coprindea, încetul cu încetul, tot cerul. Răsărea luna.

Priveliştea era minunată, dar începea să-mi fie foame. Nicolae îmi arătă drumul spre birtul cel bun, iar eu plecai.

Când să ies pe poartă. – pace. Sentinela, mă opri:

— Înapoi! …

— Mă duc să mănânc, bre omule.

— Nu se poate!

— Cum nu se poate? Să mor de foame? …;

— Aşa este ordin.

— O fi el ordin aşa, dar eu mă duc…

Soldatul puse mâna pe mine.

— Ia ascultă, mă domnule, vrei să mă vârî în belea? …

Întoarce-te înapoi!

Hotărâtor, ăsta era hastal velit.

Trebuii să mă supui. Din norocire, Nicolae Căprarul era tocmai în sală. Grăiserăm eu bine lui Nicolae din gură şi din mână, şi Nicolae porunci sentinelei să mă lase să trec. Ridicai dealul şi o luai pe şosea în sus. Luna se înălţase dasupra noastră, cu blajina ei figură, luminând drumul albit de praf. Prinsă între munţi, părea un glob de lampă învăluit într-un borangic argintiu. Cum mergeam singur, pornit pe melancolie, mă ajunse din urmă un preot, tânăr şi subţiratec, care părea foarte grăbit, fiindcă se ducea ca glonţul. Din sus veneau două femei, pe cât puteam vedea. De se întâlniră cu popa la câţiva paşi de mine, şi fără ruşine, se puseră să-i aţie calea: popa la stânga, de la stânga; popa la dreapta, de la dreapta. Şi râdeau şi chihăiau, de socoteai că lumea e a lor.

Popa scăpă de de, muţumită mie, care veneam din urmă. Îmi trecu prin gând că poate să se lege şi de mine, şi parcă mă ruşinai la ideea de a mă vedea întins de două femei. Din fericire, de se duseră nepăsătoare, râzând şi vorbind o limbă românească de-ţi puneai mâinile în cap.

În sfârşit ajunsei la birtul cel bun.

Când să intru pe poartă, o altă sentinenlă mă opri:

— Înapoi!

— Mă duc să mănânc, omule.

— Nu se poate.

— Vasăzică e hotărî! că eu trebuie să mor de foame astâ-seară…

— I Aşa este ordin.

De pe1 ferestre se vedea înăuntru o masă mare, în mijloc, şi altele pe la colţuri, iar de la mese aburul bucatelor se ridica în aer, de parcă-i simţeam mirosul binefăcător.

— Ia ascultă, soldat, nu vrei să dai biletul ăsta d-lui doctor? … Te-oi cinsti şi eu…

Soldatul se uită la mine lung. Era evident că ideea cinstei îi surâdea.

— Păi să vedem biletu… l arătai numaidecât, însoţit de morala sa. Iar soldatul îl duse doctorului. Era un noroc că sentinela aceasta nu se trăgea de-a dreptul din Traian, ca cea de la gazdă, că altfel rămâneam muritor de foame.

Bietul doctor mă primi cu protestaţii de bucurie: … Pour l’amour du ciel… prenez place a notre table”. Mă prezentă unei familii de oameni simpatici, d-l şi d-na V.; d-l V. Căzuse în ghearele carantinei fără nici o vină, numai fiindcă ţinuse să iasă înaintea femeii sale până la Braşov. Masa din mijloc era minunată; chipurile cele mai nelegate de Dumnezeu între de se priveau cu compătimire ori cu necaz, după cum se bănuiau că au germenul holerei or nu. În capul mesei boierea o nemţoaică enormă, cu nişte sânuri de gândeai că-s prăvălite din Bucegi şi oprite la pieptul dumisale numai findcă nu putuseră să treacă dincolo. Dumneaei ţinea în poală un clondir cu apă pe care-l trecea pe furiş fiicelor sale, două frişte, slabe şi miţoase. La dreapta un domn frumos, negustor de mărunţişuri în Lipscani; la stânga un farmacist din Oradea-Mare, ce venea la Bucureşti să-şi găsească bine capului; mai departe, un jurnalist de la Iaşi, hărţăgos lucru mare: o franceză şchioapă, ce venea să vadă pe bărbatu-său, inginer la podul de pe Dunăre; un tânăr ce se-ntorcea de la Gand. Foarte liberal şi deci foarte mânios pe guvern. În sfârşit, tunase. Şi îi adunase. Dar dorinţa mea de a revedea pe doamna cea blondă sau cel puţin pe d-l Cogordan rămase neîmplinită.

D-l şi d-na V. Erau oameni de spirit. Prânzirăm cum dete Dumnezeu; râserăm mult; făcurăm cunoştinţă cu vreo două persoane înzestrate de părinţi cu lucruri bune de mâncare, şi astfel trecu vremea. După masă farmacistul cântă din flaut; domnul de la Gand ne spuse istoria unei braţelete ce o purta la mână: doctorul chemă de vreo zece ori pe sanitar degeaba, şi în cele din urmă ne despărţirăm…

Acasă la mine, Lina făcuse cald. Mă dezbrăcai de palton şi şezui pe marginea patului, aprinzând o ţigară şi gândindu-mă cu mirare la câte se pot întâmplă omului într-o săptămmă! … Fel de fel de comedii, din care un singur lucru ieşea la lumină lămurit: nestatornicia proiectelor omeneşti.

Socotii că e vreme să mă culc şi. Cu respectul datorit unui crevat în care s-au odihnit persoanele a doi miniştri plenipotenţiari, intrai în pat… Era cam tare patul. Cearşaful era tăiat atunci dintr-o bucată de „madapolam”, scrobit foc, iar deasupra lui vreo câteva cergi de cai înlocuiau plapăma. Dar la drum somnul se prinde lesne de om.

Şi poate alături, cine ştie, o veni doamna cu părul blond.

ţateneu1 român, anul I, nr. 3, martie 1894)