NOTARUL

Pe vremea aceea Pandelachi Marafet se găsea a fi cel mai prim în ştiinţă de carte printre oamenii din sat. Şi trebuie să ştiţi ce oameni erau în satul Leurdeni, pe vremea aceea, ca să vă puteţi închipui pe Pandelachi. Timoftei sân Soare al Văduvei îşi scria singur biletul pentru urnă la alegerea delegaţilor; Manea Tuzlug când ţi-ar fi înflorit coada răbojului ofta o lume; Paraschiv al Zinchii zicea Tatăl nostru în mijlocul bisericii de-i turuia gura, şi când ţinea isonul dascălului Stan, câte un ceas nu se răsufla, de i se umflau vinele gâtului ca un ghiuen. Numai bietul Paraschiv avea o nemulţumire despre partea numelui; toată lumea zicea Paraschiv al Zinchii iar Zinca lui Paraschiv niciodată. Cam aceştia erau oamenii de pe vremea lui Marafet.

Pandelachi era băiat frumos în felul lui: nalt, zmead, cu musteaţa tunsă, îşi avea figura închisă între barbete ca într-un parentez. Orâncotro te-ai fi întors dai de mutra lui, căci îi plăcea să se plimbe mult. Îl cunoşteai după chipul cum umbla, legănându-se, ca o salcie bătută de vânt şi făcând fel de fel de schimonoseli. De aceea îşi şi căpătase porecla de Marafet. Când însă era în faţa unui supe rior, a zapciului sau a pomojnicului, de pildă, îşi pierdea tot cumpătul: muia tocul în cerneală cu capătul la care n-avea condei, se repezea la nisiperniţă, şi-n loc de nisip turna cerneală, se-ncheia la haină strâmb sau înghiţea în sec, în sfârşit, sărmanu, era un chin pentru dânsu când îşi făcea cineva păcat să-i inspecteze cancelaria.

De-ai fi tras la el te primea cu toată bucuria, dar şi atunci toate lucrurile îi ieşeau pe dos. Te poftea la masă şi trimetea la pâine tocmai după ce-ţi aducea supa; îşi lua furculiţa dinainte s-o frece când îţi era lumea mai dragă. De te culcai la el vecinic nu-ţi da decât un papuc, cellalt fiind luat de câni prin curte.

Pe masa lui se găseau fel de fel de cărţi: un volum din Mizerabilii lui Victor Hugo, Tripednicu cel mare sau explicaţiunea viselor, poeziele d-nei Chrissiţa Asenescu, o geometrie, o psaltire, o gramatică franţuzească, un Visul Maicii Domnului, păstrat într-un fost buzunar de haină şi multe alte cărţi, cărticele şi broşure.

Despre partea hainelor sta foarte bine. Îl vedeai la horă, rămânând mai la o parte, cu o umbrelă de ploaie în cap ca să nu-l arză soarele şi căutând să-şi ţie demnitatea de notar. Avea un joben, moştenire de familie, şi familiei sale rămas de la un vătaf de curte, care şi acela îl avea dar de la stăpânul său, joben pe care nu-l punea decât când mergea la oraş. Îl întâlneai călare pe un bidiviu murg, cu jobenu în cap şi cu pantalonii ridicaţi până la genunchi, alergând spre capitala judeţului, mândru, falnic şi hăzos.

Cât era de deştept notarul Marafet se poate vedea din următorul proces-verbal scris de dânsu şi trimes procurorului său: „Noi Dumitru Iusufachi primar al com. Leurdeni şi auxiliar al d-lui Prochoror, asistat de domnu notar al nostru Pandelache Marafet, luând astăzi în cercetare suflica dumnealui domnu Moriţă Burcuş mamoş şi doftor al plăşii noastre în Medicină, şi transportându-ne cu suszisul nostru la sus zisul Cătun Bărboaia am constatatără precum urmează:

Am făcut să compară d-lui mai sus zisul doftor care ne-a menţionat precum urmează: „Eu domnule primar sunt doftor în medicină de la facultatea de Haidaberg şi-mi profeses ştiinţa mea de sunt 20 de ani astăzi sunt cetăţean român, am mâncat, pâine şi sare pe pământul patriei mele şi n-am fost domnule primar adus la subordonanţe de nici un doftor mai primar cum dovedesc cu citrificatele mele de al abii inspectori unde am rămas foarte satisfăcut”.

Am făcut că compară atunci individu în chestiune care ne-a menţionat precum mai jos urmează: „Eu domnule primar n-am nici o cunoştinţă absolută despre cele spuse relativ la insultă după cum insinuiează doftoru

Moriţă la mine”. j

Pentru care am încheiat presentul proces-verbal.”

Altădată având să pronunţe o carte de judecată contra unui sătean care bătuse o vacă, îl condamnă la 5 lei amendă şi termină hotărârea în chipul acesta: „Iar despăgubirea nu se dă, deoarece partea civilă nu şi-a susţinutără pretenţiunile fiind vacă”.

În Leurdeni, Pandelachi Marafet îşi petrecea mai tot timpul chinuindu-se să înveţe la comedii o potaie de câne, pe care-l botezase Cupidon, sau se îndeletnicea cu tăiatul hârtielor în flori. Pe la ferestre avea câte două rânduri de gutui aşezate printre ghiveci de maghiran şi calapăr, după cari se ascundea seara şi cânta din gură. O dată Cupidon se-întoarse acasă şchiopătând din pricină că fusese găsit la un vecin cu capul într-o oală de zmântână. Această aventură dezgustă pe notar de câne.

Pandelachi Marafet avea o durere, ca orcare om pe pământ. De câtăva vreme să măritase fata unui arendaş vecin pentru care făcuse el toate progresele în arta de a dresa câni, în muzică, în pieptănătură, în toată viaţa lui în sfârşit. Luţa lui lonescu cu puţurile de păcură era Julieta acestui Romeo Marafet. Pentru dânsa făcuse el toate în lumea asta; pentru ea înflorea câte o coală de hârtie vânătă şi i-o trimetea în toiu, iernii cu câte-o gutuie în fund; pentru ea se gătea el cu joben şi purta umbrelă vara; pentru ea se abonase la Dramele Parisului *, pentru ea tot. Pentru el nu făcea decât un’singur lucru, dar acela îl făcea bine: mânca. Toamna mai ales natura îi punea la dispoziţie toate zarzavaturile spre a-şi găti ghiveciul, singurul fel de bucate pe care-l susţinea c-un fel de entuziasm, or’ de câte ori venea vorba de bucătărie.

În sfârşit, Luţa se măritase, iată cuvântul cel mare! Adio joben, adio umbrelă, adio procese-verbale, adio tot ce până atunci legănase sufletul fericitului Pandelachi… Toate astăzi erau pentru dânsul ceea ce sunt pentru unele portrete frunzele de laur cari le încinge fruntea: banalităţi, absurdităţi, zădărnicii…

Iar toamna când firea coace zarzavaturile, în biuroul primăriei de la Leurdeni un personagiu cu părul vâlvoi şi cu capul în mână plimbă cu multă melancolie o furculiţă ştirbă printr-o strachină cu ghiveci, găsind în fumul bucatelor uitarea tuturor durerilor, alinarea tuturor suferinţelor. Din când în când numai, cu câte o picătură de sos, scrie pe masă cuvântul Luţa, luţa.

În iuniu 1881 (România liberă, anul V, nr. I 228, 16 iulie 1881)