DRUMU DIN URMA

Era o zi tristă de toamnă, în care pământul trăieşte sub un umbrar de nori, suri şi îndesaţi, prin stratul cărora razele soarelui par a se munci să străbată şi nu pot.

Lumea umbla pe strade fără căpătâi. Trăsurile zărvoiau goale, iar caii lor păreau osteniţi, fără a fi alergat. Sergenţii de oraş stau pe la colţul uliţelor, rezemaţi de câte o poartă, având toţi aerul de a-şi da dimisia. Magazinele n-aveau muşterii. Obiectele n-aveau lustru. Prin văzduh câte o pasăre rară zbura pe sus şi pieziş, neputând să taie aerul în linie dreaptă, iar glasul cocorilor, atât de duios şi de cunoscut zilelor de toamnă, în ziua aceea nu se auzea.

Pe la o vreme, sunetul unei muzici militare deştepta pe trecători din somnolenţa în care-i cufunda norii. – şi, aproape în acelaşi timp, se iviră doi jandarmi călări, cari, după ţinuta lor, aveau aerul de a deschide o paradă.

În adevăr era o paradă de înmormântare.

Convoiul înainta încet, greoi, mişcându-se pe tactul marşului din Profetul1, ca şi cum, inconştient, ar fi vrut să întârzieze să mai prelungească acea călătorie către ultima locuinţă.

După jandarmi, urmau două trăsuri cu preoţi. În urma lor se făcu un limpeziş de lume, care lăsa să se vadă carul funebru, simplu şi fără coroane tras de patru cai îmbrăcaţi în negru.

Înaintea lor mergeau trei ofiţeri cu capetele plecate. Unul ducea o pernă cu catifea roşie, pe care erau prinse vreo opt decoraţii, iar ceilalţi doi, cu săbiele scoase, făceau escortă acelor semne, atât de scumpe soldatului.

Mortul era militar: un căpitan de linie.

Pe sicriu se vedea o singură coroană, probabil a camarazilor, iar lângă dânsa chipiul de căpitan, nou şi strălucitor, şi mai jos sabia.

În urma carului, nimeni, dar nimeni. Un pluton sau două de oştire, muzica militară şi jandarmii care închideau convoiul.

Lucrul acesta îmi strânse inima, mai mult decât ideea morţii. Îmi scosei pălăria cu respect şi privii lung la procesiunea ce trecea.

— Bine, cum se poate? întrebai pe un prieten care-mi ieşi în cale; omul acesta n-a avut pe, nimeni în lume?

— E un militar, îmi zise. Ce ai făcut cu piesa ta?

— Nu-i vorba de piesă… Ce-are a face una cu alta… şi dacă i militar, lor nu le e permis să aibă o rudă sau un prieten care să-i ducă la groapă?

— Acesta văd că are pe cineva. Era tot un militar, dar sta prea lipit de cosciug.

Îl lăsai şi mă dusei din nou după mort.

‘ În adevăr, nu băgaserăm bine de seamă. În urma carului mergea un militar bătrân, ţinându-se cu mâinile de fierul ce se afla la capul sicriului. Fruntea-i era cu totul plecată spre pământ, şi nu i se putea vedea din figură decât nişte mustăţi teribile. Părul il avea mai tot, dar alb colilie.

Mă uitai la mâna lui să-i văd gradul. Era de-abia sergent major.

Lucrul acesta mă puse pe gânduri. Se vedea bine că omul acela era îmbătrânit în armată, şi că trebuie să fi avut o cauză puternică, ca să urmeze în aşa stare de mâhnire pe mort până la groapă. Îmi închipuii că mortul îl avea în compania sa, şi-l cruţa de greutăţile serviciului, sau că-l scăpase în război de vreo primejdie, sau, în fine, că-l ajutase cu vreo sumă de bani, şi, bătrânul îi datora recunoştinţă.

Tot gândind astfel mă pomenii tocmai pe strada Filaretului, aproape să ies din Bucureşti. Mi se făcu milă de călătorul care se ducea aşa de singur pe drumul cel din urmă, şi. Fiindcă în cimitir aveam şi eu un mormânt în care închiseserăm multe lucruri şi pe care nu-l văzuserăm demult, mă hotărâi să mă urc până la Belu.

Găsii o trăsură goală şi o luai.

Carul intră pe poarta cimitirului fără zgomot. Înăuntru era pace. La cea mai mică adiere de vânt, cădea un potop de frunze galbene, care acopereau cu desăvârşire lespezile de piatră.

Bătrânul se opri la uşa preotului şi ceru un pahar cu apă, pe care-l bău pe nerăsuflate. Apoi porni înainte.

Slujba se făcu lângă mormânt foarte simplă. Plutonul de linie era de faţă…

Bătrânul sergent sta cu mânile încrucişate, privind pământul. Putui să-l văd bine. Figura lui era în adevăr figura unui soldat îmbătrânit în cazarmă. Un cap mare, tuns pe tobă; un obraz osos; nişte mustăţi stufoase şi lungi; sprincenele, nişte adevărate mustăţi. – şi el tot drept ca o lumânare. Însă când ridică ochii de jos, înţelesei că omul acela era sergent-major numai cu chipul. În ochii lui se citea o bunătate fără margini şi, în momentul acela, o durere adâncă. Concentrată. Nu zicea nimic, nu plângea, dar simţeai că sufere. Cu sufletul era cel puţin colonel.

După ce se isprăvi slujba, oamenii cimitirului apucară sicriul şi trecură pe sub dânsu două frânghii spre a-l lăsa în groapă. Locotenentul care se afla de faţă comanda: prezentaţi arma! Când cosciugul fu lăsat în mormânt, sergentul-major nu se mai putu stăpâni şi căzu pe pământul ce era scos din groapă.

— Teodore! … Domnule căpitan! … avu el putere să strige şi-şi pierdu simţirea.

Pământul acoperi numaidecât coşciugul; locotenentul comandă la umăr! şi lumea se depărtă.

Pe sergentul-major voiră să-l ia pe sus ofiţerii cari făceau escorta decoraţiilor. El se dezmetici numaidecât, şi, fără să uite respectul ce datora şefilor săi, îi rugă cu mâna la chipiu să-i dea o birje, căci nu mai putea. Merge.

Fiindcă nu era nici o trăsură slobodă, unul din cei doi ofiţeri veni să mă roage să iau pe bătrân cu mine. Primii cu bucurie.

El se sui în trăsură şi-mi mulţumi din cap fără să mă vadă bine.

— Unde să vă duc, domnule? îl întrebai pe când intram în oraş.

— Unde vrei, domnişorule, numai… cât s-o putea mai departe.

Îl lăsai în pace. Grozav aş fi voit să ştiu ce legătură era între el şi militarul mort… Bătrânul acesta părea prea mult atins de aceea ce se întâmplase, ca să fie un singur prieten. Merserăm astfel aproape un ceas, până ieşirăm din nou afară din Bucureşti. La rondul al doilea de la şosea, birjarul se opri. Nu era nimeni. Şi aici ca şi dincolo, se plimbau pe potece numai frunzele căzute. Orizontul care în alte zile e atât de întins şi de limpede, părea a purta pe cap o glugă de iarnă.

Îndată ce stete trăsura, militarul se dete jos.

— Iartă-mă, domnule, îmi zise luându-mă de mână, că nu ştiu să-ţi mulţumesc… Să-ţi dea Dumnezeu sănătate!

— Căpitanul ţi-era rudă, domnule?

— Nu, domnişorule, era un copil de trupă, crescut pe braţele mele…

Nemaiputând vorbi de plânsul care-l îneca, îmi făcu un semn cu mâna şi plecă. După câţiva paşi, ca mustrat de conştinţă, se întoarse înapoi şi se apropie de mine:

— Era fiu-meu…

Taina aceasta părea că-i apăsa pieptul. După ce o spuse se grăbi să fugă, luând-o peste câmp spre Băneasa.

Eu mă întorsei trist în pasuî cailor, gândindu-mă câte drama de acestea, ascunse în aparenţe înşelătoare, nu se petrec în omenire, şi pe câte căi inima noastră nu e atinsă de durere! … (România liberă, anul VII, nr. I 921,.27 noiemvrie 1883)