TOADER CIZMARU

E vorba de un cizmar. – dar un’cizmar artist, artist nu în cizmărie, fiindcă cizmăria n-a fost trecută niciodată printre bele-arte, ci în chitară.

Era flăcău, un soi de flăcău pismătareţ, care ura pe adevăraţii flăcăi, tineri şi glumeţi, tocmai fiindcă el nu fusese niciodată tânăr.

Eăgat ucenic, la vârsta de 6 ani, la un cârpaci de uliţă, se prinsese frate de cruce cu nobila sărăcie aşa de cu timpuriu, încât mai târziu, când sărăcia se aşeză alături de beadreagul lui, ca în casa ei, el îi întinse mâna cu dragoste: se cunoşteau aşa de demult! …

Nu se poate tăgădui că, chiar cizmar fiind cineva, are o pustie de inimă, care nu degeaba îi tâcăie în piept ci a dragoste. – ba chiar se poate susţine cu succes că unele bresle speciale cum e a bărbierilor şi a cizmarilor, au o propensiune particulară către această stare sufletească, pentru care au şi fost cântate, cu deosebire, de poeţi.

Tocmai de aceea e mai de mirare cum s-a putut strecura bietul flăcău prin primejdioasa carieră a cizmăriei, care este şi a amorezaţilor de meserie, fără să fie pârlit de flăcările amorului, acest duşman secular al bărbierilor şi al cizmarilor.

Şi cu toate astea e aşa: nu iubise niciodată! …

Cred cu totul de prisos a-i face arborele genealogic. Familia sa dăduse statului o serie întreagă de oameni muncitori, cari însă nu fuseseră remarcaţi în istorie decât. Printr-o strălucită sărăcie, care trecuse din tată în fiu, pe linie bărbătească şi coborâtoare, ‘ca singurul şi cel mai de căpetenie titlu de nobleţe, până la dânsu.

În el, toate zbârciturile şi dungele ce le cioplise nevoia pe chipul străbunilor săi, erau concentrate într-o figură osoasă şi unghiulară, în care s-ar fi putut dezlega, cu trigonometria în mână, toate problemele de suferinţă şi neavere câte pusese soarta ascendenţilor săi spre dezlegare.

De altminteri se numea Toader, scurt, cum s-ar numi un câine Dulău, şi-i ziceau Toader Cizmaru, cum ar zice cineva Dulău Câinele.

Adevărul e că avea un talent nemaipomenit de a rămânea anonim. Trăia bine sau trăia rău, trăia sau nu trăia, nimeni nu putea şti. Ieşea numai din când în când, până la cârciuma din faţă, să-şi cumpere cele trebuincioase vieţii, şi o dată pe săptamină mergea în Lipscani să-şi târguiască piele, sau cuie, sau pap. Obiectele acestea îl preocupau atât ‘de mult, încât, când erau gata să se isprăvească, bietul Toader nu dormea câte două nopţi, şi fiinţa care suferea atunci toate melodioasele confidenţe ale cizmarului era chitara.

Să aibă cineva drept cea mai înaltă preocupaţie a vieţei sale preocupaţia de a nu-i lipsi niciodată cuile din tinichea, nişte mizerabile cuie de lemn, pentru care ar fi fost de ajuns cheltuiala ce o face un om cu stare pentru săracii săi. E grozav! …

Şi cu toate astea, astfel merge viaţa;

Fiecare îşi are idealul său: unul visează să fie iubit de o femeie frumoasă; altul să ajungă ministru; un al treilea să cumpere moşia vecinului; bolnavul cugetă vecinic la sănătate; artistul la glorie şi Toader cizmaru la cuie şi la pap.

Aşa e viaţa! …: