TRANDAFIRUL

Într-o mahala din câte are capitala noastră, slută şi soioasă, pictorul locuia o cameră mobilată, destul de nemobilată ca să-şi-o poată umplea cu uneltele meseriei sale, şi, cu unelte cu tot, destul de săracă ca să poată purta titlul de domiciliul zugravului.

Zugravul era un muritor cum nu întâlneşti decât prin oraşele mari ale Europei; o fiinţă foarte omenească, foarte veselă, foarte săracă, şi, lucru cu totul iar, foarte nobilă. Era moldovean. Tatăl său avea avere mare şi un nume şi mai mare. Re însurase a doua oară, pe când zugravul se afla la Paris, şi. Printr-o inconsecvenţă pe care numai în fire o găseşti uneori, acest om atât de bun şi de milos simţi că se naşle între dânsul şi mama sa vitregă o duşmănie fără margini, care îşi avea poate izvorul tocmai în iubirea ce el avusese pentru mama lui cea bună.

În sfârşit, pentru un cuvânt sau altu, Petre Năsturel Bogdan făcu atâtea comedii mamei sale de-a doua, încât desperat de certuri şi de răul trai ce făcea tatălui său, se hotărî să nu mai ceară un singur ban de acasă, şi să trăiască din pictură, pentru care avea un mare talent şi o fire foarte potrivită…

Venise la Bucureşti şi se apucase de lucru. Comande avea tocmai atâtea cât să moară de foame cu venitul lor. Numele ce purta îl împiedica de-a se face zugrav de firme sau de biserici, precum şi de a lucra pentru cel dentâi băcan, care ar fi venit să-i facă portretu pentru 10 galbeni. Situaţia lui era foarte încurcată. Cunoştea mai toată lumea bună din Capitală, şi, din cauza sărăciei, era silit să se ducă la foarte puţini.

În seara aceea însă, era grozav de nedumerit: să se ducă? să nu se ducă? începea să-mbătrânească. Simţea că entuziasmul tinereţii rămăsese în urmă. Dorul valsului nu-l mai stăpânea deloc. Ar fi putut să trăiască o mie de ani de-acolea-ncolo, fără să mai cugete la zădărniciele câte se strecoară în juneţea fiecărui om şi cărora ne-am deprins a le da o importanţă atât de mare. Am făcut nebunii, am râs, am iubit, alţii am şi plâns, fiindcă acestea sunt ale vârstei de 21 de ani. Dar când nu mai ai 21 şi ai 31? … atunci vin alte aspiraţiuni şi alte nevoi. Simţi că iubirea nu este singurul şi cel mai de căpetenie fapt în viaţa omului. Egoismul se aşază în scaunul activităţii fiecăruia. – natura de artist, la cel artist, biruieşte totul. – frumosul începe a fi singurul scop, şi după dânsul zboară tot Eul omului.

Şi totuşi! … E ceva se vede, care, la vârsta închipuirilor, pironeşte existenţa omului într-un singur punct: în inimă. Trăieşti din emoţiuni, din aşteptare, din suferinţă; te hrăneşti cu lacrămi, cu o vorbă dulce, cu o rază de soare, şi simţi că în acest trup, de carne şi oase, e o scânteie de nepreţuită bunătate, pe care a aprins-o iubirea.

Dar ea trece… Uite aşa e: trece.

Şi totuşi… tot mai rămâne ceva.

Astfel cugeta Petre, când îşi scotea fracu dintr-un fel de hambar de nuc, care purta pomposul nume de garderobe.

Tot mai rămâne ceva…’:

Vezi că, în seara aceea, primise o mică scrisoare tipărită, care-l poftea la un bal. Adresa era scrisă de mână de femeie, o scriitură fină şi delicată care purta într-însa un fel de chemare prietenească: „Vino” t D-nu şi d-na Noreanu dau primul lor bal, şi la d-na Noreanu toată lumea mergea cu tragere de inimă şi cu respect.

— Nina trebuie să fi îmbâtrânit ca şi mine… Eu eram de 22 de ani. – ea era de 18. Ba nu, eu eram de 23 şi ea de 18. Vremea n-are nici o treabă decât să ne scoată peri albi… Ce repede trec opt ani…

Aşa vorbea încet Petre Năsturel Bogdan. El îşi înnegrea tocurile cizmelor sale de paradă, cari singure mai rămăseseră din eleganţa de altădată a tânărului parizian, şi pe când se muncea să le scoată cuvenitul lustru, intră un prieten al său, veselul şi bogatul Theophile Conteanu, care, ca şi dânsul, mergea la balul doamnei Noreanu.

— Bună seara, Petre. Tot încă nu eşti gata? … Am întârziat: sunt Îl ceasuri.

— Să-ţi spui drept: abia acum m-am hotărât să merg.

E o poveste întreagă.

— Ce poveste? Spune-o. E singurul lucru care să mă facă mai puţin nerăbdător de a vedea balul.

— Ascultă. Ştii că eram foarte nehotărât aseară în privinţa mersului la d-na Noreanu. Aveam o mulţime de cuvinte. Mai întâi nu-mi mai arde de baluri şi de petreceri deloc. Apoi, o cauză pe care-ţi vine mai greu s-o mărturiseşti: îmi lipseau multe lucruri. N-aveam cravată, mănuşi, pălărie şi alte multe fleacuri, cari sunt neapărate în momente atât de solemne. Mă hotărâi să răscolesc prin cufăr. Căutând prin cutii, dădui de o cutiuţă mai mică, pe care-ţi jur că n-o mai ştiam dacă o păstrez sau am pierdut-o. O deschid. Ghici ce era într-însa?

— Ştiu eu? … Vreun inel.

— Nu, era un trandafir. Un trandafir artificial… Câte lucruri mi-au trecut pe dinaintea ochilor când am privit această sărmană roză, care stă de opt ani închisă în două rânduri de cutii! … Theophile, e o lume întreagă…

— Bagă de seamă: te emoţionezi cam mult şi-ţi umpli manşeta de vacs.

— Nu-i nimic. Acuma aş fi în stare să merg chiar făr’ de manşete, atâta dorinţă am de a o vedea.

— Pe cine să vezi?

— Ascultă povestea acestui trandafir. Tu m-ai cunoscut pe când eram cel mai mare ştrengar din Bucureşti…

Pe atunci priveam viaţa ca o morişcă, care e întocmită numai spre a măcina neghiobiile tinereţii. Cunoşteam o familie de moldoveni, bună prietenă a tatălui meu, al cărui salon ţinea aproape primul rang printre saloanele capitalei noastre. Eram primit cu braţele deschise. Râdeam totdauna, spuneam glume, mă jucam fără nici o grije cu domnişoarele Ronescu, şi pe ici, pe colo, trebuie să mărturisesc că făceam şi câte puţină curte celei mai mari. Ce Vrei? Nina era aşa de frumoasă…

— D-na Noreanu?! Mizerabile! zise prietenul său cu un ton dramatic fals, se vede că nu mă cunoşti… Vei avea a face cu spada mea. Ce-i drept, n-ai avut rău gust.-

— Foarte bine. Mă vei omorî când vei pofti şi poate că posteritatea-ţi va fi recunoscătoare.

În sfârşit, ascultă; familia Ronescu da un mare bal, în pilda d-lui Noreanu, care se şi ivise pe orizont, ca un nobil, şi de multă stimă pretendent la mâna Elenii, căreia prin prescurtare, îi ziceau Nina.

Înţelegi că eu eram cel dentâi care să nu lipsesc de la bal.

Ca să-ţi scurtez povestea. – pe la 2 despre ziuă, osteniserăm jucând şi mă duceam într-un salonaş retras, să mă odihnesc, şi să fumez o ţigară. Acolo Nina era singură. Se uita într-o oglindă şi-şi potrivea părul. Cum o văzui mă dusei drept la dânsa râzând.

— Ei, în curând ne mărităm, îi zisei. Ce fericire! ce mulţumire’! … şi începui a sări într-un picior. Ea se uita la mine zâmbind, dar cu o expresie în figură care arăta că mă compătimeşte de atâta uşurinţă. Ia să vedem, îi zisei, cum o să-ţi facă venerabilul d. Noreanu prima sa declaraţie. Şi, niciuna nici două, îi căzui în genunchi şi începui a declama nişte prostii torenţiale. Ea nu făcu nici o mişcare. Eram îtât de aproape de dânsa, încât, nu ştiu cum şi ce fel, mă pomenii că o apuc cu braţele de talie şi încep a-i vorbi alte comedii, dar acestea serioase, atât de serioase, încât tremuram ca un negru în Siberia. Ea se plecase spre mine şi mă asculta. Figura ei luase o seninătate de arhanghel, şi ochii trăiau printr-o scânteie de lumină în adevăr cerească, care îi făcea şi mai frumoşi. Mi-am pierdut minţile, şi, cum sta plecată spre mine, am apucat-o de gât şi am sărutat-o cu o sete, pe care numai cei 23 de ani ce aveam au putut-o cunoaşte.

Tocmai atunci d-nu Ronescu tatăl se ivea în prag. Nu ştiu ce mişcare am făcut, dar într-o secundă m-am pomenit întins jos la picioarele ei, agăţat cu mâinile de un buchet de flori ce avea pe poalele rochiei. Cu aceeaşi mişcare, un trandafir era rupt din buchet, şi eu mă sculam râzând şi declarând că nu se poate prinde la loc.

— În ziua de azi toate au ajuns false, decretă d-nu Ronescu. – iar Nina, care râdea de mutra mizerabilă ce făceam eu adaugă:

— Toate, tată, chiar şi prietenia e falsă.

Şi ieşi.

De atuncea n-am mai văzut-o decât de două sau trei ori. S-a măritat, m-a uitat, o fi îmbătrânit… Opt ani nu-i jucărie!

La Îl şi-un sfert erau la d-na Noreanu.

D-na Noreanu era o femeie ca de 26 de ani, blondă cu ochii albaştri. Avea acel ceva netălmăcit pentru condei, care se ascunde în figura ce o face câteodată luna pe cer. – o taină adâncă în arcul sprâncenilor, nişte ochi cari priveau pe sub gene ca două conştiinţi curate, şi străbăteau până în fundul sufletului.

Petre, cu prietenul său, se prezentară d-nei Noreanu într-o învălmăşală de lume, cari-i împiedică de a-şi face reflecţiunile lor.

Balul era foarte animat. Fiecare muritor se ocupa de persoana sa, sau, cel mai mult, de persoana sa şi a jumătăţii sale. *

După miezul nopţii, Petre se afla cu mai multă lume într-un salon de fumat. El se uita într-un album, plecat cu totul pe masa din mijloc, şi observa cu o adâncă băgare de seamă nişte copii de tablouri. După câtăva vreme, simţi pe cineva alături de dânsu, privind într-un alt album, aproape cu acelaşi interes. Parfumul ce se exala din părul său era delicios.

D-na Noreanu vorbea încet unei alte doamne, care-i cerea explicaţii asupra unui vis ce avusese cu o seară mai nainte.

Petre scoase încet roza din buzunar, şi, adresându-se lor, zise zâmbind:

— Nu ştiu care din dumneavoastră a pierdut acest trandafir.

Eu n-am pierdut, zise prietena d-nei Noreanu, 70 fiindcă n-aveam.

— Eu am pierdut unu, dar acela era natural. Al dvoastră e artificial.

— Artificial sau nu, l-am văzut chiar acum căzând. Dacă nu-l luaţi îl las aci. Nu am dreptu să păstrez un lucru care nu e al meu.

— E al dumitale, crede-mă, zise d-na Noreanu. Ştiu bine că e al dumitale. Cu toate astea, dacă vrei cu orce preţ să te scapi de el, dă-mi-l.

Şi-l luă din mâna lui. Apoi, întorcându-se către pritena sa:

— Uite, draga mea, acest trandafir e singura crimă ce am comis în viaţa mea de nobilă damă. L-am lucrat singură şi acuma-l rup ca să nu mai rămâie nici o urmă din greşeala mea de altădată.

Şi voi să-l rupă. Trandafirul însă, fiind de pânză, rezistă. Ea, furioasă, voi să-şi scoată mânuşile ca să aibă mişcarea mai liberă, Petre voi să-l ia din mână.

— De prisos doamnă. – nu vă mai supăraţi: îl rup eu.

Ea însă nu voi să-l dea şi continuă să se lupte cu floarea. Floarea era tare.

Supărată, se frământă şi mai mult. Luptându-se furioasă, îi pocni o mânuşe.

Atunci aruncă floarea din mână şi, cu lacrămile în ochi, ieşi zicând:

— Nu se poate rupe. (România liberă, anul VII, nr. I 859, Îl septembrie 1883)