O CURCA ROMANŢIOASĂ

Nu credeam niciodată să devin o curcă romanţioasă.

M-am născut din părinţi pământeni, într-un coş de nuiele, în odaia vizitiului. Aş putea zice că cea dintâi înfiripare a vieţii mele a fost’ de durere, fiindcă a trebuit Bă-mi sparg singură coaja oului, ca să pot răsufla.

Mama mea era o femeie ciudată. Când se aşeza pe clocit, nu se mai mişca săptămâni întregi. O simţeam cum se întindea, peste noi toate, şi ne încălzea, cu izvor dătător de viaţă. Dar dacă se da jos din coş, adio! Trebuia să vină bietul vizitiu, s-o adune de pe drumuri şi s-o întoarcă la treaba ei. Se vede că se plictisea; dar eu zic că nici nu era mama noastră a tuturor.

Pe tata l-am cunoscut mai târziu. O poznă întreagă.

Deocamdată tatăl meu era vizitiul. Când am spart oul şi am dat cu ochii de lumină, m-a scos numaidecât din coaje, m-a luat în mână şi m-a sărutat. Am simţit ca o adiere îmbălsămată. Am aflat mai târziu că era miros de ţuică.

Ne-am născut noi aşa, vreo treizeci şi şase de pui. Care cum ieşeam din coaje, ne punea pe o scândură albă, acoperită cu urzici bătute, amestecate cu brânză. Ce rău m-am simţit când am înghiţit prima îmbucătură! Se vede că aşa încep toate plăcerile vieţii. Mai întâi nu ştiam să stau cumpănită pe labele mele, şi când mi-a trecut în rânză prima înghiţitură, am căzut pe spate. Dar, după ce m-am hrănit bine, au încolţit cele dintâi gânduri frumoase. Puii ceilalţi mi se păreau grozavi, iar mama tare plăcută. Vizitiul n-avea fiinţă, pentru mine, în totalitatea lui de om. Tocmai mai târziu am înţeles că mâna care mă ţinea ca un cuib, gura care mă săruta cu miros de prune, picioarele care se mişcau ca două braşovenci, alcătuiau una şi aceeaşi făptură.

După ce am învăţat să umblu ne-au dus, cu mamele noastre, într-un şopron închis. Aci am avut plăcerea să cunosc pe tata.

Mărturisesc cu ruşine că mi s-a părut ridicul. De unde mamele noastre erau tihnite, umblau cu penele la locul lor, îngrijeau să nu ne calce. – domnul acesta a intrat ca un stăpân zurbagiu, bufnind pe nări, pârâind aripele, cu o gură zdrenţăroasă legată cu. Mărgele, cu nişte necuviinţe de picioare, ce mă răneau în demnitatea mea de femeie. Dar capul! … Când l-am văzut cu pliscul coroiat şi cu moţul pe o ureche, schimbând feţe-feţe şi dând năvală către mama, mi-a venit să-l ciupesc de labele alea crăpăcioase, cu care mă călcase de vreo zece ori. Urât lucru este închipuirea de sine!

Dar – cine-ar crede-o! – după ce veni pacostea asta peste noi, mama, care tot mereu sărea pe uşe, ca să iasă afară, se linişti.

Mi-a fost dat, mai târziu, s-o văd ajunsă şi mai rău, învârtindu-se după tata, cu aripele bleojdite, cu ciupul în vânt, cu moţul aprins, parcă n-ar mai fi fost curca cuminte cunoscută de toată lumea, ci o ţărancă beată. Eu zic că femeia, când ia câmpii, seamănă cu un popă călare, adică îi şade rău.

După câtva timp, tată-meu adoptiv ridică uşa de la şopron şi ne dete drumul…

! … Doamne! … Frumos mi s-a mai părut pământul! … Tocmai săpaseră via, aşa că ţărna proaspătă se râcâia uşor. Găseam nişte gângănii gustoase, dulci, cu un miros neînchipuit de nufăr de Indii. Împrejurul butucilor, pe unde nu ajunsese sapa, creşteau floricele ca limpezişul corului, albastre şi fragede. Când am tras o dată de o păpădie, am căzut cât colo, pe spate. M-am sculat de jos cam umilită, dar cu neînţeleasă întindere a gândurilor, cu poftă de a mă lega de puii ceilalţi şi – Dumnezeu să mă ierte – cam cu chef. Păpădia era plină de rouă: gustaserăm din apă! …

De-acuma lumea era a mea.

Am avut însă, tot atunci, şi o supărare. M-am urcat pe marginea căuşului şi m-am văzut în oglinda apei: eram urâtă cu avan. Îmi închipuiesc. Că aşa trebuie să fi fost şi tata în copilăria lui: ceva pretenţios, comic şi trist.

Dar apoi, cu vremea am început să-mi schimb ideile.

Se făcuse cald. Pe un nuc, plin de moţuri de curcan, se ridica soarele strălucit; de acolo trecea pe tinicheaua caselor; apoi pe învelişul de la puţ; apoi peste tot. Nouă ne creşteau tuleiele şi ne. Venea să zburăm. Cu câtă plăcere mă întindeam câteodată, desfăcând o aripă şi azvârlind un picior în urmă, ca apoi să săr de trei ori în loc, fără nici un cuvânt! Altădată îmi venea să mă urc pe casă, ca de acolosă zbor cine ştie unde, pe drumul mare sau în curtea vecinului. Mă întovărăşiserăm cu un pichioi bătrân, care ţipa toată ziua ca un prost. Îndată toţi puii ceilalţi săreau şi ei pe casă, şi de acolo pe drumul cel mare în curtea vecinului. Foarte puţină lume are originalitate. Ce mă mira mai mult, era că şi mamele noastre făceau copilării, zburând după noi. Numai tata rămânea om întreg. Numa ce-l vedeai ieşind pe poartă, ca un arnăut, cu moţul pe-o ureche, cu un smoc de păr crescut în piept, ca un iatagan, cârâind tot felul de blesteme şi bolborosind din toate puterile ca să deştepte luarea-aminte a vizitiului. Am uitat să spun că acesta era rus şi că pe tata îl chema Costachi. Numai auzeai pe rus:

— Ah, ti, Kuştaki, kak brie?! …

Tata părea a şti ruseşte, fiindcă bleotocărea ceva, iar vizitiul înţelegea. Tata umbla înainte, cârâind; vizitiul după el, până ne găseau. Apoi numai dă-i înjurături:

— Ibitfoi Kârkî blestemată! Nî căpitan, nî curte, ha?! …

Vizitiul îmi era drag; cu toate astea n-avea creştere.

Tata era om o dată. Dacă n-ar fi fost pururea umflat, l-aş fi iubit de-a binelea, fiindcă ne păzea grozav. Unde era chip să s-apropie cineva de noi! Sărea în cap la toată lumea. Şi eu spun drept: îmi plac bărbaţii cărora nu le e frică de nimic. Nu ştiu cum, parcă te simţi mai bine lângă ei.

Trecuse aşa mai toată vara. Trăiam cea mai frumoasă viaţă ce-şi poate cineva închipui. Zvântaserăm fasolea verde de prin grădină, iarba de prin curte şi ciupiserăm ici şi colo şi câte-un strugure care începea să se coacă. Drept aceea, tata mâncase bătaie. Dar ce-are a face! … Altruismul păsărilor este ca al oamenilor: totdeauna gata, când e voi-ba să sufere alţii.

Când ne pierdeam prin pădure, era ceva nepomenit de frumos. Codrul se ducea la deal, cu stejarii lui oliavnici, ca o împărăţie de umbră şi visuri. Pe jos, creşteau păpădiile cele mai dulci, aglicele cele mai fragede, nişte tufe de agrişei sălbatic, ale cărui frunze mă îmbătau. Când ajungeam la izvor şi înghiţeam din apa proaspătă, ridicând pliscul în sus, mi se răsturna lumea în creier şi mă credeam la Ghazipur, pe malul Gangelui, de unde se trage neamul nostru.

O dată am ajuns până la gherdapuri. Apa, deşi puţină, făcea un zgomot de m-am speriat. Atunci am zburat dincolo. Fireşte, toată lumea după mine. Tata rămăsese pe malul celălalt, protestând din toate puterile. Tocmai atunci a ieşit rusul ca din pământ:

— Ah, ti, Kuştaki bliestămat! …

Umblase după noi toată ziua, prin urmare era supărat foc. Şi dă-i bătaie lui tata.

Eu am băgat de seamă că oamenii sunt câteodată tare proşti. Tata nu numai nu era vinovat, dar i se cuvenea laudă.

De îndată te am ajuns acasă, mama a fost legată de un picior. Nici asta nu era drept, dar ar fi putut să fie folositor, cu o lună înainte. Acum, cine se mai uita la ea! Eu eram, acum, curcă în toată puterea, îmbrăcată în pene lucii, cu gâtul ca o fată mare, cu aripele gata pe zbor. Începuserăm să găsesc pe tata frumos! … Asta era cea mai mare nedomirire a mea. De unde până aci guşa lui mă indigna, acum mi se părea plină de farmec, mai cu seamă de când băgaserăm de seamă că mărgelele de pe dânsa se mişcă şi îşi schimbă lumina. Toate făpturile Domnului când simt cu adevărat, devin frumoase.

Vizitiul se dusese să se culce. El credea că dacă a priponit pe mama, noi o să ne Călugărim. Mai întâi noi ne-am suit pe vârful cotineţei, iar de acolo ne-am dat drumul pe frânghiile cu rufe, unde luptam să ne ţinem în cumpănă. Era un scandal şi un chiloman, de socoteai că arde satul. Când a ieşit spălătoreasă afară şi a văzut în ce hal îi aduseserăm bunătatea de prostiri, albe ca floarea, cu ghearele noastre pline de glod, s-a supărat foc, şi dă-i din nou bătaie lui tata. Bătaia asta lui bietul tata, pentru faptele noastre, mă umplea de nedomirire asupra regulelor pedagogice ale oamenilor. Îmi veni în minte să mă las de blestemăţii, ca să nu mai sufere alţii din pricina mea. Deşi era ziua namiaza mare, chelăriţa ne adună după urmă şi ne închise în cotineaţă, dând încă o dată cu piciorul în tata. Atunci auzii pe chelar mustrând-o:

— Nu mai da în curcan, muiere, că nu-i el vinovat.

— Ba el e de vină, că aşa sunteţi cu toţii, arde-v-ar focul! …

Omul, plictisit, o înjură de tâmâia mă-sii; şi spui drept că mă răcori la suflet. Femeie sunt şi eu, dar, nu ştiu de ce, parcă nu-mi plac femeile, că-s nedrepte şi cu pandalii.

Încetul cu încetul, a t. Recut vara, a venit toamna, ne-am bucurat de vreme lucie, când vedeam de pe vârful casei noastre cum ardeau buruienile tocmai departe, pe Bărăgan… Câteodată, tata cârâia ca în vis, uitându-se pe cer, când cu un ochi, când cu altul. Noi, toate, ne strângeam ciotcă şi ne uitam şi noi pe cer: cârduri de cocori se duceau spre ţări străine, fără pic de milă de locurile noastre româneşti. Venetici plini de mofturi!

Şi numai într-o zi a nins! … Curgea din slava cerului o trâmbă de flori albe, parcă Dumnezeu ar fi scuturat toţi cireşii raiului. Eu, de bucurie, m-am cocoţat tocmai pe vârful unei căpiţe de fân, pe când raţele băteau din aripi şi măcăiau, cerând ploaie. Ce e drept, mie ploaia nu-mi place. Dar, şi fără de asta, raţa e o” fiinţă destul de grosolană. După mine s-au urcat pe căpiţă toate curcile celelalte, au râcâit fânul, au făcut stricăciuni şi necurăţenie, până ce a alergat vizitiul cu biciul de la cai. Cum l-am văzut, am zburat tocmai cine ştie unde, simţind o nespusă plăcere de a pluti pe florile albe de zăpadă şi de a trece pe deasupra raţelor, ca un vultur. Aşa ni se întâmplă câteodată la toţi: vrem să părem vulturi.

Jos, pe pământ, vizitiul judeca pe tata:

— Ah, ti, Kuştâdin Kuştâdinovici! Fietili tati nî fân, tignâfes nî cau! …

Tata se ţinea după el, încercând parcă să-i dovedească cum că fetele lui nu aveau pene mărunte, care să rămâie în fân. Rusul umbla prin zăpadă, cu biciul în mână strigând:

— Fietili nî fân, tignâfes nî cai

Stăpânul nostru, care şedea cu noi la ţară, ieşi să vadă despre ce era vorba, ce fete se ascunseseră în fân şi cum de luau caii tignafes de la de. Rusul îi explică lucrurile; stăpânul râse. Dar de atunci începu să ne taie…