O SCENA ANTICA

„De sus de la munte se coboară seara, o

Clitumno, Spre tine turmele; în apa ta, flăcăul umbru îşi scaldă nevolnica oaie, Pe când

Cătră dânsul, de la sânul ars al mamei ce şede discuită pe prispă şi cânlă, Un copil se-ntoărce şi cu chipul rotund Surâde;

Gânditor, tatăl, cu piei de capră Acoperit până la brâu, ca faunii antici, Stăpâneşte carul boit şi puterea Frumoşilor junei.

A frumoşilor junei cu pieptul voinic şi mândri pe cap cu coarne lunate, Blânzi la privire, albi. – precum erau dragi Dulcelui Virgiliu.”

CARDUCCI, Alle Fonti di Clitumno

Spre toamnă, pe la începutul lui octombre, Roma e încă locul de privelişte a unei scene biblice, ce s-a păstrat până în zilele noastre aşa cum era acum două mii de’ani.

— D. Zamfirescu: NUVELE

Când spre vară, soarele arde Campania romană şi usucă florile, ciobanii pleacă. Munţii Albani, Sabini, Umbria, Etruria, bălţile pontioe, văd deodată popolându-se dealurile şi pădurile de turme nenumărate, de cirezi şi herghelii. Ca tot ce este viu şi sănătos, vita simte nevoie să călătorească, când undele de căldură vin pe aripa Scirocului să înăbuşe răsuflarea câmpului. Firul de iarbă se răsuceşte; pomii de fructe, osteniţi, de-abia se ţin pe răzămători; viţa se vârteşte şi se ascunde pe trunchiul copacilor; pământul se macină. – numai măslinul, sur şi gârbov, pare a se simţi bine în arşiţa vântului. Nimic nu e comparabil cu viaţa ce sclipeşte în lumina acestui pustiu, locuit de ruine, însoţit de melancolia apeduncurilor părăsite, cântat de ţipătul unei râse stranii de rândunele. Liniele orizontului se îneacă în apele unui eter prăfuit; vârfurile Apeninilor răsar ici şi colo, parcă ar vrea să scoată capul de sub pâclă şi să dea de aer; Teveronele şerpuieşte (ăcut dinspre Tivoli, iar Via Appia se strecoară subţiratică spre Albano. Peste tot planează timpul.

Toamna însă schimbă priveliştea. În urma ploilor de septembre, pământul, leşinat, începe a se înviora. Frunzele de la pomii slabi cad; dar portocalii, lămâii, tufele de laur şi de dafin, bradul şi moliftul, smochinul, prind a zâmbi de o viaţă nouă. Văile şi dealurile din jurul Romei dau în vei’de; bruma ce cade noaptea de-abia roşeşte vârful finului; barierele de leţuri ce megieşesc suhaturile între de se ridică; steiui’ile antice din fundul rovinelor se curăţă; căsoaia de piatră se deschide…

Vin oile.

Noaptea târziu, de-a lungul Viei Venti-Settembre, or pe Corso, or pe Via Nazionale, străinul, neobicinuit cu asemenea scene, e deşteptat din somn de un zgomot surd, depărtat, continuu, care se apropie cu încetul, se cadenţează, începe a semăna cu ropotul mărunţel al ploii. Dacă-ţi ridici capul şi-l asculţi mai bine, se aude un murmur de glasuri necunoscute: o voce cheamă, alta porunceşte; un ţipăt de copil se amestecă cu mugetul calm al unui bou; unui fluierat lung răspunde o şuierătură ascuţită… Ce e?

Deschizi fereastra şi priveşti.

O scenă absolut unică se înfăţişează ochilor. La lumina felinarelor se desfăşoară o pânză fantastică de fiinţe cenuşii, care umplu strada de la un capăt la altul, trecând necontenit. În fruntea turmei păşeşte ţapul, purtând de gât o teleancă răguşită, care sună măsura sălbatecă a unui cântec barbar. Pe de lături se aţin ciobanii, îmbrăcaţi în piei de capră, ale căror miţe le dau aerul unor fauni. Din distanţă în distanţă paznici călăii, numiţi butteri, cu lungi suliţe de lemn în mână, apar ca nişte umbre ameninţătoare. Aceştia, între dânşii, se înţeleg prin fluiere. Ei umblă călări pe cai sălbateci, cu cozile până în pământ; au şele cu pulpane vătuite, cari noaptea le slujesc de perne, iar de gâtul murgului poartă răsucit priponul. În urma fiecărei turme vine casa stăpânului. Un car pe două roate, cu o păreche de boi de o nespusă bărbăţie, duce dmtr-un loc într-altul acareturile proprietarului. E corabia lui Noe. Un munte întreg se ridică pe puternica osie: saltele, scaune, mese de lemn, căldări în furci. – printre cari şi-a făcut cuib, sub un acoperiş cu covergi, stăpâna şi copiii; apoi, alături, cuşca cu porumbi, cu găini, cu curcani; cât colea porcul familiei; mai în coadă, viţelul, cu cele patru picioare legate, pe care vaca, ce vine pe urmă, îl miroase printre gratii. Sub car, cânii, ruşinaţi de oraş. În dreapta şi în stânga, doi-trei butteri apără avuţia.

Carul acesta, una din miile rămăşiţi de la străbuni, de lemn vânjos de fag, având jugul înflorat cu zbanţuri de aramă, e întocmai plaustrul antic cu taurii lui: „Fagul cioplit şi făcut osie va scârţâi sub greutatea încărcatului, şi înjugaţi la o oişte de aramă, juncii vor trage din greu…”

Boii sunt de o frumuseţe cum nu mai are altă ţară: formele, minunate; ochii, mari şi buni, se uită cu blândeţe; coarnele, imense dar bine înfipte, sunt o nespusă bogăţie pe fruntea lor albă şi pătrată. Când se înfurie, priveliştea e măreaţă şi demnă de Virgiliu: „Cap la cap, îşi încrucişează coarnele şi se izbesc cu groaznice mugete, cari fac să răsune pădurile şi vastele ceruri.” 71

În tot agrul şi castelele romane, de la Tivoli până la Albano şi de la Apenini până la mare, acesta e boul de muncă. Un boar, cu picioarele pe tânjală şi rezemat de monumentul din car, în mână cu două hăţuri de cânepă, ce trec printre coarne şi se prind de nări cu un belciug de fier.

Aşa trec turmele în Campania nopţi întregi de-a rândul.

Roma, 1889 (Familia, anu! XXVI. Nr. 23, 10/22 iunie 1800)