UN AMOR ÎN MUNŢI

E de netăgăduit că viaţa omenească este şi va rămânea o ciudată comedie, iar lumea o scenă şi mai ciudată, în care se repetează aceleaşi fraze vechi totdauna cu noi înţelesuri. E de netăgăduit că oamenii sunt nişte actori desăvârşiţi, iar că interesul le-a suflat şi le va sufla întotdeauna rolul. De aceea mi se pare neînnemerit a căuta să schimbi piesă şi teatru, căci te expui să rămâi un autor nejucat. Deci, cel mai sfânt lucru pe care ar trebui să-l facă cineva, ar fi să adauge, prin nepăsarea sa, un inel mai mult la lanţul monotoniei universale, tăcând şi trăind. – sau să vorbească de cele ce obştea le ţese cu suveica patimilor şi meschinărielor zilnice.

Şi, cu toate astea… am încă nebunia să cred că şi muove! Nu mă lasă inima să nu presupui că, oricât de rari, printre actorii omeneşti, sunt şi de acei pe cari idealul, poezia cerului ce-i învăluie în draperia sa albastră, taina nedezlegată a inimei omului, sufletul cu lumina descompusă a insipiraţielor sale. – îi pasionează încă, îi tulbură, îi opreşte din tictacul obişnuitelor cugete ale bunului trai, ridicându-i, cum ridică o rază a soarelui roua după pajişte, în sferele senine ale frumosului. De aceea voi încerca să istorisesc ceea ce urmează.

Eram în anul! 76 în Moldova, la băile de la Slănic, Veniserăm de timpuriu ca să mă pot pune la adăpost de neajunsurile ce ţi le pricinuiesc stăpânii caselor, aşezatul, chiriile prea scumpe şi o mylţime de alte necşfc’uri, neprevăzute la plecare, cari toate îţi încuroă socotelile aşa de rău, încât, de n-ai fi mai tare de înger, de a treia zi îţi vine să iei drumul înapoi.

Nu erau acolo decât câţiva funcţionari de pe la tribunalele învecinate, cari lipsesc cu rândul, pe timpul vacanţelor; doctorul băilor; trei-patfU bolnavi cu totul sărmani; o familie întreagă de rahiticoşi şi un jucător d. E cărţi, ofticos în al treilea grad. Îoţi aceştia nu prea erau demni să atragă băgarea de seamă a cuiva. Mai era însă, afară de dânşii, o persoană, care nici aceasta n-avea nimic deosebit decât tinereţea şi prisosul său de viaţă, ce făcea un contrast destul de ciudat cu sărăcia de sănătate a celorlalţi vizitatori. Ea însă ajunsese, desigur fără să vrea, să-mi atragă toată atenţiunea. Aceasta, pentru că rar mi se-ntâmplase să întâlnesc o figură mai atrăgătoare, mai simplă, mai deschisă, decât a d-lui pe care auzeam numindu-l director.

Directoru părea a avea cam treizeci de ani. Era din.

acea rasă de oameni, ce se mai vede prin munţii noştri, păstrând frumuseţea tipică a neamului, sub o căciulă nemărginit de mare ce-i strânge pletele roată împrejurul capului, şi care-i dă un aer atât de particular. Aş fi jurat de la cea dintăi vedere că e fiu de răzeşi. Am aflat mai târziu că se numea Andrei Grigoriade Stahi şi că nu aş fi fost sperjur dacă aş fi jurat astfel. El se afla în capul unei instituţiuni din cele mai înfloritoare în Iaşi, pe care nu voi s-o numesc spre a nu spune prea mult, şi la care ajunsese numai prin meritele şi cunoştinţele sale asupra economiei politice.

N-avea nimic în figură care să deştepte atenţiunea. Fruntea îi era înaltă; ochii potriviţi; gura se pierdea sub o mustaţă blondă care lăsa pe pieliţa obrazului umbra unor vârfuri infinit de subţiri. Portu-i ora totdauna sijfnplu. Avea în privire câteodată nişte inflecţiuni aţât de dulci, nişte raze atât de calde, încât simţeai că, dacă este adevărat că ochii sunt oglinda sufletului, acest om trebuia să aibă un suflet mare. Mi se întâmplă să surprind câte una din aceste priviri, când la ceasul mâncării eram strânşi, cei patru sau cinci oaspeţi, în aşa-zisul pavilion al birtului. Jucătorul de cărţi avea darul, ca mai toţi ofticoşii, de a pune multă pasiune în descrierile ce făcea. Voia să treacă drept un om pentru care soarta ar fi fost foarte darnică în întâmplări galante, şi adesea izbutea să ne intereseze cu minciunile sale. Atunci directorul părea a-şi uita rolul de ascultător, şi cu ochii legaţi de buzele mincinosului, urma toate mişcările acestuia, simţind desigur, mai mult decât el, cuvintele pasionate ce înşira cu volubilitatea unui comediant.

Vedeam bine că acest om nu era venit la Slănic pentru băi. Când noi toţi plecam să ne luăm apele, pleca şi el, cu o mică geantă de gât şi cu puşca de-a spinare. Adeseaori nu-l mai vedeai până a doua zi. Alteori îl întâlneam seara la masă. Toţi îl credeam un vânător închinat trup şi suflet acestei desfătări care adesea are atâta putere asupra acelui ce-l stăpâneşte, încât mai nu mai lăsa loc şi celorlalte preocupări ale vieţii. Când, în sfârşit, băgai de seamă o schimbare însemnată în viaţa sa.

Trecuseră vreo douăsprezece zile de când eram împreună. Lumea începuse a se înmulţi. Veneau trăsuri încărcate cu fel de fel de oameni din toate treptele societăţii. Cupele pântecoase cu boieri de prin Moldova de sus, trăsure deschise cu funcţionari sau arendaşi, harabale cu jidovi, căruţe cu cufere şi lăzi; în fine, tot felul de trăsuri cu tot felul de oameni.

Era pe la începutul lui iuliu. Cu cei din urmă vizitatori sosi o familie, sau mai bine două, căci era tatăl şi muma cu singura fată ce aveau, măritată. Aflai că bătrmii se numesc Alboni, ginerele Alexandru Partenie, iar femeia sa Lucia; că erau din ţinutul Botoşanilor, şi că trăiau vara la o moşie unde aveau cea mai frumoasă gospodărie din toată Moldova, iar iarna la Iaşi. Atâta tot. Fiindcă însă băgaserăm de seamă că Stahi Grigoriade era adesea împreună cu aceşti noi oaspeţi, hotărâi să-i observ mai de aproape, şi, în adevăr, nu m-am căit de această hotărâre.

Dacă firea are pe planeta sa creatoare atâta tonalitate de viaţă, atâta prisos de poezie, atâtea nuanţe de simţiri supraomeneşti; dacă este cu putinţă ca o figură omenească să însumeze în trăsurile sale atâta ideal, atâta transparenţă a geniului personificat; dacă o aseminea femeie poate să trăiască, e drept ca omul să se mândrească de această ardere continuă care se cheamă viaţa. Statuarul care a frământat o astfel de formă plastică e, desigur, un băiat de geniu.

Îmi păstraserăm în minte, din vârsta întipăririlor prea vii, un ideal, care, cu cât vedeam mai multe frumuseţi în lume, cu atât îl simţeam mai neînţeles şi mai departe de a-l asemăna lor. Dacă însă‘se poate şi dincolo de aceste tonuri, pierdute în negura unei închipuiri prea tinere, să existe altele şi mai armonizate şi mai poetice şi mai ideale, mă plec smerit înaintea daltei şi a penelului care le-a concretizat într-o astfel de femeie. Vreau să vorbesc de această nouă venită. Lucia Partenie era sufletul băilor. Toţi se bucurau la vederea ei cum te bucuri de o floare frumoasă ce o întâlneşti în cale.

Cât pentru mine, mărturisesc că o-singură dată am simţit această stranie impresie ce o simţeam la vederea frumuseţii şi a nevinovăţiei ei. Fugiserăm într-o vară de acasă şi mă duseserăm să petrec noaptea la o arie. Îmi aleseserăm drept pat vârful unei şire de paie şi drept acoperemânt cerul. După ce adormiserăm, apăsat de un fel de greutate, pe care o exercită adesea asupra mea imensitatea naturei, un vis groaznic veni să mă chinuiască toată noaptea. Cetiserăm de curând Infernul lui Dante, şi, printr-o întâmplare ciudată, văzuserăm tocmai atunci Ultima judecată a lui Michel Angelo. Toate acele animale fantastice: tigri cu corpul de balaur, zburători, lei într-aripaţi, sfinţi mişcători, lilieci uriaşi şi toată mulţimea păcătoşilor, îmi defila pe dinainte. Un balaur înfiorător se oprise lângă mine şi mă privea cu nişte ochi atât de ficşi şi de puternici, încât, obosit, tremurând, chinuit, voii să ţip. Atunci m-am deşteptat. Când am deschis ochii şi am revenit la sentimentul viefii, panorama care mi se desfăşura înainte mă lasă încremenit de splendoarea orizonturilor. Sale. Se făcea ziuă. Un disc uriaş de foc arunca pe seninul cerului nişte raze atât de vii şi de binefăcătoare, încât mi se părea că de nu mai trăiseră niciodată pe lume. Pentru întâiaşi dată în viaţă simţeam că în adevăr sunt.

Acum, văzând pe Lucia, era un al doilea sentiment de încredere şi de mulţumire ce mi-l da traiul.

Dar uitaserăm un lucru: să spui în câteva cuvinte ce este Slănicul.

Or’ din ce parte a ţării vei veni, nu poţi să mergi la Slănic până nu vei trece prin Târgu-Ocnei. Acest orăşel, atât de cunoscut pentru salinele şi penitenciarul ce posedă, este aşezat într-un gât de munţi, cari spre apus, spre miazănoapte şi spre miazăzi îţi închid privirea cu piscurile lor goale, iar spre răsărit lasă ochiului drumul liber căti’e orizonturile întinse ce se pierd desfăşurându-se pe albia pietroasă a Trotuşului. Ţi se pare, când ai ajuns la Târgu-Ocnei, că-ţi va fi cu neputinţă să mergi mai departe de această înfundătură. Şi, cu toate acestea, îndată ce ai ieşit din orăşel şi ai trecut podul de pe Trotuş, o cale umbrită de vişini şi nuci te duce spre băi. La îmbucătura ce o face apa limpede a pârâului Slănicul cu apele Trotuşului. Drumul intră între doi munţi uriaşi, ale căror vârfuri par a face sentinela poeziei ce se ascunde în toate stâncele, prin toate colţurile acestei naturi atât de bogată şi de veselă. Perspectiva ce ţi se deschide înainte e superbă. Apa Slănicului îşi spune legenda vieţii sale murmurătoare, strecurându-se pe o albie de argint, şi pare a fi sângele acestui colos, numit munte, curgând pe o arteră strălucitoare. Copaci dărăpănaţi de pe coastă zac trântiţi în apă, şi par a fi cu mult mai fericiţi morţi într-un mormânt atât de poetic, decât vii pe o coastă aproape moartă; stânci prăvălite ce se aseamănă cu o iluzie pierdută a muntelui; maluri rupte, adevărate cetăţi căzute în ruină; straturi de foi moarte, podoaba codrilor, mucezite de umezeala timpului; în fine, câteva capre ici şi colo; trei-patru case răsipite pe colnice şi pe văi. – iată drumul spre Slănic.

În fine, după mai multe întorsături şi treceri ale apei Slănicului ajungi la băi.

Băile sunt aşezate într-o vale încântătoare, în jurul căreia Carpaţii-şi ridică cetăţile lor de brazi şi de muşchi, măreţe ca nişte icoane ale trecutului naturei. În dreapta muntele Pufu, în stânga muntele Şura, merg strângându-se din ce în ce, până formează un gât strâmt pe care apa Slănicului se strecoară limpede şi rece, ca o adevărată binefacere cerească. În anul 76 epitropia St. Spiridon nu avea decât două rânduri de case de zid, una spre nord, în faţa bisericii, alta spre sud, pe malul Slănicului. Acestea erau. Împărţite în compartimente de câte două odăi, cu sală şi bucătărie. Celelalte cari mai erau, erau toate de scândură. În mijlocul platoului se înălţa un fel de pavilion, pe patru pari, cu bănci şi acoperiş de scânduiă veche, în care cânta aşa-zisa orchestră a băilor. În faţa acestei barace era o alta, care da pe Slănic, şi care slujea de birt, iar seara de sală de joc. Încolo… lângă apa nr. 3 era sala de cură, o şandrama nemărginit de mare şi de hodorogită, şi atâta tot; bazenurile băilor, duşul, izvoarele, toate de lemn. Şi cu toate astea câtă poezie, cât farmec, ce deosebire aveau aceste lucruri vechi! Cât de bine se împerechea aerul lor bătrânesc şi oarecum rustic cu sălbătădiunea munţilor! Astăzi cum o mai fi nu ştiu.

Acum reviu. /

Stahi Grigoriade avea închiriată o casă ţărănească pe malul drept al Slănicului, singura casă pe atunci pe acel mai. Aceasta era o foarte potrivită locuinţă’ pentru un om care ar fi căutat linişte. Îl vedeam câteodată, spre seară, stând pe prispă ceasuri întregi, cu capul în mână, sau uitându-se pe vârfurile munţilor din faţă, or’ trecând cu ochii de la munte la nori, pe cari-i urmărea în învârtirea lor fantastică, cum urmăreşte cineva dezlegarea unui problem greu şi neînţeles.

Într-o zi, către seară, fugiserăm de societatea prea numeroasă şi zbărnăitoare, care se aduna regulat pe platoul din faţa pavilionului, şi luaserăm drumu către cascadă. Poate că afară de gusturile mele vagabonde, ‘mă atrăgea către acele locuri şi Grigoriade, pe care-l văzuserăm luând tot acel drum cu cele două familii venite de curând. Apucaserăm o cărare piezişă, care întâi te suia şi apoi te lăsa drept în jos, pe câteva trepte de stâncă, deasupra cascadei. De pre o înălţime zăriserăm pe bătrânul Alboiu cu femeia sa, căreia-i da braţul ginerele Alexandru Partenie mergând înainte spre pichetul grănicerilor69, şi-mi închipuiam că tot într-acolo trebuia să fie şi Grigoriade Stahi; de aceea, pierdut în toarcerea gândurilor mele, scoboram treptele de piatră una câte una, fără să mă gândesc că voi întâlni pe cineva.

Când ieşii dintre stânci mi se înfăţişă cea mai splendidă vedere ce poate întâlni omul în viaţă. O linie de brazi şi pe o parte şi pe alta deschidea o perspectivă cum nu’ se întâlneşte decât în peisagele pictorului-poet Jules Breton, cu lumini aurii de soare apunând, cu umbre dese, lungi, liniştite, ce par a se culca la rădăcina pomilor spre a dormi până a doua zi. În fund apa căzând în miliarde de picături de spumă se repezea pe netezitura stâncelor într-o groapă săpată tot în piatră, în care se învârtea cu aceeaşi furie cu care cădea. Dincolo, Andrei părea a contempla o vedenie măreaţă ce-i fermeca văzul, iar în zgomotul asurzitor al apei el se părea că ascultă o muzică cerească, dulce ca un suspin, lină ca o cugetare, poetică ca un vis. La braţul lui, strânsă cu totul de dânsu, sta Lucia Partenie. Ea privea ca şi el în neînţelesul ce se întindea înainte-i, şi cu capul rezemat de umărul lui, ca şi el vedea ceva, auzea ceva, înţelegea ceva. El se întoarse puţin spre ea, şi trase braţul ei, şi, apucând-o de gât, o sărută cu acea sete a oamenilor pierduţi, a vinovaţilor cari primesc să moară fără părere de rău după o astfel de faptă. Se vedea bine că toată viaţa lor aceste două fiinţe o trăiseră în acest sărutat. A… iată ce priveau ei în neînţelesul dinainte-le.

Cum m-am întors de acolo nici nu ştiu. Tot ceea ce ştiu este că, de atunci, or’ de câte ori închid ochii, văd înainte-mi această icoană a tinereţii mele, încântându-mi zilele triste ca o floare de la coroana de examen din copilărie, sau ca un miros de crini pe care l-ar aduce vântul de departe.

Peste vreo zece zile, de la masă, văd toată lumea şoptind, întrebându-se, cercetând. – şi spre a face ca toţi, întreb şi eu de ce era vorba. Nimeni nu îndrăznea să hotărască care era cauza acestei mişcări, când, deodată, aud în coridorul caselor Epitropiei un răcnet înspăimântător, şi îndată văd ieşind un bărbat ţinut de doi unguri de braţe. Era Grigoriade Stahi, nebun. El venea spre birt urlând ca un tigru şi luptându-se să scape în mâinile ungurenilor, care-l ţineau ca pe o adevărată fiară sălbatică. Când ajunse în faţa birtului, eu îi ieşiserăm înainte fără să ştiu, şi se vede că mă înţelesese demult că-i eram prieten, căci se opri lângă mine aproape liniştit şi ceru să fie lăsat să steie pe o bancă ce se afla alături. Cum şezu jos, se uită spre mine câteva secunde cu o linişte de Dumnezeu, şi după aceea îmi zise aproape încet:

— Am omorât-o. Se vede că era scris…

Atât. Din ochi-i curgeau două şiruri de lacrămi mari cari i se înnodau în barbă. Nimenea nu îndrăznea să zică nimic. După ce stete câteva minute tăcut, îi veni o nouă furie şi voi să sară lângă mine cu un răget înfiorător. Ungurenii îl apucară din nou de braţe, şi aproape pe sus îl urcară legat într-o trăsură cu patru cai care-l duse spre

Târgu-Ocnei.

Iată ce aflai:

A doua zi după ce văzuserăm pe Grigoriade la cascadă cu Alboiu şi Partenie, amândouă aceste familii plecaseră într-o excursiune prin munţi. Grigoriade Stahi şi Partenie aveau cu dânşii puştile, iar ceilalţi toţi câte un baston, spre a le înlesni ridicarea şi coborârea povârnişurilor. Ajunşi deasupra muntelui Pufu, deteră de o pajişte verde, unde o stână de oi le apăru ca în poveste, cu baciul său, un vultur care nu-şi ieşise niciodată din cuib, cu câinii aproape sălbateci, cu ciobanii rezemaţi în bâte făcând streaja turmei, în fine, cu toată podoaba munţilor şi poezia poporului. Dincolo de această pajişte se afla o renumită tulpină de zmeură, unde adesea mergeau călătorii să culeagă fructele codrului. Toţi însă aveau grije să ia cu dânşii vreun cioban, sau, înainte de a se apropia, să facă gură, să strige, să descarce vreo puşcă spre a vesti pe dreptul stăpân al acestor locuri, pe părintele Ursu. De astă dată încă fie că ei nu ştiau, fie că nu se temeau de nimic, ajunseră la zmeură fără nici o altă îngrijire decât aceea de a se apropia cât mai curând râzând şi glumind. Nu apucaseră însă bine să rupă crăngile ghimpoase, când o mişcare de frunze se produse şi un urs enorm ieşi de sub viţă mormăind. El se îndreptă spre partea unde se afla Lucia şi deja trecuse de dânsa, fără a se lega de nimeni, când o detunătură de puşcă se auzi din partea unde se afla bărbatul său. Ursul rănit, se întoarse înapoi. Atunci se petrecu o scenă îngrozitoare.

Cel dintăi om de care dete fiara cu ochii fu dânsa. Cu o trăsătură de labă îi luă mâneca şi o parte din carnea după braţul drept, pe care şi-l adusese împrejurul capului ca să se apere. Frica îi dăduse atâta putere, încât cu mâna stângă îl apucase de gât aşa de tare, că aproape o dată amândoi căzură la pământ, ursu gemând de durere şi de mânie, ea fără să poată zice un singur cuvânt. Toţi strigau primprejur. Grigoriade Stahi se apropie galben ca o făclie de ceară galbenă, cu puşca înţepenită în umărul drept, gata s-o descarce la cea întâi întorsătură a ursului. I se striga din toate părţile: trage! El însă cu ochii aprinşi de sânge şi ţintiţi pe urs, aştepta. Se temea sărmanu să nu greşească lovitura şi să n-o ucidă şi pe dânsa! La zece paşi de urs rămase neclintit. Părea că îngheţase cu puşca-n mână. În fine, când fiara voi să se scoale încă o dată, el trase. Ursul căzu mort. Glonţul intrase pe o ureche şi ieşise, cu o parte din creieri, pe deasupra urechei celeilalte.

Toţi se repeziră la Lucia.

O… vedenie spăimoasă! o… monstru! … o… durere!

O parte din faţa dreaptă, cu nas şi gură erau rupţ. Fire din muşchii obrazului atârnau sângerând; o parte din dinţi se vedeau goi şi rânjitori… Ea abia mai vorbea. Voiră s-o ude, s-o ridice pe braţ, să-i lege rănile… nimic nu fu cu putinţă. Cu o mână îşi astupa rana de pe obraz, iar cu cealaltă, abia mişcând-o, le făcea semn să se deie la o parte. După aceea se ridică singură, scăldată în sânge, şi cu un glas surd strigă:

— Ucideţi-mă! vă rog… un glonţ şi pentru mine!

Apoi văzând că nimeni n-o ascultă, să uită lung şi adânc la Grigoriade, care rămăsese cu fălcile încleştate de durere, şi lui îi zise numai aceste cuvinte:

— Andrea! … Scumpul meu Andrea!

Deodată dânsul, înainţe ca ceilalţi să aibă vreme să-l oprească făcu un pas înapoi, şi, îndreptând puşca spre dânsa, ‘i descărcă în piept ţeava ce rămăsese umplută. Ea căzu. Toţi se repeziră spre el cu aceeaşi mişcare de răzbunare, dar înainte de a-l atinge, el avu vreme să le scape şi să fugă.

— Am omorât-o! striga în goana lui nebună prin mijlocul codrului; am omorât-o!

După aceea, rupt, trenţos, cu picioarele sângerânde, căzând de oboseală se oprea pe marginea vreunei prăpăstii fără fund, şi, plecându-se pe malul ei, strigă în gura mare:

— Lucia! Lucia!

Şi cum ecou îi răspundea, din adâncul văilor, cu acelaşi nume, sărea ca un nebun în prăpastie fără să-şi facă nici un rău, stârnind vuitorii din cuiburi şi căprioarele din culcuşe, spre a găsi vocea celei ce-i răspundea atât de limpede.

Ce mânca, cu ce se hrănea nimeni nu putea spune.

Rătăci astfel vreo zece zile prin pustiul codrului, până nişte ungureni, cari-l întâlniră pe vârful muchilor dezrădăcinând copacii. Îl prinseră şi-l legară ca pe un hoţ. Ciobanii români nu îndrăzneau să-i facă rău. Când trecea răcnind pe lângă ei, îşi făceau cruce şi-şi ziceau încet:

— La-i, Doamne, zilele, după ce i-ai luat minţile.

Iată ce aflai.

Pe ea o dusese, fără să ştie nimeni, la Bacău şi de acolo la Iaşi.

— Pe el îl puseră într-un ospiciu, unde muri după două luni. (România liberă, anul VI, nr. 1505-1507, 26-29 iunie 1882)