NUVELE ROMANE. FRICA.
ALESSIO.
Către donna Bianca d. G.
I.
Colo, la deal, spre Torre d’Astura, uscatul strânge în braţele sale puternice orăşelul tăcut al poeziei, Anzio. De la Cicerone şi până astăzi, valul sună, valul trece, iar zidurile clasice ale vilelor patriciene au rămas în mai, eterne, ca gloria romană. Când marea se ridică, spuma turbure izbeşte cu furie în colţurile cărămizelor împietrite, dar valul cade pe spate, rupt în bucăţi, iar goelanzii îşi inmlăr die aripile şi fug de pe vârfurile lor. Oglinda golfului s-a spart. Rigle verzi de apă se aleargă, se lovesc sânuri de sânuri, se înalţă o clipă în aer şi se zdrobesc, răs’frângându-se într-o puzderie umedă. E carnavalul… carnavalul himeric al unei lumi de sirene, de tritoni, de nimfe, cărora vântul le taie forme rotunde şi braţe molatece din carnea agitată a mării.
— Ei, Alessio, ce-i cu tine de te-ai astâmpărat aşa, când marea spumegă, şi te pierzi în socoteli deşarte de ceea ce ar fi când n-ar fi ce este? … Uite, ia, marea! Prinde pârfza pe vergea şi zi lui Pippo să ridice ancora!
Dar Alessio zâmbea în barba sa nerasă şi, cu genunghile strânse sub el, da din cap cu bunătate.
— Bătrâneţea, signorino: te lupţi cu toate, dar cu ea ba.
Apoi îşi trecu mâna pe nişte cotoare de mustăţi aspre şi îşi şterse buzele subţiri cu podul palmei, parcă şi-ar fi pregătit gura la o cinste deosebită; şi, în adevăr, scoase din căptuşala pălăriii o ţigară, o rupse în două şi vărsă tutunul dintr-o jumătate în lulea.
— Vrei să te plimbi? întrebă el, punând un chibrit de vânt îri pipă.
— Aş vrea. Cum ţi se pare vremea?
Alessio îr. Alta din umeri.
— O glumă. Pân’ deseară se limpezeşte tot… Bucuros, Bă mergem, dar să luăm pe Nannina şi pe Domenico cu noi, signorino.
— Cum vrei, moşule. Pe Nannina am văzut-o la baie, cânta cu ghebosul ei.
— Păi… cântă la boieri. Tocmai de aia s-o luăm, zise el, uitându-se în pământ.
— Ce fel, Alessio, nu eşti mulţumit? Las-o să cânte liniştită. E fata dumitale, nu-i aşa?
— A mea… Dar s-o luăm, signorino, adăugă el rugându-se. Nu ştii ce mândră e marea mai la larg! Suflă de-abia tramontana28, şi într-un ceas „Luisa” e la Gaeta… 29Ş-apoi, să-ţi cântăm cu toţii Gioja bella… să vezi.
— Bine, moşule.
Şi-şi aruncă bătrânul ilicul pe un umăr, trase frânghia „Luisei” spre el, şi, dând cu piciorul în gura unui val ce sta să-l acopere până la*brâu, sări în barcă. Apoi, scoţând din lada lui de pescar un corn, sună spre cheiul orăşelului de vreo câteva ori şi tot el se acăţă de micul catarg şi desfăşoară pânza de pe vergea. În vremea asta, Pippo venea fuga. Ca şi bătrânul, băiatul dete de-a dreptul prin apă, se prinse de marginea bărcii, şi, cu tot danţul ei, sări călare pe ciocul „Luisei” şi începu să tragă ancora afară. Când totul fu gata, Alessio dete drumul pânzei, care, cu nehotărâre, flutură puţin în vânt şi deodată se duse toată în stânga, umflându-se şi smucind pe „Luisa” din loc, parcă ar fi fost vie.
— Avanii! … strigă Alessio.
Şi „Luisa” începu a sălta pe val ca o glumă.
Piaţa, biserica, linia tramvaiului de pe nisip, vilele cele mici, hotelul Sirenelor, vila de pe deal a Borghesilor, cabinele elegante din marginea mărei, cu umbrarele lor întinse şi cu îmbrăcămintea gingaşe a atâtor sânuri fecioreşti, toate se resfirară pe dinaintea noastră ca într-un ochi de panoramă. În mai puţin de zece minute eram la stabilimentul de băi.
Un pod lung de scânduri, întins pe căpriori, se ducea departe, în apă, cu o nespusă îndrăzneală, tăind astfel baia în două şi hotărnicind sexurile între de; la dreapta, bărbaţii; la stânga, femeile. – fiecare cu porţia lor de valuri.
Dar pas de ţine regula cu astfel de elemente. Nici nu se mai ştia care de unde plecase. O încurcătură de bonete, de. Panglicuţe, de braţe şi alte accesorii înfăţişau ochiului o privelişte minunată. Înotătorii se resfirau pe crestele valurilor şi se apropiau încetul cu încetul de hotarul potrivnic, unde, de frânghia de siguranţă, se acăţau fel de fel de clădării, pe care marea năzdrăvană le acoperea şi le descoperea cu o vinovată precugetare pentru cei de pe punte.
Aci, în adevăr, la umbra unui cort de pânză, tinerii cei mai aprigi stau la mese sau se rezemau de grinzi, privind şi tălmăcind între ei formele celor din apă. Unii îmbrăcaţi de-a binele, alţii în flanele de mare, cu braţele şi pieptul gol, cu bonete ştrengăreşti pe vârful capului, mâncau, trăgând cu ochiul la binele aproapelui, care adesea se înfăţişa sub forma de femeie. Dar interesul cel mai mare îl deştepta banda de lăutari. La drept vorbind, banda se alcătuia numai din trei inşi: un copil, un ghebos şi o fată, Nannina pescarului; dar când Nannina avea cui vorbi, era lungă şi dulce la vorbă.
Cu un picior întins cam în drum şi celălalt deasupra, ea ţinea în braţe chitara şi, de-abia umblând cu degetele pe coarde, îşi îngâna viersul cu acorduri somnoroase. Strânsă la brâu cu un giubbettino albastru, răsăreau din el umerii în altiţă albă, ca două aripi de lebădă umflate de vânt; gâtul… un gât cum numai închipuirea noastră l-a dat sirenelor, purta sus şi viteaz capul, care, liniştit şi rotund, surâdea pe toate feţele. Din păr, din ochi, din colţurile gurei se desprindea, ca din unele colori de primăvară, simţimentul fericirei şi al veseliei. Când întorcea cântecul la colţul drumului şi zicea un „i, ha!”, pocnind din buze şi clipind din ochi, săreau paharele de pe la mese şi un,. Brava! …” lung şi zgomotos îi acoperea cele din urmă note. Ghebosul se scula solemn şi mulţumea, însoţit de ironice, „bene, bene”, iar Nannina râdea în fundul chitarei.
Treaba mergea aşa de multă vreme, şi mamele de familii, al cărora belşug de forme îl admira ştrengarii de pe punte, începuseră să cam zbârnie a blestem împotriva birtaşului care născocise pe Nannina. Dar bărbaţii jurau pe ce aveau ei mai scump, bunăoai’ă pe capul lor, al neI Giubbettino – jiletcă (n. Ed.).
mulţumitelor, că de când e lumea nu s-a văzut aşa fată cinstită ca Nannina. Şi aşa părea a şi fi, căci dumineca. – când veneau burghezii din Roma, cu toată polatia, Nannina lăsa glumele şi se spăsea, parcă, Doamne, să între la călugărie, şi mai multe nu! Unde să mai vorbea duminica de vestitele ei cântece, ca „Pâra, pâra-di. i-i-so”, sau: „No, signore, şi, signore” şi alte vesele alcătuiri ale fericiţilor de la Napoli! … Acu pornirea era pe dramă şi suspine. O lua pe: „Vorrei morir’nella stagion del’anno Quando le rondinelle…” etc. Îşi o întindea lung, lung, de-ţi sfâşia inima când repeta „vorrei morir, vorrei morir”. Numai când se întâmpla să fie mai prin preajmă vreun prieten de zile negre (şase pe săptămână), răsufla mai încet într-un fluierat plin de desperare „pfiu! …” şi apoi iar începea să se jelească „vorrei morir, vorrei morir”, spre marea durere a ghebosului, care era înamorat de ea ca un prost şi nu suferea deloc să râdă cineva de cântecele sentimentale.
De la un cârd de vreme însă, durerea bietului Domenico devenea nesuferită, căci începuse să bage de seamă că Nannina dă prin cântecele jalnice şi în celelalte zile, şi încă cu un accent plin de patimă. Parcă înţelegea el că privirea rătăcită a Nanninei, care se pierdea în orizontul mării, şi mângâierile glasului ei, care deveneau mai domoale, nu mai erau ca altădată, de porunceală şi de haz: acu părea a cânta pentru ea.
Dacă ar fi urmărit cineva pe ghebos, care făcea pe casierul bandei cu o rară îndemânare, ar fi băgat de seamă că de câtăva vreme trecea pe lângă un domn cu dispreţ şi nu-i întindea niciodată talerul. Acesta, deocamdată, nu se uita la el, şi poate că ar fi murit fără să-l vadă dacă o întâmplare nu-l silea să facă cunoştinţă mai de aproape cu Domenico ghebosul.
Într-o seară se opri o barcă în faţa scării, şi mai mulţi tineri se coborâră, cântând şi făcând zgomot. Unul din ei, tocmai cel ce nu era drag ghebosului, se duse de-a dreptul la fată şi, luând-o cu mâna de bărbie:
— Addio, Ninna, îi zise.
— Buond sera, signor conte, răspunse fata, sculându-se şi rididnd ochii spre el cu sfială.
— Şezi, şezi, adăogă el, silind-o să stea. Da, pre legea mea, Nannino, te-ai făcut frumoasă ca păcatul!
Apoi pocni din buze, sărutându-şi vârful degetelor, şi iar întinse mâna s-o apuce de guşe. Dar ghebosul îi dete peste mână aşa de tare, încât pocnetul palmei răsună până la ceilalţi tineri, cari începură a râde cu hohot şi a aplauda. Don Fabrizio (căci aşa se chema contele X) făcu o mişcare din cap, ca surprins de îndrăzneala ghebosului, şi se uită o secundă în ochii lui; apoi, fără multă vorbă, îl luă de guler şi de fundul pantalonilor şi-l ridică în vânt, gata să-l arunce în mare. Fata se sculase în picioare şi încremenise cu surâsul pe buze. Toţi ceilalţi se repeziră spre el, îl apucară de mâni, lăsară pe ghebos la pământ şi duseră pe tânăr la masa lor. Acesta se făcuse galben de mânie.
Puţin câte puţin se liniştiră. Fata cântă înainte, ţinându-şi isonul singură pe chitară. Ghebosul nu mai vrea s-o însoţească.
— Haidem acasă, Nannino.
— Du-te, dacă vrei.
El se sculă de câteva ori, se duse până la uşă şi iar se întoarse, roşu şi furios.
— Nannino, haide acasă!
Ea cânta ca în vremea cea bună: Carolina, hai ochi neri, neri, neri.
— Aşa, Nannino? … Lasă, c-om vorbi noi acasă, cu moşu…
— Drum bun de vorbeşte cu moşu! Dar apoi, răzgândindu-se: Ce prost eşti, Domenico! Să plecăm tocmai acum, când o să facem treabă! … Ia şezi şi nu mă lăsa singură.
— Ba să te las singură, să rămâi cu el, răspunse îndesat ghebosul.
Dar şezu jos.
— Ce rău eşti câteodată! Parcă nu mai eşti tu, îi zise, trecându-i mâna peste ochi, ca la copii, cu o şiretenie nespusă. Ia vezi, ce-i cu afurisita asta de cobză, de nu mai ţine acordul…
Şi-i dete ghitara în mână (care, de altminteri, era acoridată), cu supunerea unui şcolar către profesor. Ghebosul o ţingăni de vreo două ori şi i-o înapoie tot cum era, dar mândru şi fericit. De fapt, îl acordase ea.
Aşa trăiau de la un cârd de vreme, cu certuri şi împăcăciuni. Într-un ceas rău, ghebosul îşi pierduse răbdarea şi spusese lui Alessio toate prăpăstiile din lume despre fiică-sa. Bătrânul pescai îl luă peste picior, fiindcă îl simţea cât e de ridicul cu dragostea lui pentru fată, dar îi rămase în inimă veninul bârfelei. În umila lui stare, era cinstit bătrânul şi-l supăra vicleşugul femeiesc chiar în fiică-sa. Novastă-sa fusese cinstită, şi mamă-sa, şi tot neamul lui, fiindcă aşa le era firea şi deprinderile. Altfel cum ar fi putut el să pornească în largul mării săptămâni întregi? De altminteri, virtutea pescăreselor era datorită, în parte, milei Domnului; cine s-o zdruncine, când toată suflarea bărbătească în stare validă porneşte cu ridicata de pe la vetre?
Aşa că din vorbele ghebosului rămăsese câte ceva în inima bătrânului. Îi părea rău că împrejurările, făcând din Anzio un port de modă, schimbase vechile obiceiuri ale pescarilor, şi din Nannina făcuseră o cântăreaţă. Dar, pe de altă parte, împrejurările acestea îi uşurau traiul. Pornirile greco-sarazine, ce au rămas în fondul poporului italian de pe coastele de miazăzi, dădeau o umbră de negustorie tuturor faptelor acestei colonii vechi. Ce n-a păstrat timpul a păstrat sângele. Alessio era cinstit, fiindcă lupta cu marea şi cu singurătatea ei fac pe om drept; era glumeţ şi negustor în unele lucruri, pentru că aşa îi erau pornirele rasei.
Aceste două linii ale firei lui se strâmbaseră de când cu vorbele ghebosului. Ţinea pe fată mai de scurt. Dar ce să ţii de scurt?! … fata cânta din el ca din ghitara ei.
De aceea, când ajunse Alessio, cu „Luisa” lui, la localul băilor, ca să ia pe Nannina, aceasta găsi mijloc de a-l încredinţa că e mult mai cuminte să rămână acolo decât să vie cu noi.
Şi iată cum pornirăm singuri spre Gaeta.
Îl.
Răsărea luna şi întindea pe oglinda mărei farmecul luminei sale argintii. Pacea pustiului apelor umplea văzduhul şi visuri. Perechi rătăcite veneau dinspre Nettuno pe ţăr-nul nisipos şi se oprea sub vila Sindici, spre a asculta acordurile unui piano întârziat. Aerul, plin de miroase de rozetă şi de magnolia, prindea orice zgomot. Marea de-abia clipea din genele sale umede, Viaţa în mijlocul acelei feerii, adormea uşoară…
Şi uşoară, târzie, Nannina venea singurică pe marginea mării, cu pasul grăbit, întorcând capul din când în când, să vadă dacă nu o urmăreşte cineva. De se întâmpla să întâlnească vreun întârziat ca dânsa, se ascundea repede în umbra unei cabine, şi, binişor, scotea capul de după scânduri, să vadă dacă a trecut. Apoi iar o lua rara-rara, pe nisip, stăpânită de un singur gând, ce o. Mâna cu putere către el.
Cu o noapte înainte făcuse acelaşi drum; urcase scările hotelului Sirenelor tremurând; ajunsese în coridoarele încurcate, cu obrajii roşii, şi o luase la stânga, în loc de a o lua la dreapta, cum îi spusese contele. Portarul se uitase la ea… Şi nu-i zisese nimic. Don Fabrizio o aştepta.
Să-i lăsăm şi să nu-i căutăm decât mai târziu, la fereastră, privind amândoi pe mare, prinşi de acelaşi simţ al frumosului, cu toate că el era nobilul X. Iar ea, fiica lui Alessio. O luase uşor de mijloc, cum stau la fereastră, şi părea a-i vorbi ei când zicea încet:
Tu parii, e de la voce e la molie aura Lenta cedendo şi abbandona l’anima Del tuo parlar’su l’onde carezzevoli, E a strane plaghe năviga. 30
Dar el vorbea aspiraţielor lui, nopţii mării, poate chiar unei alte imagini de femeie. Dânsa asculta, pierdută cu desăvârşire în iluzia fericirei; îi săruta mâna ca un copil nevinovat şi-l ruga să-i mai spuie ceva, aşa, cu versuri. Era firea femeiască, caldă şi îmbătată de parfumul simţurilor, care găsea, în cadenţă şi în vorbe frumoase, malurile verzi pe care să-şi reverse sufletul.
— Ce frumoase lucruri ştii! îi zicea ea. E bine să fi poet şi să spui aşa minunate vorbe.
— Da, răspundea el, râzând de atâta naivitate. Îţi place? …
Ea voi să repeteze începutul versului şi ridică glasul:
— Tu parii…
El, repede, îi puse mâna la gură:
— Sââât! …
Apoi se retrase iute de la fereastră.
— Ce comedii faci! îi zise.
Ea îşi dusese amândouă minele la gură şi se întorsese repede, râzând încet printre degete şi sărind într-un picior prin casă.
— Tu parii, mai zise încă o dată încet, luându-se după el şi apucându-l de gât, tu parii e mi baci31.
— Destul, Ninna! Facem prea mult zgomot.
Fata se opri în loc şi se uită lung la el.
— Da’ ce ai? îl întrebă cu glas rugător. Pe cine supărăm?
— Pe cei ce dorm… şi poate şi pe cei ce nu dorm, adaose el mai încet, ducându-se binişor spre fereastră şi uitându-se pe terasa de la rândul întâi.
Ea se luă după el şi voi să vadă ce se petrece acolo; însă înainte de a ajunge ea la fereastra, X o apucă de braţe şi o opri.
— Nu-i nimeni; şezi ici binişor şi să închidem fereastra.
— Nu-i nimeni? întrebă Ninna lung, uitându-se în ochii lui. Dacă nu-i nimeni, lasă-mă să văd.
El o sili să vie spre el, mângâind-o, dar nedibăcia lui aprinsese ochii fetei.
— Lasă-mă! … strigă ea, smucindu-se deodată din mâinele lui şi sărind la fereastră.
Mai iute c’ecât ea, don Fabrizio o apucă de un braţ şi o învârti în loc, strângând-o aşa de tare, încât o culcă la picioarele patului. Dar oricât de iute o prinsese el, dânsa putuse zări o umbră albă. Rezemată de marginea terasei, şi şarpele geloziei o muşcă de inimă, cu atât mai repede că-l văzuse de mai multe ori rătăcind pe ţărmul mărei, alături de o doamnă tânără şi frumoasă.
Căzută astfel jos, fără putere, începuse să plângă. El închise repede obloanele şi se întoarse la ea.
— Ce copil alintat eşti, Nannina.
Fata ridicase spre el genele ei muiate de lacrămi.
— Cine-i femeia aceea?
— Ce femeie, Nannino?
— Nu te mai face, e o femeie, o ştii tot aşa de bine ca şi mine, zise ea suspinând, şi eu, ca o proastă, viu aici…
Gluma devenea supărătoare. Alături era lume care dormea; trebuia sfârşit cât mai repede.
— Fată dragă, eu nu ştiu pe cine ai văzut tu. Jos, la rândul întâi, şed mai multe familii…
Şi cu îndrăzneala lungei sale experienţe, trase drept în ţintă:
— Poate, să fie donna Giulia Glazero, o femeie naltă, cu care m-ai văzut de mai multe ori…
— Da, zise fata repede. Cine-i donna Giulia asta?
Dânsul începu a râde:
— A, brava, eşti geloasă… Prea bine… Apoi, cu nepăsare, ca şi cum n-ar fi fost vorba de el: donna Giulia e o femeie frumoasă, care şade la rândul întâi, are un copil, e văduvă şi mă plictiseşte…
— Spui drept? … da? … întrebă fata repede şi mulţumită.
— De ce n-aş spune drept? Dar înţelegi că oricât m-ar plictisi, nu mă pot arăta lumei cu o femeie în casă la mine.
— Aşa e, ai dreptate… Sunt o proastă… Dar trebuie să mă ierţi. Fă-mă ceva, ia-mă, cumpără-mă, ţine-mă alături de d-ta şi-ţi jur că nu voi îndrăzni să zic nimic…Acum mă duc. Tare mi-e urât să mă duc… Şi iar se întoarse spre el: Nu iubeşti pe donna Giulia, nu-i aşa?
— Ce copilă eşti! Nu iubesc pe nimeni decât pe tine. Adio, adio, Ninna!
Şi o împingea încet spre uşe. Ea se lăsă uşor pe braţul lui, fără să înţeleagă altceva decât că-l iubea din tot sufletul ei tânăr.
— Adio, dragă. Mâine.
— Da, mâine.
Şi se coborî pe scări, uşoară ca un fulg, sprintenă, caldă la gânduri. Ajunse acasă încet, bună; urcă spre odaia ei în hanul destrăbălat în care locuia, şi când ghebosul, care avea şi el o altă odăiţă alături, îi ieşi în cale, zicându-i cu răutate: „Aha, acuma se vine? …” dânsa îi trecu mâna peste obraz, cum avea obicei să facă, zicându-i:
— Culcă-te, culcă-te, amore. Noapte bună!
— Da, o fi noapte bună…
— Cum vrei.
Şi apoi îi închise uşa în nas, se dezbrăcă, şi adormi, parcă şi-ar fi avut patul în foile unui trandafir legănat de vânt.
Don Fabrizio trebuise a doua zi să dea explicări umbrei de pe terasă. Donna Giulia era buna lui prietenă de multă vreme. Mai toată lumea cunoştea această legătură, dar, fiindcă prejudecăţile societăţii în care trăiau erau cu sfinţenie păzite, nimeni nu ridica glasul. Ea văzuse foarte bine pe Nannina, însă, cu mândria femeii de speţa sa, nu-i rostise numele, ci numai atinsese chestia, aşa, pe laturi:
— Luna lui august e luna vedenielor, nu-i aşa, conte?
El încercă să minţă. Donna Giulia se uită la el lung:
— Vous etes bâte, mon cher. Un om inteligent nu minte niciodată. Te-am văzut!
— Pe mine? întrebă el cu putere, fiindcă era sigur că nu-l văzuse.
— Pe dânsa, ceea ce e mai rău. Ştiu toate izbânzile ce le ai pe la cafenea… îţi pui mintea cu un nenorocit de ghebos, ca să arăţi că ai demnitate… Şade ruşine! …
— Giulia! zise el tare, sculându-se.
— Mă dezgustezi, adause ea, întorcându-se cu scaunul.
Dânsul înţelese că trebuia sucită treaba repede în loc, şi, venind încct pe la spate, se lipi de ca ca mohorul.
— Iartă-mă, donna Giulia…
Ea se uită la el, dând tristă din cap.
— Te iert, se-nţelege. Pot să fac altceva? Eu nu ştiu ce plăcere găsiţi să alergaţi după toate femeile, cele mai căzute, numai ca să ne torturaţi… Mă chinuieşti, fiindcă ştii că te iubesc. Eu, zău, să fiu bărbat, zise ea mai încet şi cu vocea mişcată, îţi jur că nu m-aş uita la nici o femeie alta decât la a mea…
Apoi tăcu rămânând cu capul în mâni. El tăcea de asemeni, când Giulia întoarse privirile încet spre el şi cu o expresie fermecătoare de femeie, adaose:
— Nu-i aşa?
— Brava, brava! zise el. Vezi, acuma te recunosc… aşa eşti tu, donna Giulia.
Şi se urmară făgăduielile de iertare şi de credinţă până la marginea mormântului. Ceea ce însă se hotărî în această mititică luptă, fu că don Fabrizio trebuia să se lase de ştrengării, cel puţin vremelniceşte, cât or sta la Anzio.
— Am să te leg cu zgardă, să nu te mişti de lângă mine. Cu condiţia asta te iert…
— Bine, zise el zâmbind, dar lumea? …
— Lumea, te pricepi dumneata s-o învârteşti! în sfârşit, eu nu ştiu, isprăvi ea, cu argumentul cel din urmă „I femeilor, astăzi n-ai să te mişti de lângă mine.
Astfel stau lucrurile în seara când întâlnim pe Nannina venind pe ţărmul mării.
Fata se uita cu temere în jurul ei, fiindcă se sculase pe furiş de acasă, făcuse ocolul Oraşului şi o luase pe ţărmul mării, sperând că ghebosul dormea.
În mijlocul acelei nopţi feerice părea că totul se mărise: umbrele, simţirile ei, lumina…
Ajunse la hotel ostenită şi fricoasă…
Urcă scările în vârful degetelor, de-abia respirând, cu tot sângele grămădit spre inimă, cu inima ameţită de beţia fericirei viitoare, călcând pe lespedele de piatră cu o nespusă băgare de seamă, ca să nu deştepte pe cineva. Când ajunse în coridor, scoase cutiuţa de cerini32, aprinse un chibrit, de-abia primblându-l pe perete, şi merse astfel până la odaia în care locuia el. Aici, stinse chibritul şi bătu încet la uşe. Nici un răspuns. Atunci, bătu încă o dată, ceva mai tărişor; apoi aşteptă. Îşi auzea mintea cum îi huia în cap şi-şi simţea inima lovindu-se de piept. Mai bătu o dată, dar, neprimind iarăşi nici un răspuns, voi să aprindă din nou un chibrit, ca să vadă dacă nu care cumva greşise numărul camerii. Cu mâna, chiar în care ţinea cutia, se căută în buzunarul rochiei, spre a da de chibrituri, şi, se-nţelege, nu le găsi. În fuga gândurilor, îşi aţinti o clipă luarea-aminte asupra lor, şi numaidecât le simţi în mână. Scăpară din nou şi se uită la numărul camerii: era acela. Atunci, stinse iar lumina şi bătu pentru a patra oară, dar de astă dată tare; apoi îşi lipi urechea de uşe şi ascultă. Marea lovea uşor ţărmul, făcând acelaşi zgomot de mii de ani. Ea n-o auzea. I se păru că simte paşi prin casă şi că cineva vorbeşte sau râde. O bănuială îi trecu prin minte ca un fulger: don Fabrizio era înăuntru cu donna Giulia. Ochii i se făcuseră mari; plămânii nu se mai dilatau decât sus, la capătul pieptului; tremura ca o frunză. Cu urechea lipită de lemn, căuta să prindă cel mai mic zgomot dinăuntru, şi acum i se păru că aude de-a binelea şoapte şi râsete înfundate. Pierzându-şi minţele, apucă ivorul şi începu să zguduie uşa:
— Deschideţi! …
Şi fiindcă tot nu se arăta nimeni, clănţăni şi strigă şi mai tare:
— Deschideţi! …
Vecinii se deşteptaseră în hotel şi scoteau capul, să vadă ce comedie se petrece. Un chelner, trezit şi el din somn, veni ca pompierii, cel din urmă.
— Da’ ce te-a apucat, de vrei să dărâmi casa? Pe cine cauţi?
Ea era pierdută, ca o nebună.
— Să deschidă, zise, ţinând mereu clanţa şi tremurând.
— Ce, eşti bolnavă, fetică? Du-te de-acolea, că nu-i nimeni înăuntru.
Nannina însă părea că nu mai înţelege graiul omenesc şi urma a zgudui uşa. Chelnerul se apropie de ea şi-i făcu vânt cu mâna.
— Ce, n-auzi? îţi spusei că nu-i nimeni în odaie. Vrei, pesemne, să te dau pe mâna guardiei.
Şi totodată luă o cheie de la brâu şi deschise camera, trântind uşa de perete.
— Poftim! zise el răstit.
Nannina vârî capul înăuntru, ca sărită din minţi. Nu era nimeni.
— Aşa? … zise ea lung. Iaca mă duc…”
Şi ruşinată, huiduită de privirile chelnerului, care o măsura de sus până jos, porni încet pe lespedele de piatră şi coborî seara. Când ajunse jos şi dete de aer, răsuflă din greu. I se părea că fusese închisă zece ani în fundul unei ocne. Crezu că tot trupul i se destinde şi se moaie, ca o coardă ce era gata să pocnească. O luă binişor spre casă, de astă dată de-a dreptul. Era aşa de ostenită, încât, ajunsă la colţul cheiului, şezu pe o piatră şi se uită, în jos, la mare, fără nici o idee. Capul îi rămase cu desăvârşire gol. Încet, o porni iar. Urcă scările domol, fără nici o grije de ghebos or’ de altcineva, şi ajunse sus la ea. Aci dete de tatăsău, care rezemat pe un cot, în patul ei, îşi fuma pipa. Lucrul acesta o dezmetici puţin, fiindcă era neobicinuit: Alessio dormea totdeauna jos, la marină.
— De unde vii, fetică, pe vremea asta?
Ea stete un moment la îndoială, simţind parcă greutate să-şi aducă aminte, şi-i era aşa de silă să minţă, că-i veni până în gură să spuie adevărul.
— Viu… de la Giudita, zise ea încet.
Ghebosul se primbla prin odaie, pufnind pe nas.
— O fi, zise el rânjind.
— Şi ce-ai făcut la Giudita până despre ziuă? o întrebă din nou bătrânul.
— Ceea ce fac întotdeauna: am cântat.
— O fi, mârâi iarăşi ghebosul, ai cântat fără chitară…’
Fata se uită la el peste umăr cu dezgust. Simţea că toată comedia asta era pregătită de el. Dar tăcu. Dânsul, dimpotrivă, se aprinse şi mai tare, venind până aproape de ea, ţanţoş:
— Ce te uiţi aşa la mine? îi zise răstit. Ei fi crezând că mă sperii? … Aşa este: n-ai fost la Giudita, cum n-am fost eu! Vii curat de la hotel!
— Ia ascultă, slutule, zise fata, ieşindu-şi din răbdări, mult am să-mi mănânc amarul cu tine? … Viu de la hotel, ei şi, ce-ţi pasă ţie? …
— Aha! … zise el lung şi supărător.
Alessio, la vorbele fetei, se sculă în sus.
— Ce-ai zis? o întrebă.
— Dă-mi pace, tată, şi dumneata! Am/ zis ce mi-a plăcut.
Dar, înainte de a fi sfârşit, bătrânul îi dete o palmă de răsună odaia.
— Am să-ţi sucesc gâtul la spate, zise el înjurând-o. Mai bine decât să mă faci de râs, te ucid!
Şi astfel, bolborosind, ieşi din odaie, trântind uşa după el.
Fata căzuse pe o scândură de călcat, ce era întinsă pe două scaune, şi începuse să plângă. Lacrămile îi erau aşa de trebuincioase, că tată-său parcă îi făcuse bine dându-i palma.
Bietul ghebos încremenise într-un colţ, fără a mai sufla.
După câtva timp, Nannina se sculă binişor şi începu să se dezbrace. Inima lui Domenico bătea nevoie mare la vederea umerilor frumoşi ai fetei. Ea se întoarse spre el încet.
— Du-te de te culcă, îi zise fără răutate.
Ghebosul plecă, umilit, şi intră în odaia lui de alături.
III.
Din seara aceea. Nannina nu mai merse singură nicăieri. Alessio o însoţea peste tot. De cânta în localul băilor, bătrânul sta rezemat de seara ce da în apă; de intra în vreun restaurant, el rămânea la uşe, uitându-se la toţi bărbaţii şi părându-i-se că vede în fiecare un don Fabrizio. Dânsul nu-l cunoştea decât din nume.
Însă acesta nu mai venea pe unde cânta Nannina. Fata ridica Ochii cu sila de pe coarde şi se uita în juru-i fără nici un interes. Printr-o înţelegere tăcută, nici Alessio, nici ghebosul nu vorbeau de vinovat, deşi amândoi se gândeau necontenit la dânsul. Cântecele se urmau ca fluturii udaţi de ploaie, grele, ostenite, şi ghebosul era silit adesea – să-şi zdrăngănească mandolina mai tare, ca să deştepte pe Nannina.
— Mai repejor, Nannino!
Ea se mai aprindea câte puţin şi iar cădea în măsura cea adormită.
Din fericire pentru renumele lor de cântăreţi, valul furiei trecea încetul cu încetul, şi în sufletul fetei rămânea golul primejdios al amorului, a cărei lângezeală fizică şi melancolie sufletească sunt atât de comunicative şi de pătrunzătoare. Acum, când cânta: „Vorrei morir’ nella stae/ion del’ anno”, era o adevărată jale pe la mese. La capătul refrenului se auzea din când în când câte un oftat, scăpând din piepturi tinere, ca o rachetă ce se aprinde din greşeală.
Despre don Fabrizio ea nu mai ştia nimic de câteva zile. De când cu scena de la hotel, nu mai îndrăznea să vorbească portarului. În restaurantul Sirenelor, ce da pe mare, nu putea intra, fiind acesta un loc de petrecere al nobilimei romane. Dar din când în când se uita pe furiş prin crăpăturile scândurilor şi vedea mai prin toate cabinele. Nu zărise pe don Fabrizio pe nicăierea, aşa că aştepta.
Într-o seară, între două cântece, se sculase de la locul ei şi, cu braţele pe rezemătoarea puntei, se uita în liniştea mării. Toate celelalte localuri ce dau pe apă erau deschise. Rar, câte o barcă se oprea lângă seară, şi iubitorii de singurătate sau perechile de fericiţi se coborau prelung, încet, rezemându-se de braţ, ca unii ce nu se îndestulează j niciodată. Fata privea la ei, în tăcere. Depărtarea, lumina fanarelor ce se oglindeau în apă, umbrele lucrurilor, ste-j lele cerului, ce tremurau în adâncul spaţiului, îi umplură închipuirea de fericirea ei însăşi, şi parcă se văzu pe sine1 lăsându-se jos din barcă, rezemată de braţul lui şi strângându-se de el, albă, cum se ştia că este şi mai frumoasă; decât altele… Şi, fără precugetare, îşi ducea mâna la o şuviţă de păr ce-i flutura pe frunte şi şi-o strângea la loc,; ca să fie fără vină faţă cu iluzia ce o stăpânea.
Dar, cu cruzimea cu care faptele dărâmă câteodată visurile noastre, o luntre ieşi din întuneric tocmai atunci şi intră în raza luminată a restaurantului Sirenelor. O pe-; reche se coborî şi se duse spre mese. Când ajunseră sub lumina lămpilor, Ninna îi recunoscu: era don Fabrizio şi donna Giulia.
Ce se petrecu atunci în inima fetei lesne se poate pricepe. Din durerea ei, oarecum senină, trecu într-un simţimânt josnic, de ură şi de scârbă. Îşi ridicase capul şi se uita cu ochii pătrunzători în lungul depărtării, căutând să vadă toate mişcările lor. Sângele îi bătea în vine ca după o sperietură, rar şi puternic.
Dânşii intrară înăuntru, într-o cabină. Ninna rămasei neclintită câteva lungi minute, apoi veni lângă ghebos, j turnă un pahar de apă şi-l bău pe nerăsuflate.
— Eu o să mă duc acasă, zise ea, nu mă prea simt bine. Tu rămâi, dacă vrei.
Ghebosul se uită la ca cu privirea rugătoare… J
— Măcar un cântec dacă mai făceam…
— Bine, dar eu nu mai pot cânta. Fă tu prima din mandolină, şi eu te acompaniez.
Aşa se şi urmă. Limpeziciunea cu care vorbea era un fel de înşelăciune a minţei. Când începu să lege acordu1 rile pe chitară, degetele se prindeau de coarde cu încleştare spasmotică. Mâna stângă fugea de sus până jos pe riglele de metal cu o nespusă repeziciune. Ghebosul luase j şi el vânt şi, când sfârşiră, cei câţiva întârziaţi de pe la mese j izbucniră în aplauze. Fata s6 uita la ei fără a înţelege. Tremura ca o frunză. Se sculă fără a zice nimic şi plecă. Alessio se luă după ea, pe când ghebosul rămase să strângă instrumentele.
Porni pe nisip la deal înspre Sii’ene, şi, când fu aproape de restaurantul de lemn, se opri şi strigă pe tată-său.
— Hai că viu, zise bătrânul.
Dânsa începu a căuta crăpăturile scândurilor. Trecea de la o cabină la alta, plecându-se şi ridicându-se după cum putea să vadă. Era lume puţină. În cele din urmă, se opri.
— Babbo, zise ea deodată, chemând pe tată-său. Bătrânul se apropie şi-şi lipi, ochiul de seânditră. Înăuntru X şi donna Giulia stau la o masă şi aşteptau. Erau aşezaţi faţă în faţă şi vorbeau. Alessio ţinea pe fată de mână şi căuta să-şi facă loc ca să vadă mai bine.
— Asta-i? … întrebă el încet.
Ninna abia respira.
— Da.
Apoi dete pe bătrân la o parte şi se puse din nou să privească. Aşchiele lemnului îi intrară în frunte. Dar cum îl ţinea de mână, Alessio simţi că îl strânge din ce în ce mai tare, că vine spre el, se moaie şi cade la pământ fără putere. Ameţit şi el de beţia geloziei, îşi lipi ochiul cu furie de spărtură… înăuntru, don Fabrizio se ridicase de pe scaun, se apropiase de donna Giulia, care se plângea că-i e cald, şi-i luase pălăria din cap, sărutând-o şi aspirând parfumul părului ei.
Alessio, înrăutăţit şi aprins, avu o clipă pornirea de a da cu piciorul în baratcă, de a o dărâma şi de a strânge de gât.pe cei doi tineri. Dar se stăpâni şi vru să plece de acolo, ca să se smulgă de la acea ispită. Făcu câţiva paşi spre casă, şi un moment uit㔄 de Ninna, apoi repede se întoarse spre ea.
— Scoală, fată! … haidem!
Ea de-abia putu să se ridice de jos şi, cu o nespusă efârşeală la inimă, porni încet lângă tată-său spre casă. Alessio nu avea astâmpăr. Mergea câte o bucată repede, lăsând pe fiică-sa în urmă, şi apoi se oprea să o aştepte.
— Haide, fată, dă mai iute.
Tocmai când ajunseră la hanul Nanninei, bătrânul o opri de mână şi o ţinu câtva timp, gândindu-se.
— Aşa e? zise el, vorbind parcă într-aiuri.
— Da, răspunse fata, înţolegându-l acum.
— Noapte bună. Mâine seară vii devale, ha?
— Da, noapte bună.
Şi astfel se despărţiră.
Câteva zile de-a rândul după aceea, Nannina nu se mai văzu pe nicăieri. În fiecare seară se cobora pe ţărm, aştepta sub o luntre ce era răsturnată pe nisip, ca un cort, cu gheboşul alături, şi când se întuneca bine, se urcau cu Alessio în barcă şi plecau. Nimeni nu vorbea, dar câteşitrei păreau a se înţelege de minune. Bătrânul trimitea pe Pippo să se culce şi, fără a aprinde felinarul „Luisei”, ieşea mai la larg, cam între cele două restaurante, şi se punea la pândă.
Ce pândea?
Întruna din seri, pe când o barcă pornea încet şi liniştit de la Sirene, Alessio se repezi la lopeţi, zise ghebo-:, sului să treacă la cârmă şi, cu repeziciune, îndrumă pe „Luisa” spre Nettuno, ţinându-se la oarecare depărtare de ceilalţi călători. Mişcarea lopeţilor lui se făcea cu o re-l gulă desăvârşită. Nu se auzea nici un zgomot când le muia şi le scotea din apă. În picioare, cu faţa înainte, ca să poată vedea, el se uita ţintă asupra celeilalte bărci. Când aceea trecu dincolo de felinarele stabilimentului de băi, el se maii apropie de dânsa şi zise ghebosului, care ţinea cârma
— Bagă de seamă! …
Apoi, dând o lopată în mâna fetei, ca să fie mai cu multă putere, merseră câtva timp încă, ţinând tot cam pieziş, şii când erau la o depărtare de câţiva paşi, el zise lui Domenico.f
— Acum!
Ghebosul făcu o mişcare în loc, şi luntrea lor se duse de-a dreptul cu ciocul în coasta celeilalte, pe care o izbi cu putere şi o răsturnă. Se auziră două ţipete în tăcerea nopţii şi apoi câteva strigăte desperate. Alessio voi să iasă la larg. Însă, înainte de a se desfăşura din învălmăşeală, Ninna sări în apă. Ştia ori nu ştia să înoate, cine mai putea spune? …
Deşi nu erau departe de ţărm şi fundul mării era pre-. Lung, bătrânul încremeni. Noaptea era întunecoasă, mareal suna încet din maluri şi înghiţea orice zgomot. Alessio sel repezi la corn şi începu să dea alarma. Gemetele lui sfâşiau j aerul…
În luntrea dintâi erau don Fabrizio şi Giulia.
Când fata îi văzu pierzându-se, se aruncă după el…
Toată poliţia portului se puse în mişcare, şi unul după altul ajunseră pescarii mai isteţi. Se căută, se cercetă peste tot şi se găsii’ă luptându-se cu ierburile pletoase câteştrele persoanele din luntrea dintâi. Luntraşul, îndată ce fu scos afară, începu să se răstească la Alessio, făcându-l bandit şi asasin. Toţi ceilalţi* săriră să pună mâna pe el.
În barca lui Alessio, ghebosul striga cât putea că mai e cineva care se îneacă, dar bătrânul, fără să înţeleagă, urmă a suna din corn’, lung, lung, şi sperios…
Roma, 1889
