SPRE MARE.

Amicului meu, T. G. Djuvara.

Manuscris străin:

Mă mir şi eu că încep să scriu. N-am scris de când sunt şi poate nici n-am gândit mai mult. Cu toate acestea, am avut de multe ori unele idei destul de limpezi asupra acestei omeniri încâlcite şi întristătoare, şi, mai mult decât atât, am priceput întotdeauna cu o rară înlesnire durerea.

Eu sunt un om stins. Fac parte din acea mare tabără a tinerilor care, lipsiţi de o dreaptă măsură în înflorirea puterilor vieţii, m-am lipit de împrejurări, fără ca să am puterea de a le mâna eu, ci fiind de-a pururea mânat şi stăpânit de de. De aceea n-am ajuns la nimic. Sunt şi voi muri un om de rând, fără ca cel puţin să fi căpătat vreun titlu academic. Eu, la drept, nici nu prea ţineam la asta, dar o spun fiindcă voiesc să mă judec cu nepărtinire. Am wmas, prin urmare, student, dar nu student ca cei din romanele franceze, ci student la Bucureşti, adică: un fel de nimic, lipit de mahalaua Antimului, care mucezesc în arhivele Curţii de Conturi, fără ca să am, cu toate astea, cea mai mică tragere de inimă cătră aritmetică.

Am cetit mult, şi asta mă şi mai ţine; dar am cetit fără socoteală; câte n-am mai răscolit prin biblioteca statului şi de câte ori, când mă hotărâm să-mi trec examenele, nu mă pomeneam la mijlocul lui Faust, când se suna clopoţelul de ieşire, fără ca să fi deschis măcar pe Demolombe; de câte ori nu uitam toate în juru-mi şi, cetind pe Jocelyn 2 mă pomeneam cu ochii pe cer, tăind cu gândul, în spaţiul ce-l încadra fereastra, văile şi munţii bietului călugăr! … Pentru că eu tot mai cetesc pe Lamartine. Moda n-am urmat-o nici în îmbrăcăminte, necum în gusturile mele literare.

De felul meu sunt de la ţară. Pe tata nu l-am apucat, fiindcă a murit pe când nu mi se întipărea nimic în minte, căci altfel nu l-aş fi uitat niciodată. Mama a trăit până mai acum cinci ani şi a murit cu durerea în suflet de-a mă videa rămânând un om de rând. Ştiu eu bine. O cunoşteam ca şi pe mine însumi. Era o femeie deşteaptă şi harnică, care voia să muncească ca să mă înlesnească să învăţ. Însă simţeam că avea o nedumerire mare în privinţa carierei mele. Ar fi dorit să învăţ Dreptul, ca să ajung sus de tot, i fiindcă îmi zicea că am cap. Mamă nu e? … Pe de altă parte, i nsă, avea un fel de simpatie ascunsă pentru tot ce era istorisire fantastică, vers răsunător sau dramă atingătoare. Firea ei cea adevărată o punea în rândul oamenilor aleşi. Ştiu cum, ori de câte ori venea la Bucureşti, intra prin toate librăriile şi cumpăra tot ce se tipărea în româneşte. Atâta limbă ştia, sărmana. Pe Gr. Alexandrescu, pe Bolintineanu, pe Costachi Negruzzi şi mai în urmă pe Alecsandri îi cu noştea aproape pe de rost. Eu, când mergeam vara acasă şi j vream să-mi aduc aminte de câte ceva, mă duceam la dânsa râzând:

— Mamă, ia deschide-ţi almanahul şi spune-mi cum începe bunăoară fabula Toporul şi pădurea?

Iar ea, numaidecât: „Minuni în vremea noastră nu văd a se mai face, Dar că vorbeau o dată lemne şi dobitoace Nu rămâne-ndoială…” etc.

Astfel că patima mea pentru cetit cred că mi-a rămas de la mama.

Cea dintâi şi cea mai adevărată durere a mea a fost moartea j? i. Trăiam în Bucureşti, într-un hăitic de stu-J den ţi băfrâni, cu care cutreieram mahalalele, cafenelele şi balurile mascate. Nu mă gândeam la nimic, dar absolut la S nimic. N-aveam nici un fel de simţimânt pentru lumea dinafară, şi cea din mine dormita, sau poate nu avea fiinţă. Stam în uliţa Antimului, mâncam la un armean în ulicioara Sf. Nicolae şi jucam tablele la Strobel. Aveam o mulţime de, prieteni, deşi nu-i căutam. Din fire nu prea sunt vorbăreţ, şi când un om nu mi s-o potrivi, nu-i pot lega trei cuvinte la un loc.

Moartea maică-mii mă găsi în aceste împrejurări.

Nu pot bine cunoaşte ce s-a petrecut în mine când m-am dat jos acasă, la Vălenii-de-Munte, şi am văzut pe mama întinsă în mijlocul odăii, galbenă şi suptă de adierea morţii. Ştiu numai că parcă s-ar fi rupt un zăgaz care îmi împrejmuia inima şi o gâlgâială de tremurare mi se urca în gât de mă îneca. Înghiţeam cât ce puteam, fără să dovedesc a-mi opri nodul ce mă strângea de gât. Când luai basmaua de la gură, băgai de seamă că era plină de sânge. Cineva mă duse într-o odaie alături, unde mă sili să mă culc. Era mai presus de puterile mele să stau liniştit, şi parcă sângele ce îmi venise în gură mă descărcase puţin de greutatea care mă apăsa. Venii din nou în odaia unde era maică-mea moartă şi mă podidi un plâns fără seamăn. Simţeam bine că cu dânsa piere singura fiinţă care mă iubise cu cea mai întreagă şi mai caldă dezinteresare. O duseră la groapă şi, după ce căzu ţărnă pe sicriul ei, ne întoarserăm acasă, tăcuţi şi singuri: eu, proprietara moşiei pe care o ţinea mama cu arendă, fata ei şi satul întreg.

Şezui la ţară atunci vreo două luni de zile, sub cuvântul de a-mi regula moştenirea, fiindcă mama îmi lăsa ceva, dar, în adevăr, şezui fără să fac nimic. Marele meu cusur a fost întotdeauna lenea. Aci însă stam de milă. Mă apucase un fel de părere de rău puternică, că nu-i făcuserăm niciodată plăcerea de-a sta o vacanţă întreagă cu dânsa. Mă rugase de atâtea ori! … Pe fiecare zi descopeream prin casă şi prin hârtiile ei chipul cum se gândea vecinic la mine, cum se scula dimineaţa cu cugetul de a-mi adăoga un grăunte mai mult la avere, cum se culca gândindu-se să-mi scrie şi să-mi trimeată a doua zi câte ceva de ale îmbrăcămintei, sau de ale mâncării…

Atâtea învăţai şi trăii în aceste două luni de linişte şi de singurătate, că mă reîntorsei la Bucureşti aproape alt om. Părăsii cu desăvârşire cafeneaua şi prietenii. Îmi luai o casă mai bunicică şi comandai tot felul de cărţi de drept. Vreo câteva luni de zile nu ieşii în oraş, hotărât să-mi trec examenele, spre a împlini astfel dorinţa maică-mii cel puţin după moartea ei, dacă n-o făcuserăm cât fusese în viaţă. Mă şi înscrisei la examen, fiindcă îl pregătiserăm destul de bine şi aşteptam numai să-mi hotărască ziua spre a-l trece.

Nu ştiu dacă altă lume o fi tot astfel, dar eu n-am putut niciodată să înfrunt, cu câştig pentru mine, o discuţie cu oameni străini. Chipurile necunscute cu care intru în vorbă mă intimidează. Aşa că, deşi înscris la examen, când veni ziua să-l trec, fugii din Bucureşti. De atunci nici nu m-am mai gândit la jurisprudenţă.

În cinci ani de zile am călătorit foarte mult. Am fost în călătoriile mele adeseori mulţumit, dar de-a pururea rece şi, chiar cu rizicul de a întrebuinţa un cuvânt greu, nenorocit. Pentru că nu e un nonsens de-a zice că cineva poate fi nenorocit şi mulţumit în acelaşi timp. Linia vieţii noastre are atâtea cotituri singuratice, încât fiecare din de poate ascunde câte o umbră izolată, deşi în întreaga ei lungime e pustie.

E greu să mă judec singur, dar cred că nu sunt un om rău. Mai cu seamă de la moartea maică-mii, m-am învăţat să iert foarte mult, şi, deşi adeseaori simt că lumea mă înşală, când pot să fac binele, îl fac…

Cu toate astea, viaţa e grozav de tristă şi de ostenir toare, iar oamenii, nespus de triviali. Eu am astăzi aproape 33 de ani şi pot jura că n-am cunoscut o singură femeie care să ajungă idealul ce a răsărit în mintea mea nu ştiu de unde, ca o lună ce răsare târzie, dar blândă şi albă, într-o noapte tăcută şi posomorită. Poate că şi neîndrăzneala mea m-a împiedicat de-a cunoaşte bine femeile. Poate…

Dar desigur, când cineva nu e născut pentru a fi donjuan, şi poate chiar când e, adevărata mângâiere a sufletului o găseşte tot în lumea ideală. Voi să-nţeleg prin aceasta că impresiile noastre cele trainice şi fără de nici un fel de amestec ordinar nu ne vin decât de la artă. Eu nu vreau câtuşi de puţin să mă fălesc, dar cânt aproape din toate instrumentele. Cânt din toate slab, dar din toate izbutesc să produc efecte care să mă mişte, şi mai cu Seamă mă mulţumeşte ţitera, un instrument puţin răspândit, dar poate tocmai pentru asta foarte atingător. L-am auzit pentru întâiaşi dată în Alpii Styriei, într-un cătun dimprejurul Innsbruckului, cântat de un ţăran pe o masă de lemn, noaptea, dinaintea casei. Aşa de duios mi s-a părut, atât de vorbitoare şi de dureroase vibrau coardele, încât ai fi zis că sunt întinse pe un piept omenesc care sufere. Se înălţau notele, plângând, în tăcerea monumentală a nopţilor alpeşti; se urmau, topindu-se una într-alta; se mângâiau împreună, parcă ar fi făcut un cor de glasuri blânde, care veneau să plângă dimpreună cu dorul celui ce cânta.

De atunci m-am apucat de ţiteră şi am izbutit până la un oarecare punct s-o-nvăţ.

Spun asta, pentru că se leagă cu istorisirea ce are să urmeze.

După moartea maică-mii, precum am mai spus, cinci ani de-a râhdul m-am dus în străinătate. Niciodată nu m-am căutat de nimic, fiindcă de ceea ce sufeream eu nu e doctorie: îmi era urât. Şi nu m-am plâns la nimeni. Cine are vreme să-ţi asculte aiurările, când umbli, mănânci şi cânţi din ţiteră şi când mai ales n-ai o singură fiinţă în lume care să se neliniştească de insomniile şi urâtul tău? Anul trecut, cătră primăvară, m-a cam supărat o mână, şi doctorul. În treacăt, m-a povăţuit să mă duc vara la Lacul-Sărat. Am zâmbit ş-am tăcut. Durerea însă repetându-se, se repetă şi povaţa:

— Trebuie să te duci neapărat la Lacul-Sărat sau la Mehadia, şi eu te-aş povăţui să te duci mai bine la LaculSărat, fiindcă e aşa şi altminteri, îmi îndrugă el o mulţime de cuvinte, pentru care trebuia să mă duc la Lacul-Sărat.

Când mă gândii cât era să fie de urât şi de sălbatec acest loc, care, după cum mi se spuneă, n-avea fir de munte sau de vale pe alăturea, îmi venea să-mi uit durerea de mână şi s-o pornesc încolo, prin lumea largă. Dar doctorul mă cicălea mereu:

— Du-te la Lacul-Sărat, dacă vrei să te faci bine.

Mă hotărâi, în sfârşit, să mă duc la Lacul-Sărat.

Am ajuns să cred că nu e nimic în lume care să impresioneze pe om în prea mult bine sau prea mult rău când sufletul ajunge să se desfacă de realitatea imediată şi să plutească într-o altă atmosferă. Într-adevăr, sosind la Lac, lucrurile mi se înfăţişară destul de triste, dar cu puterea la care spuneam că am ajuns de a nu mă lăsa primelor impresii, îmi făcui singur îndreptare, punându-mă pe drumul cel mai sigur al lecuirii: băile regulate şi credinţa că de îmi vor fi prielnice. A istorisi tot ce era în Lacul-Sărat îmi pare de prisos, pentru că nu era nimic vrednic de luat în băgare de seamă. O mulţime de lume din Bucureşti, pe care o cunoşteam şi o prea cunoşteam, de-a pururea nemulţumită de băi şi de birturi; câteva capete străine fără de importanţă; vreo două-trei tarafuri de lăutari; soare, praf – sau ploaie, noroi şi miros displăcut de la lac. Iată, în scurte cuvinte, la ce se reducea perspectiva unei luni întregi din viaţa mea. Spre petrecere, aveam cu mine pe Jocelyn, pe Don Quijotte, ţitera şi urâtul.

. La Lac se dau în toate joile şi duminicele şi adeseaori şi-n celelalte zile baluri. Vorba bal este mai mult o figură, fiindcă de fapt era o adunare de tot felul de lume, strânsă într-o şandrama, în care praful, amestecat cu federweiss I şi cu miros de lac şi cu parfumul doamnelor, lăsa o impresie grozav de ciudată.

În prima seară în care intrai într-unul din aceste baluri, observând, printr-o mişcare naturală a bărbatului, capetele de femei ce erau înăuntru, recunoscui, nu făr’ de mirare, pe fosta stăpână a moşiei ce o ţinuse maică-mea multă vreme, însoţită de fiică-sa. Eu credeam că de nici nu-şi mai aduc aminte de mine sau că nu voiau să-şi mai aducă aminte, de vreme ce le întâlniserăm, în răstimp de cinci ani, de vreo câteva ori prin Bucureşti şi trecuserăm pe lângă dânsele făcându-mă că nu le cunosc. Acesta este un alt păcat pe care-l am. Dar a cui e vina dacă figurile străine care se uită la mine mă neliniştesc? … Şi apoi ea trăia într-o lume în care eu nici nu vream şi nici nu prea puteam să intru. Fui însă foarte mirat, şi, ca să spui drept, îmi făcu plăcere, când d-ra Matilda, jucând cadrilul, îmi zise în treacăt:

— Bună seara, domnule Haralamb.

Eu îngânai un bună-seara sfios şi mă pusei s-o privesc mai bine,. Aşteptând minutul când trebuia să se oprească.

Cine n-a văzut femei, şi femei frumoase? Toată lumea le caută, pentru că temelia esteticei fiind chiar ochiul omenesc, subiectele cari vin să turbure, prin comparaţie, noţiunea obiectivă a frumosului din noi ne devin simpatice. Dar cine a văzut femei care n-au nimic din regulele primite ale frumosului, şi cari cu toate astea plac, atrag la dânsele ca nişte primejdii? Oare ochiul meu este bolnav şi urâtul mi-a stins puterea de-a pricepe liniile?

Nu pot spune nimic cu hotărâre. Ştiu numai că după ce s-a oprit din joc, m-am apropiat de dânsa şi am început să vorbim.

fi sau n-o fi ceva dincolo de ochiul fizic, ori viaţa omenească pune în privire acea scăpărare a sufletului care n-are decât fiinţa ce o are căldura în orice rază de lumină? … Explice cine va putea.

Când însă începu a vorbi şi-şi fixă pe mine ochii negri, a căror privire pornea cam de sub geana de sus, mi se păru că prin lumina lor se întinde de la ea la mine o punte străvezie, pe care gândurile noastre, de demult prietene, se recunoşteau. Când mai vorbiserăm eu cu dânsa?

Îmi spuse cum m-a întâlnit de la moartea maică-mei de mai multe ori prin Bucureşti şi a văzut cu părere de rău că am o nespusă îndemânare de a-mi uita prietenii.”

— Prietenii de nenorociri – fiindcă noi ţineam grozav demult la d-na Haralamb, îmi adăogă – sunt mai adevăraţi decât ceilalţi prieteni… Mă înşel?

După aceea sculându-se, cu o mişcare îndemânatică, îmi luă braţul şi mă duse dinaintea mumei ei.

— Vino să te prezent, sau mai bine să te reprezent mamei.

Aci deschisei şi eu gura:

— Nu sunt comedie.

— Şi nici eu actor, îmi zise repede. Dar, oricum, dacă nu eşti comedie, d-ta poţi fi dramă, adaose cu o foarte uşoară nuanţă de luare în râs.

Mă înfăţişă şi mamei sale, şi după aceea se duse să joace. Bătrâna era un spirit luminat şi bine deprins. Vorbea cu discreţie şi cu blândeţe. Încercă să mă facă şi pe mine să vorbesc, dar nu izbuti. Mi-am mărturisit păcatul; nu sunt în stare să leg două cuvinte cu oamenii pe cari nu-i cunosc. Vecina ei de alături îi spuse nu ştiu ce, că se întoarse spre dânsa, şi eu putui să privesc în ticnă pe Matilda, care juca. Era foarte mult înconjurată de tineri. Toţi se grăbeau să-i facă câte un serviciu şi de-abia unul o lăsa, că îndată altul o şi lua la vals. Ea părea că joacă cu plăcere.

N-am jucat niciodată, decât numai când eram tânăr de tot, în baluri mascate, cu femei necunoscute, de care nu mă lipeam. În lumea cealaltă, însă, n-am putut pricepe lucrul acesta decât într-o singură împrejurare: când perechea care joacă este alcătuită dintr-un om şi dintr-o femeie care se iubesc. Altfel mi se pare o destrăbălare, ocrotită de societate şi adeseori chiar impusă. Cu ce încredere îşi întindea, bunăoară, Matilda braţul ei rotund şi aristocratic pe umărul celui dintâi nătărău, căruia îi venea chef să joace, şi cu ce drept acesta venea să-i prindă mijlocul în braţele lui strâmbe şi îndrăzneţe?

Dar ea, cât de elegant îşi purta trupul după măsura valsului şi ce frumos îi alunecau picioarele, de-abia atingând pământul! … Am stat acolo ca vreo jumătate de ceas, cât a ţinut muzica, urmărind-o cu ochii prin toate colţurile, până m-am pomenit că mă apucă o nespusă părere de rău că nu ştiu şi eu juca!

— Nimicuri! … zisei sculându-mă, maimuţării! …

O, Doamne! Astăzi, când stau rece şi mă gândesc, cine poate hotărî despre nimicurile sau adevărurile cari ne ating sufletul? Ce este şi ce nu este cu putinţă? Dacă sunt oameni cari plâng de durerea de a nu fi fost priviţi într-o seară de o femeie iubită, sau dacă o strângere de mână în fuga unui vals e în stare să te facă fericit, asta dovedeşte că aceste nimicuri ating inima omului; şi tot ce ne atinge, tot ce ne face să suferim sunt lucruri grozav de serioase…

După ce muzica încetă, Matilda veni lângă mamă-sa şi, prin urmare, lângă mine. Demult ce jucase se-nroşise. Prin mijlocul obrajilor îi alergau nişte dungi subţiri ca de pe opal, cari, în aprinderea chipului ei, îi dau aerul unei făpturi inspirate, din altă lume. Din pricina căldurei îşi mişcase părul de pe ochi la o parte, şi fruntea albă şi rotundă se ivi. Luminând chipul ca o idee curată. Încă o dată: nu era frumoasă; şi cu toate astea, cât de frumoasă părea!

— Cum vi se pare balul, domnule Haralamb?

— Destul de frumos… Ceva cam amestecat.

— Nu-i aşa? Eşti silită să joci cu toată lumea şi să faci tot felul de cunoştinţe.

— Cunoştinţele de la băi nu sunt aşa de trainice, zisei eu cam pe furiş, uitându-mă la dânsa.

— Atâta e norocul, îmi răspunse cu simplitate şi fără cea mai mică intenţie.

Însă şarpele ispitei mă muşcă de inimă şi mă făcu să lungesc vorba cam anapoda, eu, care altădată nu vorbeam nici cât trebuia.

— Aşa este, zisei cam înţepat, cunoştinţele de la băi nu trebuie să trăiască.

Ea se întoarse răpede şi se uită la mine cu mirare. Pe buze îi trecu o zâmbire uşoară şi aproape nebăgată în seamă, care se rosti ca judecata cea mai aspră asupră-mi:

— Domnule Haralamb, să vă spun: cunoştinţele pe cari dorim noi să le facem şi cunoştinţele pe cari doresc alţii să ni le facă sunt două lucruri deosebite…

Mi se păru că vrea să mai zică ceva, dar tocmai atunci veni un domn şi o rugă să joace cadrilul cu dânsul.

— Mulţumesc, domnule, l-am dat.

După câteva minute veni un altul, care se duse cu neelaşi răspuns; după acesta, un altul, şi aşa vreo patru la rând. Eu tăceam şi tăcea şi ea. Când începu cadrilul, băgai de seamă că nu vine nimeni s-o ia la joc. Fără voia mea, mă sculai în picioare şi privii prin lume la întârziatul cavaler al Matildei. Cine era acest sălbatec?

Ea înţelese se vede gândul meu, căci râdea.

— Căutaţi pe cineva? mă întrebă.

— Pe nimeni, dar… văd că nu vine…

— Cavalerul meu? Nu există. Am fost silită să spun un neadevăr ca să scap de a mai juca. Sunt aşa de ostenită! … Au să se uite toţi la mine destul de urât, dar ce-mi pasă! îmi pare rău numai c-am spus minciuni.

Eu urmai de a tăcea. Ea asemeni.

Ce ciudat îrtcep simţirile inimei noastre! Mi se păru că Matilda a priceput că eu nu doream să joace şi de aceea a întrebuinţat această şiretenie, şi parcă în mintea mea se făcu senin şi cald, şi o bunătate fără margini îmi umplu sufletul. Tocmai după ce am trecut prin această împrejurare a vieţii am putut pricepe că-sunt o fire cam exagerată, care sufăr de toate nimicurile şi le strâng în mine. Această întâmplare că Matilda nu voi să joace cadrilul, putea să fie în mintea ei – şi cred chiar că era – cu totul nevinovată de suferinţa mea; fiindcă toate aceste simţiri mulţumitoare treceau ca o nălucire prin obosita mea fiinţă şi sfârşeau prin a mişca fundul negru şi tulbure pe care curg zilele mele.

După ce se odihni, muma ei îi puse haina pe umeri, pe care ea şi-o prinse încetinel, cu întârziere, şi amândouă se sculară să plece. Matilda îmi întinse mâna. I-o luai cu grabă şi aproape i-o acoperii în mâna mea, atât de mică şi de blândă era. Într-o secundă inima mi se păru că a fost deodată oprită de ceva şi că plămânii îngheţaseră în mine.

Ea ieşi încet precum se şi îmbrăcă, şi-n urmă ieşii şi eu.

Îl.

Am spus la începutul acestei istorisiri că n-am încercat să scriu niciodată în viaţa mea. Nu este adevărat. N-am scris niciodată un lucru întreg, şi, mai cu deosebire, n-am păstrat nimic din încercările mele, dar foarte adeseori am umplut pagini întregi de aiurări, am făcut versuri, am plâns în rânduri nebune pe foile albe ale unui biet caiet, care s-a dus filă cu filă în foc…

Pentru că, cum se poate să fie adevăratele mele simţiri ceea ce scriu eu, când condeiul trebuie să le strângă în vorbe şi când simţirile mele ştiu foarte bine că nu se pot turna în forme?

Şi cu toate acestea am înnegrit şi eu hârtie, pentru că mi se pare că este, mai presus de puterea noastră de a voi, o râpă adâncă, care ne atrage către dânsa cu o adevărată furie: aceea a destăinuirilor. Dar dacă te-ai întreba bine: ce destăinuiri? singur nu ţi-ai putea răspunde, căci când de trebuie să lege în fraze, simţi numaidecât ce diafane sunt şi cât de greu le poţi prinde fiinţa. Sunt multele şi neîmplinitele doruri ale sufletului, cari, ca atâtea seminţe căzute din ciocul unor păseri din alte lumi, încolţesc străine şi singuratice în noi, prinzând rădăcină şi chinuindu-se. Sunt avânturile cătră un ideal ameţitor de depărtat, cărora viaţa de toate zilele le uda aripele. Sunt nebunii şi visuri, care-ţi asurzesc mintea şi-ţi umplu pieptul, pe cât nu te gândeşti a le spune, dar care fug ca orizontul dinainte-ne, de îndată ce vrei a le prinde şi a le lămuri şi altora.

Cum mă întorsei acasă, după bal, aceste gânduri mă apucară şi vrui să scriu. Nu putui atunci. Trei zile după aceea îmi simţeam mâna încă caldă de a Matildei, şi când închideam ochii o aveam acolea, înaintea mea, vie şi întreagă. Un moment nu-mi veni în minte că de-abia atunci o cunoscuserăm, că puteam să mă înşăl asupra ei, că ea n-avea poate nici o asemănare cu idealul meu. Este drept însă că în acest timp Matilda era mai mult forma omenească în care se întrupau dorurile mele nehotărâte decât femeia care avea să aprindă în mine patima cea mai dureroasă şi mai hotărâtă despre ea.

În cele trei zile ce urmară mă încercai de mai multe ori să scriu. Hârtia e răbdătoare.

În a treia seară făcui versuri.

— Versuri! … „Bine-ai venit, fecioară, cu paşi măreţi şi falnici!

Cap tânăr de femeie pe umeri de statuie;

Atât îţi stă de bine cu ochii mari şi jalnici, Cu sângele ce-n faţă sălbatec ţi se suie, Că de-ai fi plâns când Iuda îl ţintuia de glezne, Mântuitorul lumii ar fi murit mai lesne.”

Acest început mi se păru greoi şi silit. Nu era ceea ce simţeam eu. Făcui hârtia bulz şi-o aruncai.

Altă foaie: „Te-a zămislit blinda natură ca pe-o floare de pe plai, Din carminul rozei de mai Ţi-a zugrăvit, rotundă, gura, Iar din albastrul de cicoare Ţi-a-nduioşat privirea vie, Aşa că bine nu se ştie De eşti femeie sau eşti floare.

La brâu te-a strâns ca pe-un mănunchi De ramuri tinere de crin, Şi nu ştiu ce ţi-a pus în sân şi de la sân pân’ la’genunchi, Că parcă-ai fi un vis croit După gândirea mea nebună, Cu sufletul ca alba lună, Cu trupu cald şi liniştit.

În trista mea singurătate Au răsărit, colo şi colo, Videnii cu cap de Apollo şi ochii plini de bunătate;

Dar dacă tu ai şti anume Cât farmec e-n făptura ta, Ai face aripi ş-ai zbura, Căci prea eşti singură în lume!”

Aci se opri condeiul. Ceţii de la început ceea ce scriseserăm, şi cu atâta furie ştersei pagina de sus până jos, că mă stropii de cerneală până şi pe obraz. O zvârlii şi pe aceasta. Eram aproape indignat pe versuri. Pentru că vorba cicoare mi se păruse originală, făcuserăm ochii Matildei albaştri! Eram nebun. După câteva minute căutai pe jos mototolul de hârtie, fiindcă parcă-mi plăcuse un rând. Îl găsii şi-mi rămase în minte: „La brâu te-a strâns ca pe-un mănunchi De ramuri tinere de crin…”

! Sub titlul ca un mănunchi de ramuri, poezia a fost inclusă de autor în volumul Alte orizonturi (1894) (n. Ed.).

Parcă semăna cu Matilda. Dar, în sfârşit, toate acestea nu spuneau nimic din sufletul meu. Ce poate vorba! … Închipuiască-şi cineva o imensă pânză de borangic, pe care câţiva nebuni ar voi s-o fixeze cu bolduri de ţărmurile mării, spre a lua conturul valurilor agitate. E cu putinţă? …

Atunci, îmi luai pălăria şi ieşii. Era o noapte liniştită. La băi dormea toată lumea, şi în văzduhul cald, singură luna se urca cu chipul ei plin şi încremenit, parcă ar fi fost o nebună de noapte care ar fi intrat într-un nemărginit ţintirim. Fără să mă gândesc, mă îndreptai spre casa în care şedea Matilda. Era un şireag de odăi joase, întinse pe un coridor lung şi îngust, în zidurile cărora luna cădea cu lumina ei de făclie galbenă. În capătul balconului văzui de departe o umbră, care sta rezemată de parmaclâc. Cu cât mă apropiam, cu atâta inima îmi bătea mai tare. Dar dacă ar fi fost ea? N-o văzuserăm de trei zile.

Era ea. Cum mă apropiam încet pe iarba moale a drumului, nu mă auzea. Şi aş fi putut să fac şi zgomot, că poate s-ar fi uitat la mine fără să mă cunoască, atât era de cufundată în înţelegere cu luna. Când ajunsei în dreptul ei, mă oprii şi, spre a-i atrage luarea-aminte, întrebuinţai vechiul mijloc al curtenilor: tuşii. Ea îşi strânse şalul pe dânsa şi se trase cam în lături. Eu nu ştiam ce să fac: să mă-apropii de ea, ori să stau pe loc, ca să n-o spării?

În sfârşit, o simţii că mă recunoaşte.

— Bună seara, îi zisei.

— Bună seara, îmi răspunse cam încet.

Nu v-aţi culcat încă? adăugai, ca şi dânsa.

— Nu… Era luna aşa de frumoasă… Am ieşit un moment s-o privesc…

— E foarte frumoasă luna…

Şi nu mai ştiam ce să mai zic mai departe. Tremuram tot, cu glas, cu picioare, cu inimă. Dânsa înţelese încurcătura mea şi se încercă, se vede, să rupă farmecul ce-l simţea că are asupră-mi. Voi să între în casă; dar, după ce făcu un pas spre uşă, se întoarse până la marginea balconului şi se cam întinse spre mine, ca s-o pot auzi:

— Mâne ştii că noi vrem să ne ducem la stână. Mergi şi dumneata? E o societate întreagă: d-na X, Y etc.

Şi înşiră o mulţime de nume. Eu băgai de scamă că pentru întâia dată îmi zicea ştii în loc de ştiţi şi dumneata în loc de dumneavoastră.

— Merg, cum nu. E departe stâna?

— Nu: o jumătate de ceas pe jos.

Şi vorbind, mă apropiaserăm de tot de balcon.

— Ce tăcere frumoasă! adăogai. Parcă suntem la ţară.

— Apoi la ţară şi suntem; afară doar că ne culcăm mai târziu.

— Când ne culcăm…

— Da’ ce, dumneata nu te culci totdeauna?

— Nu prea pot dormi. Şi ce rău e.

Ea tăcu un moment.

— Pricep. Nici eu nu prea dorm totdeauna, îmi zise. Dar astă-seară voi căuta să mă odihnesc, ca să pot mâine umbla. Noapte bună. Şi îmi întinse mâna.

— Noapte bună, îi zisei, luându-i mâna şi întârzâind de-a i-o lăsa. Ce păcat de luna asta! Câtă taină are în lumina ei…

— Du-te, du-te, îmi zise mai încet şi tremurând, du-te, ca să poţi mâine umbla.

— Mă duc, îi răspunsei stins de tot, pe când, fără să-mi dau bine seama de ce fac, îi lipiserăm mâna de pieptul meu şi i-o ascunseserăm cu amândouă în” nile mele.

Atunci o simţii aproape de tot, vorbindu-mi cu o aşa de dulce stăruinţă, că ‘ parcă îmi topea inima de înduioşare:

— Te rog… du-te…

Mă dusei, fără să mai zic nimic. Când îmi întorsei privirile. După câţiva paşi, o văzui rezemată de zid şi ascunzându-şi faţa cu amândouă mânile.

După ce ea intră înăuntru, eu mă dusei acasă. Luna bătea în geamurile mele cu o lungă şi gânditoare rază senină, luminându-mi odaia. Lângă călimară şi condei sta ţitera, cu coardele strălucind în razele lunei.

Îmi era pieptul atât de plin de bătăile inimei şi ochii aproape înecaţi de lacrimi, că trebuia sau să plâng, sau să mă reîntorc înapoi şi să mă întind pe pământ, sub uşa ei, ca să mă simtă că sunt lângă dânsa. În nevoia mea de a face ceva, luai masa în braţe, o scosei afară pe prispă, împreună cu scaunul de lemn ce era alături, şi mă pusei să cânt.

Ce putere extraordinară o fi trecând în degetele noastre când suferim, nu-mi pot da seamă. Ştiu numai că lacrimile şi toată durerea mea le plânse instrumentul, de ale cărui coarde îmi prindeam degetele ca un desperat, făcându-le să trăiască şi să simtă cu mine. De îmi răspundeau, înţelegându-mă şi vibrând duioase în adâncul luminei de lună… A! … ţitera mă înţelegea! în cutia ei puteam, să-mi găsesc simţirile mele. Erau ale mele. Lemnul şi sârma mă cunoşteau mai bine decât condeiul. Ceea ce nu putuserăm să spui cu unul, cu celălalt spuneam perfect.

Fără voinţa mea, se desprinse de coarde o melodie simplă, acele câteva note cunoscute sub numele de Trăumerei, pe care Schumann pare că le-a extras din visul dureros al unei nopţi de vară… Cântai, cântai, exaltându-mă, dar totdeodată pierzând noţiunea durerii mele personale şi intrând oarecum într-o boltă de impresiuni, în cari eul meu întristat se pulveriza, împrăştiindu-se în văzduh…

Se făcea aproape ziuă când încetai şi mă culcai. Dormii adânc şi nu mă dusei la stână, fiindcă deschisei ochii tocmai la amiazăzi. Mă sculai ostenit şi stătui pe marginea patului, căutând să-mi adun minţile obosite. Ce greu dormiserăm!

Acum sunt liniştit şi mă gândesc la cele întâmplate ca la nişte visuri dulci. Au trecut toate! … Toate trec şi se uită în lumea asta.

Dar oricât sunt de liniştit, spun drept că mă mişcă şi acum această pagină din viaţa mea.

A doua zi cătră seară, ieşind prin băi, văzui pe Matilda în acelaşi loc în care o întâlniserăm noaptea ce ururmase. Ea citea şi mama ei lucra. Mă simţii dator să mă apropii de dânsele ca să le zic bună ziua. Matilda mă primi cam rece. Pe când eu vorbeam cu bătrâna, dânsa îşi urma cetitul. Gândii în mine că e aproape o necuviinţă ceea ce făcea, dar, ca orice om căruia îi este drag un lucru, mă simţeam gata s-o iert dacă mi-ar fi arătat cea mai mică intenţie de-a voi să mă rănească. Ea însă cetea cu o linişte nespusă. Când plecai, îmi întinse mâna cu bunătate şi se uită la mine lung. Nu rosti însă nici un cuvânt.

După ce prânzii cam în silă, o pornii în sus pe marginea apei. Cerul, cârpit ici şi colo de nouri, se videa tot în luciul negru alacului. Luna nu răsărise încă şi, spre apus, cea din* urmă viaţă a soarelui se zugrăvea pe scoborâşul ceresc într-o coloare străvezie de argint, pe a cărui pânză cumpenele de la puţuri şi rarii porni ce se iveau pe întinderea câmpului se desinau minunat de bine. Mă dusei departe pe marginea unui lan de orz, până ce pierdui din auz* zgomotele lăutarilor de la birt. Pacea câmpiei îmi era dragă. Miile de fiinţe care trăiesc în singurătatea ierburilor îşi destăinuiau neînţeleasa lor viaţă în felurimi de sunete şi de ţârâituri bizare, care alcătuiau ca un singur glas, ce se înălţa, pierzându-se în văzduhul lin al nopţii. Ostenit, mă întinsei pe pământ, cu faţa la cer.

Mare şi nespusă este taina ce se întinde deasupra noastră fără de drumuri şi fără de hotare. Înăuntrul ei, bulgării aprinşi par atâtea ţinte de diamant cu care o mână nevăzută ar fi prins draperia nopţii de bolta tărielor, iar Calea robilor stropitura unei imense bidinele de zugrav muiată în lumină. Cât e de sus şi de adânc! şi cât demult mă atrage! … Pe ce cărări se duc nevinovatele stele care cad, şi ce legătură este între de şi noi de tresărim când de pier în întuneric? Cine ţine cârma atâtor lumi de o spăimântătoare depărtare? …

Totdeauna mi-a părut rău că n-am învăţat astronomia, dar n-am nici un mijloc de-a îndrepta ceea ce nu s-a făcut la vreme. M-am gândit însă foarte des şi foarte serios să mă fac marinar. Între mare şi cer este o strânsă prietenie, şi, între amândouă, omul trebuie să fie cu totul altfel: mai puţin iubitor de sine şi mai adevărat.

În adâncul nopţii se auzi deodată un glas rătăcit de fluier, care îmi coborî mintea ca un fulger din naltul cerului la pământ. Gândii mai întâi că era vreun cioban călător, care îşi întovărăşea urâtul cu viersul fagului. Văzând însă că sunetul nici creştea, nici descreştea, îmi veni în minte că, poate fără să ştiu, am luat drumul stânei. Atunci răpede mă sculai şi pornii spre partea aceea, spre a întreba pe ciobani dacă a fost de cu vreme lume din Lacul-Sărat pe la dânşii. În adevăr, la câteva sute de paşi de mine, văzui focul arzând dinaintea colibei, şi o lăture omenească luminată de flacăra vreascurilor. Nu-mi veni câtuşi de puţin în minte că puteam fi necinstit de câini sau huiduit de ciobani. Şi se vede că ştie Dumnezeu de ştirea rătăciţilor, căci nimic de felul acesta nu mi se întâmplă. Baciul îmi răspunse, cu vorba lui domoală şi liniştită, că a fost destulă lume.

Nu ştiam cum s-o întorc mai bine ca să*fac pe cioban să-mi spuie cam ce fel de lume fusese pe la stână. Parcă îmi era frică să nu ghicească că scopul meu era de-a afla ceva despre Matilda. Fusese şi dânsa? Era veselă, eratristă? … Baciul da din umeri cu nepăsare.

În cele din urmă plecai, ducând cu mine descurajarea care însoţeşte „în asemenea împrejurări, pe toţi oamenii nehotărâţi. Ce-aveam de făcut? Unde era s-o mai văd, ca să-i spun că toată noaptea, ce trecuse nu închiseserăm ochii şi că, adormind tocmai despre ziuă, mă deşteptaserăm târziu de tot şi ostenit?

Intrai acasă aproape fără putere. Dormea toată lumea ca un singur cap somnoros. Nimic nu mai da semn de viaţă. Rar, câte un lătrat de câine se înălţa tânguitor în noaptea tăcută, răspunzând unei caraule, care gemea încă şi mai rar, de marginea satului.

Aprinsei lumânarea ca să mă dezbrac. Fui foarte mirat văzând pe masă o scrisoare, fiindcă, plecând din Bucureşti, într-adins nu-mi lăsaserăm adresa, ca să nu fiu urmărit de indiscreţia prietenilor şi a gazetarilor. Era una din acele stupide şi revoltătoare poftiri la nuntă, care îţi vin aşa, ca din cer: „domnul şi doamna C. C. Lonescu au onoarea a vă face cunoscută căsătoria fiicei lor Mariuca cu domnul Stan Bran etc.”. Ce vinovat eram eu, în starea sufletească în care mă găseam, să ştiu că domnul lonescu îşi mărita pe Mariuca cu un domn oarecare? … Habar n-aveam de lonescu, şi de fiică-sa, şi de gineresău, şi de toţi nebunii din lume care se hotărau să înmulţească genul omenesc! …

O zvârlii să nu se vadă şi mă culcai.

O săptămână de-a rândul am văzut pe Matilda în toate zilele, fără a-i vorbi. Ce se petrecea în sufletul meu când o întâlneam n-am putut niciodată bine pricepe. Ştiu numai că ori de câte ori o zăream, mi se părea un moment că mă înec, simţeam aşa ceva parcă n-aveam destul aer împrejurul meu şi-mi trebuia o putere de uriaş, ca să-mi liniştesc bătăile inimei şi să-mi scot pălăria când treceam pe lângă dânsa.

Într-o zi făcuserăm tocmai o lungă primblare pe câmp, după o baie rece, şi intram în sat, când, la cotitura unei uliţe, mă întâlnii cu dânsa faţă în faţă. Atâta era de neaşteptată această întâlnire, încât se vede că-mi schimbă figura cu totul şi mă pironi în loc. Fie că dânsa înţelese aceasta, fie că voia să-mi spuie ceva, o văzui venind drept la mine cu mâna întinsă şi râzând.

— Bună dimineaţa, îmi zise; ce te mai faci? e o vecinicie de când nu te-a mai văzut nimeni. După aceea se opri şi se uită lung la mine. Da’ ce ai? Ar zice cineva că te-ai întâlnit cu vreun urs… sau poate nu eşti bine?

În sfârşit, putui şi eu să îngân două vorbe:

— Niciuna, nici alta; sunt numai ostenit.

— Ştii, îmi zise, că mama a trimis să întrebe de d-ta; mai întâi fiindcă dorea să te vadă şi apoi fiindcă am hotărât să mergem diseară la Dunăre.

— E cam nor; nu cred să vă puteţi duce.

— După cât se vede, nu prea eşti iubitor de astfel de petreceri.

— Dimpotrivă, mă grăbii a răspunde, sunt gata să plec.

Vedeam în această preumblare singurul mijloc de-a mă apropia de dânsa mai mult, de-a o videa mai îndelung şi mai în pace, şi pusei prea multă grabă în răspunsul meu. Ea plecă ochii în jos. Nişte vine subţirele de roşeaţă. Ca cele ce trec prin foaia macului sălbatec, i se urcară în obraz. După câteva secunde de tăcere, se uită din nou la mine cu oarecare stăruinjă:

— Eşti tot atât de gata de-a merge ca şi acum câteva zile, la stână? îmi zise, întinzându-mi mâna.

Nu ştiu de ce, ori de câte ori mi s-a părut că am prea multă dreptate-faţă cu un om care se îndoieşte de mine, n-am putut să-l fac să-nţeleagă prin vorbe că am dreptate.

Luai mâna Matildei cu oarecare sfiiciune şi mă mulţumii a clătina din cap.

— Dacă aşa creezi… ce să-ţi fac?

— Eu nu cred nimic, îmi zise, depărtându-se. Cine poate pătrunde gândurile omeneşti…

Ne despărţirăm. După câţiva paşi aşa îmi părea de rău că nu-i vorbiserăm mai mult, că parcă-mi venea să mă-ntorc înapoi după dânsa. „Natură afurisită, îmi ziceam în mine, parcă îţi pune cineva căluşul în gură, de nu vrei să vorbeşti!” Şi îndată începui a mă gândi cum ar fi făcut un om cuminte şi cu ştiinţă de lume mai multă decât mine: cum ar fi pornit cu dânsa la primblare şi i-ar fi explicat’ că nu putuse să vie la stână din pricina unei insomnii, a cărei cauză era ea, Matilda; cum ar fi strecurat cu ghibăcie câteva vorbe prin care s-o facă să înţeleagă că sufere pentru dânsa, că o iubeşte etc. Închipuirea mea, j blăstemata mea închipuire, care e atâta de harnică la nimicuri, se puse pe lucru, şi pe când eu mergeam într-o j parte şi Matilda într-alta, mă văzui în minte alături de i dânsa, pe câmp, ţinându-i braţul cald sub braţul meu şi spunându-i toate cele de mai sus.

Aşa mersei până acasă. Întrând în odaie, găsii un biletj de la muma Matildei, prin care eram înştiinţat că în ziua aceea o societate de mai mulţi domni şi doamne voiau I să facă o lungă primblare la Dunăre şi eram poftit şi eu I să viu. Era cât p-aci să răspund că nu pot merge, dar îmi I luai răpede de seamă şi scrisei două rânduri de mulţu1 mire, făgăduind totodată că voi veni.

Într-adevăr, la trei ceasuri toată lumea era strânsăH pe un măidan din mijlocul satului. Plecarăm în linişte, * apucând drumul movilei, care merge printre două lanuri (r) de mei până dă în şosea.

La început erau temeri de ploaie, dar încetul cu în-* cetul lumea se împărţi în mici pilcuri de câte patru sau cinci inşi şi, o dată firul vorbei apucat, nimeni nu se mai I gândi la nori. Matilda mergea înaintea mea, însoţită de un colonel bătrân şi de un alt domn, pe care-l videam’jM întotdeauna grozav de harnic pe lângă dânsa. Eu veneam 8 în urmă, într-un grup de două domnişoare şi doi militari, I şi aşa se ţineau mai multe şiruri de domni şi de doamne, j cari vorbeau de ceea ce le trăsnea prin minte.

La movila de pe şosea ne oprirăm câteva minute. Eram f bi mijlocul câmpului. Cât vedea ochiul împrejur, holdele se întindeau, în făşii aurii şi verzi, ca şi cum ar fi fost I atârnate de lungul şoselei, care trecea pe dinaintea noastră ca o sfoară albă ce părea că leagă cele două capete j ale orizontului. Spre răsărit, Munţii Măcinului se iveau sprinteni din bruma sură a văzduhului, şi, în poalele lor I curgând Dunărea, dintre copaci răsăreau pânzele cele mai de sus ale corăbiilor, care păreau aidoma nişte fluturi ce se jucau pe creasta pomilor.

După un ceas şi jumătate de drum, ajunserăm la satul din malul Dunării.

E curios cum apele mari produc efecte puternice asupra omului. Toată această societate veselă şi vorbareţă tăcu ca prin famec când dete cu ochii de luciul măreţ al Dunării. Un moment se păru că întinderea apei vorbeşte fiecărui în parte despre ceea ce avea mai ascuns şi mai dulce în suflet, şi, chiar pentru cei ce nu aveau nimic, ochiul, atins de noutatea priveliştei, sta ţintit pe lungul fluviului.

Toată lumea se aşezase pe o grindă, ce era trântită sus pe mai, şi privea. Colonelul, entuziasmat de panorama ce se desfăşura înainte-i, mă luă de braţ şi, scoborându-ne încetişor până în marginea apei, începu a-mi istorisi o dragoste a lui de la Veneţia. Eu eram răbdător, şi cu toate că cei de sus ne chemau mereu, colonelul ameninţa să nu mai isprăvească dacă un tunet puternic n-ar fi izbucnit din nişte nori groşi, ce veneau despre mare. Atunci ne urcarăm răpede pe mai. Matilda sta singură tocmai la capul grinzei şi se uita, cu desăvârşire pierdută de ceilalţi, în susul Dunării. Eu am crezut întotdeauna că ceea ce este mai adânc în noi corespunde tocmai cu ceea ce este mai depărtat şi mai mare decât noi.

Din nenorocire, avuseserăm dreptate când proorociserăm dimineaţa că în ziua aceea era să ploaie. Norii se grămădeau din ce în ce mai ameninţători. Printre noi, unii glumeau şi râdeau, dar cei mai mulţi păreau îngrijaţi. Se ţinu un sfat de cei ce se credeau mai înţelepţi, dacă trebuie să mai aşteptăm în sat sau să plecăm fără întârziere. Se hotărî să plecăm până nu ne ajunge ploaia, şi colonelul alcătui o coloană de drunl, de câte doi-doi, care să poată mai lesne ţine piept vremei cefei rele. Începu prin a se pune la cale pe dânsul, şi izbuti minunat, căci se dete de cavaler al Matildei; pe ceilalţi îi împărţi cum se pricepu; dar când ajunse la muma Matildei, se uită bine împrejur, să vadă cine e mai demn de o asemenea slujbă, şi nu găsi pe nimeni, se vede, căci strică prima tocmeală şi făcu o alta, în care dânsul da braţul bătrânei, iar pentru Matilda mă hotărî pe mine. Noroc că erau mai mulţi bărbaţi decât femei! Pe cei stingheri îi puse să ţie adăpost de laturea doamnelor pe care le bănuia el mai şubrede. Astfel, procesiunea porni.

Lesne se poate pricepe că ordinea aceasta nu ţinu nici cinci minute. Cei mai sprinteni o luară, fireşte, înainte, şi cei cari stricară cei dintâi coloana furăm noi, eu şi Matilda.

Ah, Doamne! ce uşor mă simţeam şi cum binecuvântam în mine întâmplarea aceasta! Mă uitam la nori cu recunoştinţa unui felah din deşert şi tremuram de frică să nu care cumva să iasă iar soarele. O purtam mai mult pe sus şi-i alegeam cărările cele mai netede şi mai moi. Ea îşi rezema braţul cu toată greutatea lui de mine şi căuta să-şi potrivească mersul după al meu. Ne mâna înainte o putere mai mare decât a noastră. Nu ziceam nimic niciunul, nici altul şi am fi mers astfel până la marginea pământului, fără a grăi o vorbă, dacă n-ar fi început să cadă nişte picături mari de ploaie, care încurcau cu totul situaţia.

— Plouă, zise ea.

— Nu-i nimic, îi răspunsei; dacă ne vom grăbi, în zece minute suntem la movilă. Sau… poate ai ostenit?

Nu-mi răspunse nimic, ci nurpai o simţii că-mi strânge braţul mai tare sub al ei, parcă ar fi voit să-mi arate prin aceasta câtă încredere avea în mine. Acum însă începuse şi vântul. Ploaia ne venea pieziş în obraz şi lovea cu destulă putere. În drumul nostru era o colibă de jitar. Îi propusei, dacă era ostenită, să rămânem acolo. Ea nu primi. Atunci, îmi desfăcui fularul ce-l purtam împotriva prafului şi-i acoperii capul, legăna basmaua pe deasupra pălăriei, ca să nu i-o ia vântul. Ne uitarăm în urmă: ceilalţi nici nu se mai videau.

Ploaia se-nteţea din ce în ce, şi fulgerele tăiau prin văzduh fel de fel de scrijilături. De la o vreme mi se păru că tremură.

— Ţi-e frică? o-ntrebai.

Ea se-ncercă să zâmbească.

— Mi-e cam frig, îmi zise.

Nu puteam să fac nimic alta decât să debzrac haina şi să i-o pun pe umeri. Nu ştiu însă de ce lucrul acesta îmi păru trivial. Îi luai mâna şi i-o strânsei într-a mea, aşa că parcă aş fi voit s-o încălzesc toată din dragoste.

— Plouă, îmi zise la un moment, plouă urât, şi cu toate astea e frumos! …

Praful se muiase de tot şi se prefăcuse într-un fel de noroi negru, destul de displăcut. Îi vedeam vârful piciorului subţire cum se înfunda în tină şi mi-era mai mare groaza să nu răcească. În sfârşit, după vreo jumătate de ceas, ajunserăm la cârciuma de pe şosea. Câţiva drumeţi, apucaţi ca şi noi de vremea rea, ne priveau cu nişte ochi minunaţi, parcă s-ar fi aşteptat să le lămurim din ce nour picăm.

Dusei pe Matilda în odaia cârciumăriţii, care părea a fi o femeie sprintenă şi curată, şi o rugai cu stăruinţă să-şi schimbe îmbrăcămintea cu a ei. Eu însumi mă uscai cum putui de noroi şi de ploaie şi cerui hangiului să trimeată pe cineva călare până în băi, ca să vestească pe primar să trimeată toate trăsurile câte se aflau acolo din Brăila.

Lucrul se urmă astfel, dar până să vie trăsurile, trecu destulă vreme. Cei din urmă nu mai soseau, şi ploaia nu sta deloc. După câtva timp, neliniştit, întrebai pe femeie de Matilda. Îmi spuse că şade la fereastră foarte îngrijată şi că a întrebat-o dacă eu am plecat. O rugai să-i spuie că n-am plecat şi că am trimis un om la băi după trăsuri. Totodată, îi cerui voie s-o văd. Mă primi.

Când intrai înăuntru, ea se uita pe fereastră, în bătaia ploii. Era îmbrăcată cu o polcuţă de stambă şi cu o rochie tot asemenea, largi, lungi şi bătătoare la ochi. Cum mă văzu, începu a râde:

— Îţi plac aşa cum sunt?

— Mie îmi placi orcum ai fi, îi zisei.

Tocmai după ce-mi ieşi vorba din gură băgai de seamă ce mult spuseserăm şi mă simţii roşind de îndrăzneală. Dar nu ştiu ce era în aer, şi în ochii ei, şi în inima mea, că mă simţeam cu un curaj straşnic. Îi apucai mânile şi i le sărutai de nenumărate ori, încercând să-i spun ceva, dar nereuşind decât a-i îngâna numele. Ea sta în picioare, înainte-mi, tremurând şi lăsându-şi mânele pradă gurii mele. Nu ştiu cum, polcuţa hangiţei era încheiată în nişte nasturi rari de tot, aşa că, la cea mai mică mişcare a braţelor ea se desfăcea, lăsând să se vadă vârfurile dantelelor şi începutul sinului. Se vede că-mi pierdui mintea, sau mă schimbai în câteva secunde cu desăvârşire, căci îi apucai mijlocul în braţe, şi câte nenumărate sărutări urmară în întunericul odăii, cine mai poate spune. Eram stăpânul ei cu o neţărmurită putere, şi aş fi putut s-o ucid sub perne sau să-i înăbuş gura sărutând-o o veeinicie întreagă, că n-ar fi zis nimic. Numai braţele îi stau strânse de gâtul meu, şi de câte ori voiam să mă mişc, simţeam dulcea lor putere cum mă ţinea lipit de dânsa.

Cine are destul viers în limbă ca să poată spune cântecul fără fiinţă ce vibrează în toată făptura omului care iubeşte, când este fericit? Şi cine poate prinde fiinţa acestei fericiri; căci ea are mai întotdeauna un soi de gust al durerii sau ceva asemenea cu răcoarea pe care ar simţi-o un om care visează când aripa morţii ar trece pe deasupră-i.

Mă urcaserăm în trăsură ca să mă duc după cei întârziaţi, şi farmecul Matildei mă stăpânea încă. Da’ ce spun eu! Astăzi, când ea îmi e străină şi depărtată, şi încă, când aducerea-aminte ia lucrurile mai de departe şi ajung cu gândul la cârciuma de pe şosea, mă simt, eu, omul stins şi istovit, sub puterea ademenitoare a farmecului Matildei, şi mă mişcă şi acum! …

Ceilalţi, prinşi de furtună cam în marginea satului, se întorseseră cu toţii înapoi. Îi adunai de prin toate colibele şi pornirăm spre băi. Pe Matilda o urcaserăm în trăsură, o înveliserăm bine şi o trimiseserăm acasă, într-adins singură, ca să nu dăm loc la vorbe! …

Şi de-acum ce să mai spui? …

A doua zi toată lumea mă însura cu Matilda. Lucrul acesta îmi făcea grozav de rău. Mi se părea că toată dragostea mea e pe mâinele lor şi că mi-o întorceau pe toate feţele, ca pe o marfă, spre a o cerceta dacă e de cumpărat sau de lepădat.

Mai steterăm la băi vreo zece zile. În cele trei zile de la început mersei regulatsă văd pe Matilda. Era cam bolnavă şi nu ieşea din casă. De câte ori rămâneam singuri, mă chema lângă scaunul ei şi începea să vorbească de un viitor fericit ce ne aştepta, de lungi călătorii ce era să facem împreună, de mulţumirea ei că m-a întâlnit, fiindcă zicea că mă cunoscuse demult, de viitorul meu etc.

A patra zi, venind s-o văd, ieşi o femeie şi-mi spuse că doamnele nu sunt acasă. Mă prinse mirarea şi mă duceam cam trist spre birt, când mă întâlnii faţă în faţă cu colonelul, prietenul lor. Acesta, cum mă văzu, mă apucă de braţ şi mă luă la o parte.

— Mon cher, îmi zise cu un aer protector şi misterios, îmi pare bine că te întâlnesc. Te căutam. Ia spune-mi, ce ai de gând cu însurătoarea? Ar trebui să te cam grăbeşti, fiindcă fata e compromisă, îţi spun eu.

— Mă iertaţi; nu pricep. Care fată? îngânai eu.

— A! ştrengarule! … ai noroc! Fată bună, măi! Şi pe urmă, unde pui că are şi vreo două mii de galbeni venit!

Pentru întâiaşi dată auzeam că Matilda e bogată.

— Ia spune-mi, urmă colonelul, ai făcut vreun demarş?

— N-am făcut nimic absolut.

— Mai bine. Ia ascultă: mă autorizezi pe mine să vorbesc bătrânei?

Atâta mă indignă propunerea aceasta, încât era p-aci să-i întorc spatele şi să-l las. Cu ce drept se interesa acest domn de afecţiunile mele? Cine-i spusese că eu voiesc să iau pe Matilda, sau că ea vrea să mă ia pe mine?

— Nu te autorizez deloc! îi zisei cam răstit.

El se uită la mine lung şi făcu o strâmbătură din gură care părea a zice: VE nebun, săracu”! * După aceea ne despărţirăm cu oarecare răceală.

Ajungând acasă, începui să văd că avea dreptate colonelul. Eu nu trimiseserăm Matildei decât câteva coşuri cu roze, care ştiam că-i fac plăcere. Când mă gândii însă la numărul de nimicuri şi de banalităţi cari încunjură căsătoria, mă apucă o curată descurajare. Ştiam bine că nu puteam să nu le fac dacă voiam ca Matilda să fie a mea. Atunci, îmi veni în minte să-i scriu ei şi să-i spui că-mi era mai dragă decât lumina care-mi da viaţa, că nu puteam trăi fără dânsa, că o rugam să aibă încredere în mine şi să plecăm amândoi prin ţări s4răine, unde să. Ne cununăm simplu şi fără zgomot. Îi mai lămuream o mulţime de lucruri, şi-n cele din urmă o rugam să-mi răspundă. Sfârşeam spunându-i că plec la Brăila ca să-i aduc roze.

Trimisei scrisoarea şi pornii numaidecât la Brăila. Mi-aduc aminte că am umblat o zi întreagă, căutând tot ce înflorea mai frumos şi mai parfumat pe malul Dunării. Seara m-am întors cu un coş plin şi l-am şi trimes Matildei. Mi l-a adus însă înapoi, sub cuvânt că doamnele se culcaseră. Mă uitai la ceasornic: era aproape zece. Întârziaserăm prea mult.

A doua zi de dimineaţă îl trimisei iar şi iar mi-l aduse înapoi, de astă dată spunându-mi că nu voia să-l primească. Atunci îmi luai pălăria şi mă dusei eu însumi să văd pe Matilda.

Care nu-mi fu însă mirarea când în camerele lor găsii nişte chipuri necunoscute. Întrebai pe un domn de numele mamei Matildei şi-mi spuse că a plecat.

Rămăsei deocamdată ameţit, parcă m-ar fi lovit cineva cu un lemn peste cap.

— A pledat… zisei lung şi fără glas.

După aceea o pornii în fuga, neştiind ce fac, la colonel să-l întreb. Colonelul îmi spuse cu răceală că scrisoarea mea fusese primită de muma Matildei, care, la citirea ei, zise că trebuia să fiu nebun; că în adevăr au plecat, şi nu ştia unde, căci nu vruseseră să-i spuie, dar îşi da el cu părerea că au plecat cu scop de a ieşi din ţară. Totodată, începu a-mi face morală, că am compromis fata, că nu l-am ascultat, că aşa mi se cuvine etc. Nu ştiu cum i-oi fi părut eu lui, dar el mie îmi păru foarte prost. Îl fesai în plata Domnului şi pornii acasă. Trimisei după birje, ca să plec numaidecât la gară, şi intrai să-mi strâng lucrurile de prin odaie.

N-am încercat şi nu cred să mai resimt niciodată impresia de singurătate pe care am simţit-o între cei patru păreţi ai camerei mele. Aşa mi se părea lumea de pustie, că-mi venea parcă să mă închid în lada ce sta dinaintea mea deschisă, ca într-un sicriu. Strânsei tot de pe masă, şi când luai un mic voal ce-mi rămăsese de la Matilda, îl dusei la gură fără voia mea. Parfumul lui îmi puse în simţiri o falsă prezenţă a ei şi, cuprins de. O milă nespusă, mă lăsai pe scaun, lipindu-mi voalul de obraz, şi, cu capul în mâini, mă podidi un plâns fără seamăn… Plecai la Brăila în goana cailor. Nu ştiam unde se duseseră, dar vream să mă duc să le caut până în fundul pământului. Trăsei drept la gară. Trenul plecase demult şi nu mai era altul decât tocmai la Îl seara. Eram silit să aştept, şi eram atât de descurajat! …

Ieşii în oraş şi dădui drumul birjei. Mergând singur pe uliţele Brăilei, mă întâlnii c-un vechi prieten, care, văzându-mă în ce hal eram, avu bunătatea şi delicateţa de a nu mă întreba ce aveam. El îmi propuse să mergem prin port, fiindcă tocmai pleca un vapor al companiei franceze „Fraicinet”, cel mai mare ce urcase Dunărea până la Brăila.

În adevăr, vaporul era superb. Făcurăm cunoştinţă cu căpitanul, care ne propuse să ne ia cu dânsul la Marsilia. Prietenul meu râse. Eu însă îl luai la o parte şi-i dădui în mână toate paralele ce aveam, cu rugămintea de a se duce să mi le schimbe în aur; eu, pe de altă parte, mă dusei şi-mi scosei un pasport, şi peste un ceas vaporul îşi ridica anorca spre a pleca în lume.

Ce se mişcase în mine nu ştiu, dar simţeam bine că aveam nevoie de a tăia spaţiul în lungul depărtării lui spre a înghiţi aer, aer…

— Unde te opreşti? mă întrebă căpitanul franţuzeşte.

— Nu ştiu.

— Unde mergi?

— Unde vrei.

Şi astfel vasul îşi întoarse vârful în josul Dunării şi plecarăm spre mare, pe când ochii mei plini de lacrămi, de-abia mai videau pe prietenul care, de pe mai, îmi zicea:

— Adio…

Aici se isprăveşte manuscrisul.