Îl

Trecu şi iarna. Nu mă opresc asupra ei, fiindcă nu-i nici o pricopseală de ea. Nici tu frunză, nici tu ţărnă, nici soare, nici urmă de păpădie! … Ştiu de ce fac, pasările călătoare! De-aia e bine să nu te grăbeşti a judeca lumea, când n-ai trăit destul.

Pe unele din noi ne-au legat de picioare şi ne-au trimis la oraş; pe altele ne-au tăiat. Viaţa e cu adevărat o loterie.

Când s-a mai desprimăvărat, am început să mă simt ceva mai bine, dar un bine ciudat, cu doruri noi, cu bătăi de inimă neregulate, cu gânduri de taină. Am auzit că aşa ceva pătimesc fetele când ies la horă.

Din cârdul nostru de băieţi şi de fete rămăseseră puţini. Tata pierise. Câţiva tineri de pripas, îmbrăcaţi cu pene strălucitoare, ne făceau curte. Trebuie să mărturisesc, eu, ştrengăriţa de altădată, că nu-mi displăceau. Era ceva cald în coloarea penelor, rotocoale untdelemnii, tivite cu aur; coada, o frumuseţe, văzută din faţă. Văzută din dos, ca multe locuri omeneşti, lăsa de dorit.

Mă avântaserăm adesea, în zbor, pe acoperiş şi prin agudul cel mare din curte, urmată de tot cârdul, dar mai cu seamă de tineri. Mai mult însă îmi plăcea să mă urc pe verdeaţa dimprejurul casei, probabil, fiindcă făceam rău.

De câtva timp luaserăm obiceiul primejdios de a sări pe roata puţului şi a mă legăna în vânt, sau a mă ţine în cumpănă pe fusul alunecos. Se întâmplase de câteva zile să sece izvorul, aşa că nimeni din ai curţei nu se supăra de petrecerile noastre echilibristice. Eu mă cocoţam pe toate ascuţişurile, ca să văd dacă domnii tineri îndrăznesc să mă urmeze. Era unul din ei, cel cu rotocoale untdelemnii pe pene, care ar fi fost’ în stare să se ţie după mine până-n piatra seacă. Mare mângâiere este, pentru noi, femeile, nebunia bărbaţilor!

Într-o zi, nu ştiu cum, stam cam plictisită pe fusul fântânei. Fidanţatul meu se rotea împrejurul unei prietene, zbârnâind din aripi ca un zmeu, bufnind pe nări, schimbând feţe-feţe din guşa cu măi’gele, iar infama aceea făcându-se mititică, ţipând ca în vis şi gata să sărute pământul. Atunci am simţit că mor. Am alunecat şi am căzut. Într-o clipă mi-am revenit în simţiri, am destins aripele şi am vrut să zbor. Era însă prea târziu. Cădeam, mă duceam tot mai jos, tot mai adânc. Lumina pierea, vremea se întuneca. O pâclă umedă îmi prindea aripele, o tăcere grozavă mă învăluia. Ajunseserăm la fund…

— Ah, Doamne, ce grozăvie! Puţin pietriş uscat, nişte ciuperci strâmbe ce creşteau printre ghizduri, câte o picătură de apă ce cădea de sus… încolo, o coloană de pâclă ce apăsa pe mine; tăcere şi umezeală; o închisoare de patru palme, în care trebuia să trăiesc şi să mor. Să mor! …

Cine, ah, cine mă poate înţelege! … Tot sângele fierbea în mine, toată viaţa mea tânără se răscula împotriva sorţii, cu groaza ascunsă că moartea m-a prins, mă ţine, mă sugrumă. Într-o încordare uriaşă de voinţă, îmi făcui vânt de jos, şi, cu toate că nu puteam destinde aripele în întregime, mă ridicai sus de tot, până pe la jumătatea puţului. Aci, puterile mă părăsiră. Rămăsei o clipă în văzduh, căutând un sprijin în sfârcul aripelor, ce se roejeau de ghizduri. Apoi începu căderea, o cădere ameţitoare, mizerabilă, ruşinoasă, în care nu mai era nici ură, nici răzvrătire, ci numai neputinţă. Căzui din nou pe fundul de pietriş, sfărâmată de osteneală.

De aci înainte, începu truda. În toate zilele îmi adunam puterile, îmi încordam muşchii pieptului, întindeam aripele în răscrucea puţului, mă ajutam de scândurile ieşite din linie… Cu toate4astea, mă înălţăm tot mai puţin, până ce într-o zi nu mă mai putui înălţa deloc.

Lipsită de hrană şi de aer, simţeam că mă sfârşesc. O toropeală blândă mă pregătea parcă spre viaţa veşnică. Câte o picătură de apă îmi lumina visul cu adieri de ironie.

Visam. Mă vedeam la nunta mea. Ah, nunta! Toate fetele mă înţeleg… Scriam biletele de invitaţie: „Monsieur et madame Constantin Dindonowitch ont l’honneur de vous faire part…” în fond, oare cine-i mama mea? Ar fi mai drept să spun: „Monsieur et mesdames Constantin Dindonowiich”. Dar lumea pasărilor, ca a oamenilor, e făţarnică şi, în numele porumbeilor, nu. Vrea bigamie. Nerodul ăla de pichioi, cu urechile de sidef, râde de porumbei de se strâmbă. Şi cu toate astea ce poetice făpturi, porumbeii L. Când se îmbrăţişează, singuri, pe acoperişurile caselor, în arşiţa soarelui, furaţi de sufletele lor calde, sunt atât de vrednici, încât s-ar zice că i-a trimis Dumnezeu să ne înveţe dragoste şi credinţă. Atâta numai că le hârâie ghearele pe tinichea, când alunecă în focul iubirii. – ceea ce încreţeşte nervii celor ce nu sunt amorezaţi în permanenţă ca ei. Când îi aude infamul de pichioi, urlă ca un câine la flaşnetă. Eu, dacă aş rămânea vreodată văduvă, cred că m-aş mărita a doua oară. Am văzut că damele adevărate, ţând le mor bărbaţii, îşi pun un văl negru peste tot capul. Trebuie să le fie tare cald. Eu asta n-aş putea s-o fac, fiindcă, la noi, durerea se poartă în inimă. E adevărat că nu ţine mult, dar e şi bine, fiind viaţa scurtă. Amicul meu, le coq de La Bruyere, zice: „Von n’aime bien qu’une seul fois, c’est la premiere”. Eu cred că se înşală. În toate cazurile, filosofia asta pare a fi a unui porumb, iar nu a unui cocoş. Ce curios este să vorbeşti de amor când n-ai iubit niciodată! Cu toate astea, a simţi ceea ce n-ai făcut încă, este a face de două ori un lucru ce poate s-ar cuveni să nu-l faci deloc.

Altădată mă vedeam tăiată în bucăţi şi aşezată în restaurantul de la Ploieşti. Parcă mi se desfăcuse sufletul de trup şi priveam la căpcăunii de călători cum întindeau din pieptul meu, alb ca sânul de fată mare. Curioşi sunt oamenii când mănâncă: seamănă cu dinii. Unii închid ochii şi parcă se întristează de plăcere; alţii mârâie la copiii lor; alţii dau din picioare. Probabil fiindcă n-au coadă. Dar mai toţi au aerul supărat. De ce oare? La noi e aşa de plăcut să te hrăneşti. Cel mult îţi ciupeşti vecinul când sunt grăunţe puţine. Dar ce-are-a face! Asta e aşa-numitul sport al „bobului-4, pe care orice curcă de neam trebuie să-l cunoască. Rar vedeam câte un englez cu soţia, atras la Ploieşti de mirosul petrolului, oprit la restaurant şi mâncând cu mare evlavie şi eleganţă. Câteodată mi se făcea milă de bieţii chelneri, cari stau toată noaptea şi aşteptau trenurile, sosite, toate, în întârziere. Neoiobăgia65 nu e o vorbă goală. Unii adormeau pe scaune; alţii spuneau prostii; alţii numărau parale. O dată a adormit un călător aşa de grozav, încât a pierdut trenul. Chelnerii au încercat să-l deştepte, l-au tras de mânecă, l-au înţepat cu scobitori, şi numai după ce i-au turnat apă în cap s-a deşteptat omul. S-a văzut că cetea un articol al d-lui S.66. Altădată a intrat în sală o gloată de călători, cari păreau bolnavi de holeră, cereau melisă, coniac, cărămizi calde: aceştia mâncaseră în vagonulrestaurant. Într-o seară, am văzut o doamnă slăbănoagă, vârâtă într-o căptuşeală de umbrelă, care însoţea pe un domn gras, vârât într-o piele de ţap. Lumea de automobil. Doamna a mâncat toată carnea mea, şi, în cele din urmă, a declarat că n-aveam nici un gust. Pesimişti bogaţi, adică rasa cea mai dezgustătoare de burghezi. Sufletul meu a avut cel puţin mângâiorea de a vedea că din resturile mele pământeşti, din oase, din zgârciuri şi din ficat, bucătarul a făcut un pâte de grives pentru o nuntă. Nimic nu se pierde în natură.

Într-o zi m-am pomenit cu o viespe, venită de bună voia ei în fundul pământului. Tous Ies gouts sont dans la nature. Mârâia împrejurul meu, apoi se aşeza pe ghizduri. În coşcovitura unei scândure de brad, creştea o boabă de clei, rotundă şi străvezie ca o picătură de miere. Viespea o cerceta, o mirosea, da să guste, şi se vede că i se prindea trompa în clei, că se supăra. Iar mârâia, iar se aşeza lângă boabă şi iar da să guste. O dată s-a înfuriat grozav, şi numai ce a împuns în scândură, cu acuşorul său, de care era legată o punguliţă cu venim, mare cât un grăunte de nisip. Apoivs-a înălţat spre Domnul.

Curioasă e viaţa! Vasăzică totul e numai punct de vedere sau închipuire. Dacă poţi ieşi din fundul pământului, el e tot aşa de interesant ca restul lumii; dacă-ţi închipui că ţi-ai răzbunat pe scândură, pleci glorios prin văzduh şi te linişteşti.

Cu toate astea, eu, dacă aş fi viespe, aş şti pe cine să împung. – pe infamul acela care face curte la toate femeile, care mătură ograda cu aripele lucii ce i le-a dat Dumnezeu pentru zbor, iar nu pentru a se lăuda cu de şi a lua ochii fetelor.

Ah, ce lucru mai e şi gelozia asta! … Te taie prin inimă, te moleşeşte şi îţi vine să trădezi socrii şi Socraţii neamului, ca orice bun poporanist.