III

Lipsa de hrană mă trudea rău. Îmi huia capul. Picioarele mi se făcuseră vinete, penele cenuşii. Muream, încet, prelung, ca un zgomot depărtat. – când, deodată, se făcu lumină în mormântul meu… întorsei capul cu greutate în sus, şi, văzui cerul… înţelesei că veniseră fântânarii şi că ridicaseră acoperişul, ca să poată lucra mai uşor la sleirea puţului.

Mare e puterea ta, Doamne!

Oamenii umblau forfota. Prinseseră de veste că se mişcă ceva în puţ. Auzii o voce plină de guturai şi atâţ de scumpă inimii mele:

— Brie Nikâlai, davai asta gâliata kârkî nî puţ.

Nu trecu mult şi simţii că se coboară cineva. Dacă nu mi-ar fi tremurat inima de grijă, aş fi observat cât de comic e omul călare pe băţ şi văzut din hemisfera australă. Era vizitiul. – tatăl meu, iubitul şi generosul meu tată, care îşi punea viaţa în primejdie, pentru o biată bleandă ca mine, mai mult moartă decât vie. Îl pricepeam după scrâşnitul dinţilor, după „ah” şi „brie”, după petecele din fundul pantalonilor şi mai cu seamă după mirosul de prune. Parcă s-ar fi coborât spre rai un cazan de ţuică. Când ajunse lângă mine, eu abia mai piuiam. El, doar cât nu plângea:

— Ho-ho-ho-ho, saraca di mamâtî! … Kak brie?! …:

Adică mă întreba, sub forma asta laconică, de toate aventurile mele. Şi, fără multe complimente, îşi scoase cureaua de la nădragi, mă înfăşură de labele amândouă, mi le legă bine, apoi mă atârnă de gâtul lui. După aceea încălecă iar pe căluş, îşi lipi gura de frânghie şi strigă:

— Scapâti, Nikâlai!

Adică:

— Trage, băiete!

După câteva minute eram afară…7

Cine poate spune mirarea, dragostea, mila cu care fui primită! Oamenii sunt cu adevăi’at nişte fiinţe cu mult superioare celorlalte făpturi ale Domnului, şi te miri cum de ne pun, câteodată, la tavă, pe varză. Care mai de care mă lua în braţe, mă cântărea, mă mângâia, mă căina.

— A stat o lună şi jumătate în fundul puţului!

— Ba mai mult: 52 de zile.

— Ba două luni şi jumătate. Ştii, Ioane, de când ziceam noi că ni s-a furat o curcă… Trebuie să fie două luni şi jumătate, dacă nu mai bine…

Unii ar fi voit să fi fost măcar doi ani.

Veni şi Bundeş, câinele cel bătrân; Bob, focsul de la cai; Scâncilă, o potaie plângăreaţă, care la cea mai mică ameninţare schelălăia un ceas. Avui plăcerea să văd şi pe Gavrilă, calul de la ghiociu, pe spinarea căruia îndrăz-niserăm să mă urc. Iacă şi agudul, iacă şi căpiţele de fân, iacă şi cocoşul nadolean adus din străinătate, iacă în fine şi pichile…

Dar ei?! …

Unde sunt ei, infamii şi totuşi scumpii, iubiţii gândurilor mele?

De departe, din fundul viei, se auzi deodată o bolbo’roseală grozavă. În inima mea, alunecă o tăietură ca de cuţit de aur, ceva dureros şi fermecător, dulce peste toate puterile mele, şi simţii din nou că mor, ca atunci când căzuserăm în puţ: eram prea romanţioasă.

Dar eu zic că sufletele romanţioase trebuie compătimite şi iertate, fiindcă răsună şi pentru de şi pentru cele ce nu răsună deloc, în viaţa asia necăjită.