I

De când îl cunoşteau vecinii în strada Amzei, două lucruri, sau, mai corect, un lucru şi o persoană aveau dreptul să între după paravan – căci dugheana lui era împărţită, prin două coaie de hârtie vânătă, un atelier şi camera de culcare – şi anume: chitara şi Guşti, căţelul cel nedespărţit al cizmarului. Am zis un lucru şi o persoană, căci Guşti pierduse demult calitatea de câine, spre a deveni o fiinţă cu suflet şi cugetare, în sânul căreia stăpânul său îşi vărsa tot necazul vieţii.

Vara, când sărăcimea umblă desculţă, ciubotarii mor de foame. Toader se punea pe cântat, iar Guşti, în colţul odăii, începea să urle, strâmbând gâtul în toate chipurile şi privind pe stăpânul său cu un fel de respectuoasă rugăminte de a înceta. Cizmarul nu înceta dar nici nu-şi huiduia câinele, fiind de părere că după cum el are dreptul să cânte, tot astfel căţelul are dreptul să urle.

Iarna, când sărăcimea ar umbla încălţată, dar n-are cu ce, şi când, prin urmare, cizmarii cârpaci se găsesc în aceeaşi situaţie, ca şi vara, cu deosebire că iarna mor şi de foame şi de frig. – iarna, Guşti era mult mai iubit stăpânului său decât chitara, pentru că… frigul e duşmanul cel mai neîmpăcat al artelor şi mandolina cea mai ilustră, fie chiar a lui Cimarosa *, nu ţine de cald cât un căţel.

Când vântul bâzâia prin hârtia ferestrelor, Toader se urca pe mindirul său de paie, învelindu-se cu o scurteică veche de aba, şi, fiindcă mânecele nu-i puteau sluji la nimic, pe una o arunca peste Guşti, sfătuindu-se cu dânsu în gura mare, şi făcând planuri pentru ziua viitoare, care, din nenorocire, trebuia neapărat să semene cu cea de astăzi şi cu cele trecute.

„Ei, Guşti, ce mâncăm mâine? Mâine-i mâine! … Până aici am dus-o noi cum am dus-o, dar să vedem de aici încolo… Tu mereu dai din coadă ca un prost şi te vârî în scurteică… Brrr! frig e frate… Şi jupâneasa Liţa de la d-nu Marghiloman ş-a dat papucii să-i cârpească ţiganu de la colţ… Da’ parcă şi tu, nu ştiu cum dracu, nu mai ai căldură în tine nici de un ban. Ai îmbătrânit, jigodie ce eşti! … O! săracu Guşti! … căţelu Guşti… Vâră-te acolea, moşule, că crapă lemnele de ger! …”

Guşti însă era menit să joace un rol important în viaţa stăpânului său.

Într-o dimineaţă veneau amândoi de la St. Gheorghe, Guşti cu un pachet cu piele în gură, iar Toader cu o pâine şi cu nişte ridichi la subţioară.

Câinele mergea ţanţoş şi cuminte spre domiciliul din strada Amzei, întorcându-se din când în când spre stăpânul său şi privindu-l cu mulţumire, ca un om care se achită de o binefacere. Toader se strecura uşor prin mulţime, temându-se a nu fi băgat în seamă de lume, şi nu se uita deloc la căţel. – până observă mai departe că Guşti dispăruse. Începu a fluiera; a-l striga pe nume, a-l căuta… Pace. Atunci se întoarse înapoi.

Ce să vezi?

La colţ de stradă, Guşti găsise o livreta subţirică şi delicată ca o femeie delicată şi subţirică, şi fără nici o mustrare de conştiinţă, lăsase pachetu din gură, şi se pusese să se învârtească împrejurul ei…

Bietul Toader, care în viaţa lui nu îndrăznise să-şi ridice ochii la o femeie, fu atât de scandalizat de îndrăzneala căţelului, încât puse mâna pe un bolovan să arunce în el.

Atunci însă, ca o fee binefăcătoare pentru căţel se ivi o slujnicuţă tânără şi vioaie, care ducea pe braţ un coş cu târguieli.

— Ce ai, domnule, cu căţeii de zvârli într-înşii?

Cizmaru se roşi ca un mac.

— N-arn nimic… dar… Guşti e al meu… şi în loc să ducă pachetu acasă, s-a apucat de drăcii… Nu ţi-i ruşine obrazului, potaie!

— Ia lasă şi dumneata; vezi bine că Guşti, cum îi zici, s-a ridicat la neamuri! …

— Da’ e bătrân jigodia… mai bătrân decât mine.

— Ce, oi fi zicând că şi dumneata eşti bătrân! Şi începu fata să râdă cu hohot şi să se uite la el pe sub lungul genelor cu ochii ei albaştri şi obraznici…

Aşa merseră până spre strada Amzei, tot spunând ea de la cine este şi întrebându-l pe el ce face, până la dugheana lui. Când îi spuse că şade acolo, fata începu a râde în gura mare.

— Să ne vedem sănătoşi, îi zise ea, oprindu-se din râs.

— Să ne vedem sănătoşi.’

Iar mai târziu, când sosi câinele acasă, în loc de bătaie fu poftit la masă.

Mâncă cu poftă moş Guşti, dar se declară pe faţă contra ridichiilor. (România liberă, anul VIII, nr. 2012, 18 martie 1884)