IV.

A doua zi, foarte de dimineaţă, subprefectul primi de la Dadiana o scrisoare.

Era o pagină caldă, plină de tinereţe, de durere, de speranţă. Îi spunea cum nu dormise toată noaptea, gândindu-se la el şi dorindu-l; cum bărbatul ei îi făcuse o scenă groaznică, ameninţând-o c-o va împuşca dacă va dovedi că cea ce-i spusese vichilul e adevărat. Îl ruga s-o iubească şi să se păzească de curse; să aibă încredere în ea şi să nu-i scrie decât printr-un om foarte sigur, fiindcă slugile erau toate cumpărate. În sfârşit, tot ce capul cel aprins al unei femei care iubeşte poate să spuie, tot era în scrisoarea aceea.

Subprefrectul o ceti de la prima literă până la cea din urmă. Dintr-odată, cum ai bea un pahar de apă rece şi limpede când ţi-e sete, şi, plin de fiinţa ei, îi răspunse, descărcându-şi tot sufletul în foile albe ale hârtiei. Naturele mai concentrate scriu mai lung şi mai cu patimă decât cele expansive. Îi spunea cu sălbătăciune tot ce simţea pentru dânsa; îi propunea să-şi vândă moşioara şi s-o ia cu dânsu în lume, ca să n-o mai vadă decât ochii lui şi ochii celor nepăsători; îi mărturisea că e nenorocit fiindcă e gelos; era gelos de bărjbatul ei, de prefect, de toţi tinerii cari îi sărutau mâna, şi n-avea nici o putere vi a o ascundă viderilor lor…

A doua zi Dadiana îi răspunse, lung ca şi dânsu, pe aceeaşi scurtă dar eternă temă a dragostei. Ca şi în scrisoarea dintâi, îi repeta să se păzească, căci i se părea că plicul lui fusese deschis. Îi făgăduia că la cea dintâi lipsă a bărbatului său va veni să-l vadă.

Lucrurile urmară astfel vreo două săptămâni. Cu scrisori în toate zilele şi din când în când cu întâlniri. Despre partea lui Maxenţian se părea că e linişte, şi ar fi fost în adevăr fericiţi, dacă dânsul nu era ros de gelozie. O ruga în toate scrisorile, şi ori de câte ori o videa, să depărteze pe prefect din casă, lucru la care ea răspundea, atât din puţină cochetărie femeiască, cât şi din cauza absurdităţii bănuielii, râzând. De altminteri prefectul părea că se instalase la Maxenţian pentru toată vara.

Într-o zi, pe la sfârşitul lui iulie, subprefectul se pomeni cu Maxenţian la dânsu acasă. Când îl văzu de pe fereastră, i se păru că nu-i mai bate inima deloc, aşa de tare era mişcat. Îşi aruncă răpede ochii pe arme ca să vadă unde e revolverul, şi-l primi. Însă, spre marea lui mirare, Maxenţian intră plin de cuviinţă şi de sfiiciune, şi-l luă de mână cu bunătate. Îi spuse c-a venit să-i mulţumească de un mare serviciu ce i-a făcut, şi-i povesti de întâmplarea cu ciobanu, adăogându-i că dacă n-ar fi fost el, care să potolească lucrurile, afacerea era să devie publică şi… „în ziua de azi, cu jurnalele astea… n-ai cap să mai dai o palmă unui om”.

Subprefectul era foarte mulţumit de întorsătura pe care o luau lucrurile şi reţinu pe Maxenţian să mai stea de vorbă. Acesta lăsă curs liber grijilor sale, vorbi prieteneşte, se arătă cu totul sub o altă lăture decât aceea sub care era cunoscut, şi plecă voind să ia pe subprefect cu orice preţ la masă. Subprefectul, cu toată dorinţa ce avea de a se apropia de Dadiana şi de a-i apărea astfel ca un om foarte ghibăci, ştiu să se oprească şi nu primi invitaţia decât pentru dumineca viitoare, în care răstimp se duse să-i vadă, după cuviinţă. Duminică, Maxenţian veni ckt’cuţie pe capul lui şi-l luă vrând-nevrând la dânsul.

Găsi pe Dadiana în mijlocul unei societăţi întregi, rare venea dumineca la Vlădeni din toate părţile ţării, ut rasă de frumuseţea locului şi de însemnătatea politică lui Maxenţian. Fu încântat de a o videa sub forma aceasta, elegantă, simplă, mândră, complicată la suflet ca toate femeile care ştiu să trăiască în lume, şi numai câteodată, când vreunul din domni, şi în special prefectul sta cu dânsa mai lung de vorbă, îl apuca un fel de descuranre de parcă-i venea să fugă din mijlocul lor. După masă, Dadiana se apropie de el şi. După ce vorbiră tare mai multe banalităţi, îi spuse încet că a izbutit, în sfârşit, nu-l aducă.

— Am făcut tot ce mi-a stat prin putinţă, ca să te poţi asigura prin dumneata însuţi ce rol are prefectul în oasa asta.

Şi trecu mai departe. El rămase cam nedumerit şi chiar poate cam nemulţumit. Credea că fusese meşter şi câi venirea lui era să-i producă o surprindere plăcută… şi când colo, ea Îl adusese. Fiind, ca toţi oamenii amorezaţi, foarte susceptibil şi foarte personal, aceasta îl supără în loc să-i facă plăcere, şi, sceptic asupra scopului pentru care îl adusese, vorba Dadianei mai mult îl întări în bănuieli, decât să-l liniştească.

Lucrurile se urmară astfel încă vreo lună de zile, el iubind-o şi chinuindu-se, ea iubindu-l şi râzând de dânsul. Maxenţian trecea în toate zilele pe la subprefectură, şi sta regulat câte un ceas sau două de vorbă cu subprefectul. Afaceri, politică, glume, de toate vorbeau, şi încetul cu încetul, subprefectu putu să se asigure de deşteptăciunea firească a acestui om şi să-şi explice astfel înalta situaţie ce ţinea în societate. Ba îi descoperi chiar un fond de puternică şi dreaptă filosofie a acestei lumi, cu o mare înclinare cătră a ierta pe duşmanii săi; din când în când cetea în ochii lui vii o urmă de melancolie şi în zâmbet o dungă de bunătate.

„Cine ştie, îşi zicea câteodată singur, de câte o fi ros şi acest om…” Şi atunci îi părea rău cu tot dinadinsul că-l înşela.

Într-o zi, Maxenţian, din vorbă în vorbă, zise subprefectului:

— Domnule Dumitrescu, ne cunoaştem amândoi foarte bine şi, crede-mă, te stimez foarte mult. Vreau să-ţi fac o propunere, care poate să te mulţumească şi pe dumneata şi să-mi facă şi treburile mele: n-ai primi să fi numit prefect la Muşcel? E locul vacant şi-ţi cunosc principiile politice…

Subprefectul se uită la el cu nedomerire. Parcă tocmai acum îşi explica toată purtarea lui Maxenţian: voia să-l gonească de-acolo.

— Mulţumesc, zise el cu oarecare răutate, nu primesc., i

— Frate, adăogă Maxenţian, să-ţi spui drept: eu nici nu m-am gândit la asta. Îmi eşti prea bun prieten şi eu! prea singur ca să caut să te depărtez de noi, dar… mi s-a părut că pentru viitorul dumitale Dadiana avea dreptate…! Dar dacă nu primeşti să nu mai vorbim.

Şi, în adevăr, schimbară vorba. Subprefectul răspundea preocupat. A! … vasăzică Dadiana făcuse propunerea, ca să rămâie singură cu prefectul! …

După ce plecă Maxenţian, el rămase pe gânduri, în prada unui vârtej de durere. Era oare cu putinţă ca atâta răutate şi atâta prefăcătorie să însoţească atâtea graţii şi j atâta bunătate! Şi-şi aduse aminte de toate romanele j şi toate piesele în cax’e femeia era zugrăvită ca un mon1 stru de minciuni şi de prefăcătorie…

Se duse acasă şi se puse să-i scrie o scrisoare plină de insulte şi de învinuiri. Umplu vreo patru foi şi iscăli, apăsând condeiul cu răutate pe hârtie. Excitat şi aprins i până la exces, receti scrisoarea şi i se păru că nu-i spusese j tot ce voia. O rupse şi se apucă să scrie alta; dar, în neputinţă de a-şi vărsa focul pe hârtie, aruncă condeiul şi luându-şi capul în mâni se rezemă de masă, apăsându-şi bulbul ochilor închişi cu pumnul, ca să n-o mai vadă, sau să-i strivească imagina în nerv. După aceea se sculă şi I se plimbă prin casă cu paşi mari. Era mai bine să nu-i j scrie nimic şi să se stăpânească, să nu-i spuie nimic, ca să vadă până unde merge mişelia sufletului omenesc.

Dormi ca vai de el şi a doua zi se duse la tact dis-deI dimineaţă. După-prânz Maxenţian veni să-l vadă ca în I toate zilele. Şi el era preocupat. Cum intră înăuntru, se trânti pe un scaun, fără a zice un cuvânt. Subprefectul scria.

— Un moment, şi sunt liber, zise el.

Maxenţian se uita lung la dânsul, cu o privire pieI zişe şi rea.

— Se vede că şi dumneata, ca şi mine, n-ai dormit.

— N-am prea dormit, răspunse subprefectul isprăvind; da’ ce ai?

— Ce am eu, zise Maxenţian ducându-şi mânele la cap, e groaznic… Nu-ţi doresc niciodată să te afli în asemenea împrejurare. După aceea, ridicându-se cu furie de pe scaun, zbârlit ca o hienă, blestemă cu pumnii în aer:

— A! … femeie mizerabilă! …

Apoi, potolindu-se puţin, veni şi se aşeză cu coatele pe biurou în faţa subprefectului.

— Mă înşală! … zise el apăsat, Dadiana mă înşală!

Subprefectul se făcuse galben şi se sculase puţin câte puţin în picioare. Se apropia sfârşitul.

— Şi ce vrei de la mine? zise el încet şi tremurându-i glasul.

— Iartă-mă; nu voi nimic, dar trebuia să spui cuiva, că muream. Înţelegi, adăogă el, scandându-şi cuvintele, să te înşele o femeie pe care o iubeşti! cu un amic! … Prefectul este amicul meu din copilărie… Ah! şi nu am putere să-i ucid pe amândoi.

Căzu cu capul pe masă, parcă fără să mai ştie ce face. Apoi se ridică uşor, cu ochii injectaţi de sânge.

— Ce mă înveţi să fac? întrebă el, blând ca un copil.

— Domnule Maxenţian, poate te înşeli…

— Nu mă înşel, răspunse el cu siguranţă. Am aici dovada, adăogă, bătându-şi buzunarul cu mâna. Iat-o! …

Şi, în adevăr, scoase un mic bilet, a cărei hârtie părea cam veche, scris de mâna Dadianei, în care nu erau decât două linii: „Vino diseară să-ţi dau cuvântul meu. Te aştept până la zece ore – Dadiana.”

— Se vor întâlni diseară, la zece ore în grădină, adăogă Maxenţian. Ei ştiu că eu trebuie să plec peste un ceas. Ajută-mă, zise el după o mică pauză; învaţă-mă ce să fac…

Subprefectul nici nu-l mai asculta. Se uita, crunt, pe fereastră, muncindu-şi degetele de la mâna dreaptă, pe care le strângea mereu în pumn. După câteva secunde se întoarse cătră dânsul şi, palid, îi răspunse:

— Nu ştiu ce să faci, dar dispune de mine.

Maxenţian se sculă răpede de pe scaun şi-i strânse mâna cu putere.

: Peste un ceas eu trebuie să plec. Dă-mi voie să viu la dumneata să stau până deseară. Apoi te rog să mă însoţeşti la mine acasă, ca să vezi infamia… A! … zise el ieşind, sunt de plâns!

În urma lui, subprefectul plecă acasă. Părea liniştit şi limpede la gânduri, deşi, în adevăr, rândurile scrise de Dadiana îi ardeau mintea.

Petrecu restul zilei singur, umblând, fără rost, pe la grajd, pe la fânărie, prin grădină. Maxenţian îi ceruse voie să se culce.

Pe la opt ceasuri se urcară amândoi în trăsură. Înainte de a pleca, Maxenţian se căută în buzunar, şi scoţând un revolver, se uită la el ca să se asigure că-l are. Subprefectul se pipăi şi el pe deasupra buzunarului… Pe la nouă ceasuri ajunseră la castel şi intrară în grădină pe o portiţă dosnică. Merseră încet, pe la umbră, până în apropierea unei bănci.

Luna trecea prin rariştea unor nori cenuşii, luminând grădina ca un felinar prăfuit. Adia uşurel vântul, ca în nopţile de august, tămâind aerul cu parfumul celbr din urmă rozete din brazde. Era răcoare. Subprefectul tremura ca o frunză. Aşteptarea, gândurile, vântu îl îngheţaseră. Peste vreo jumătate de ceas se auzi în fundul aleii o voce râzând, şi îndată se desinară pe nisipul alb două umbre, cari înaintau spre bancă. Erau Dadiana şi prefectul. Ei veneau la braţ, vorbind parcă încet şi plecaţi unul spre altul…

Maxenţian îndată ce-i zări, apucă pe subprefect de mână:

— Ei sunt! zise el înăbuşit, şi-n acelaşi timp subprefectul auzi: ţac! căzând cocoşul revolverului, fără ca însă să plece lovitura.

Imediat şi ca şi cum Maxenţian ar fi continuat să tragă, o detunătură puternică urmă şi o secundă nu se văzu nimic în norul de fum. Când însă se limpezi drumul două răcnete se auziră din umbra pomilor, şi-n acelaşi timp doi oameni ieşiră alergând… Dadiana căzuse.

Maxenţian şi prefectul strângeau pe subprefect de gât cât ce puteau, cerând ajutor ca să puie mâna pe omorâtor El însă se scutură de amândoi, alergă până la dânsa, care zăcea întinsă la pământ şi căzu cu braţele pe capul ei:

— Nu muri… îi zise ca un nebun.

— Nu-i nimic, rosti gura ei încet, te-am iubit mult…: foarte mult.