III.

Era pe vremea coasei. În cea dintâi duminică ce urmă după întâmplarea de mai sus.

Se ridică soarele, tânăr şi prielnic, în văzduhul rece al dimineţei, pătrunzând, ca ochiul unui flăcău frumos, toate inimele. Ciocârlia de Bărăgan plutea în undele aerului, ţipând a muncă; pitpalacul deştepta lanul de* mei cu glasul său molcom şi întrerupt; graurii pestriţi treceau în bande zgomotoase spre apă. – pe când barza, cinstita şi harnica tovarăşe a plugarului, umbla elegantă şi melancolică prin fâneaţă, vânind broaştele, rimele şi guşterii. Din palele finului cosit se înălţa cătră soare tămâia câmpului, iar mai-nainte, lanul de grâu desfăşura ochiului pânza aurită a spicurilor. De marginea drumului, un pervaz de flori de câmp alcătuia cadrul holdelor, întretăind monotonia verdelui cu văpselele stinse, dar aşa de dulci ale corolelor lor. Sulfină. Tristă şi parfumată ca o văduvă tânără; cicoarea, albastră ca cerul; măzărichea, sprintenă ca o glumă; macul, subţiratec şi nalt ca un hi” dalgo; ghizdeiul, laptele cucului, garofiţa sălbatecă, cimbrul, siminocul, romaniţa. – toate creşteau una la umbra alteia, scoţând capul la drum, ca nişte blânde şi curioase copile ce sunt.

Cu puşca în spate, subprefectul se ducea pe drum înainte, înseninat de răcoarea dimineţii, şi se tot ducea mereu, ţinându-şi câinele-alături. Dacă ai fi vrut să urmezi calea apucată de el, ajungeai… la Maxenţian. Dar neavând dreptul să ne coborâm în conştiinţele oamenilor, nu putem bănui nimic. Se ducea la vânat…

Nemaiputându-şi ţine câinele, intră într-o fâneaţă, pe cositură, şi se auziră în urma lui câteva descărcături de puşcă…

Pe când ieşise din cositură şi dase în drum, ca să meargă mai departe. – la o cotitură, printre porumb, îşi văzu calea tăiată de un front de călăreţi, cari veneau la pas, vorbind şi râzând în gura mare. La viderea subprefectului tăcură toţi, privindu-l cu ochi minunaţi. El îşi scoase pălăria; toată lumea îi mulţumi, şi astfel trecură: el la deal şi ei la vale.

Erau poate vreo douăsprezece persoane, bărbaţi şi femei. Subprefectul recunoscu pe prefect, pe Maxenţian şi pe Dadiana.

De când n-o mai văzuse!

Ca un aparat de fotografie, ochiul lui prinse imaginea întreagă a tinerei femei, şi se duse la deal uitându-se la dânsa parcă i-ar fi stat tot înainte. Cu chipul cam înclinat spre dreapta, ea se ţinea pe cal cu acea eleganţă caldă, pe care o dă creşterea unită cu frumuseţea formelor. Mâna stingă sta ridicată până în dreptul sinului, stăpânind prin frâu vioiciunea murgului pe care umbla. Ochii priveau coama calului, iar gura zâmbea uşor, la vorbele ce i le spunea prefectul, un curtezan răscopt dar încă plăcut. Când întâlni pe subprefect, atât de pe neaşteptate, se roşi pe văzutele, încât prefectul se opri din vorbă şi-şi ţinti privirea pe obrazul ei, ceea ce o făcu să se roşească şi mai tare. Nu îndrăznea să-şi ridice ochii de pe coama calului, dar, fiindcă tăcerea prefectului se prelungea, căută să-şi încordeze toată voinţa în privire şi îi zise cu oarecare linişte:

— Ce-i? …

— Văd că vorbele mele te fac să roşeşti, îi zise el ironic.

— Îngrijeşte-ţi-le, îi’răspunse ea.

Prefectul însă, lup bătrân, dete uşor din cap zâmbind, ‘ şi-şi întoarse privirea spre Maxenţian. Acesta avea aerul că face curte unei doamne pe care o însoţea, dar ochii lui nu părăseau niciodată pe Dadiana. În minutul acela era palid ca un mort. Prefectul îşi mută iarăşi privirea pe chipul Dadianei, ai cării obraji se decolorau puţin câte puţin, şi apoi se uită în lungul spaţiului, gândindu-se cum adesea câte un nimic ridică pânza tainelor celor mai adinei. Societatea îşi urmă drumul mai departe.

Subprefectul rătăci pe câmp. Încă multă vreme şi numai la masă veni acasă. Era dus pe gânduri. Prefectul acela nu prea era om hazliu, dar orişicum… parcă i-ar fi venit mai la-ndemână să-l ştie pe alte tărâmuri. După masă se culcă şi dormi greu. Lucrurile din lumea reală se prezentau, izolat, cu formele lor proprii; dar, lipsind arniniirea, de n-aveau raporturi între dânsele, şi astfel, se combinau într-un chip cu desăvârşire ciudat. Era, bunăoară Dadiana, şi prefectu, şi caii, şi o prepeliţă lovită în aripă, pe care o alergase o grămadă, dar fără armonia realităţii.

Mai într-un târziu prin ultimele straturi ale somnului, simţi mirosul dulce al unui mănunchi de flori de câmp, pe care-l adusese cu el, şi astfel, nervul care adormise cel din urmă se deşteptă cel dintâi, chemându-l la viaţă.

Se sculă şi-şi aduse aminte de ciobanul bătut. Se gândi să se ducă să-l vadă. Stâna lui Duţu fiind aproape de castel, de care era despărţită prin pădurea rară şi bătrână de care am vorbit, se apropia de Dadiana. Deşi până acolo era o bucată bună, se duse pe jos. Era un senin frumos de seară, cu soarele care la apus se muia într-o mare de purpură, pe când la răsărit luna, anemică şi sfioasă, sta ca o rotocoală de hârtie pe fundul satinat al cerului albastru. Când ajunse la Duţu de-abia mai era puţină lumină. Ciobanu se afla mult mai bine, deşi mâna stângă îi rămânea aproape paralizată. Îl găsi tot acolo unde îl lăsase cu câteva zile mai-nainte, singur, încercând să-şi lege rana cu pătlagină. Se chinuia să ţie cu dintâi un capăt al petecii, iar pe celălalt voia să-l înoade, şi nu izbutea.

Subprefectu, fără vorbă, îşi lăsă pălăria, puse un genunchi în pământ şi, desfăcând rana, căuta s-o lege potrivit. Ca să nu-i sugrume mâna şi nici să lase aerul să pătrundă. Pe când sta astfel, auzi în curte o voce curată, care râdea cu o nespusă poftă, şi în urmă, câteva sărutări, care pocneau cu acel zgomot gras cu care-şi sărută mamele tinere copiii, şi, aproape în acelaşi timp, se ivi sub şopronul ciobanului Dadiana, ţinând în braţe un copil de-al Duţului, şi mai în urmă Duţuleasa însăşi. Ea ştia că subprefectul e acolo şi se părea că vine. Cu copilul în braţe tocmai ca să aibă mai multe obrazuri primprejurul ei. Când văzu pe subprefect, în genunchi, la pământ, lângă bolnav, se opri la câţiva paşi şi lăsă încet copilul din braţe… El se sculă de jos şi o salută din cap, fără a-i în tinde mâna; ea însă îl sili să i-o întindă şi-l scutură voiniceşte, fără să poată zice o vorbă, dar vorbind atât de puternic prin mângâierea ce adaose cealaltă mână” cu care acoperise pe a subprefectului. Lui i se turburară parcă minţile…

— S-a făcut bine, nu-i aşa? zise ea cu o înmuiere de glas duioasă, care vorbeşte mai mult decât toate mărturisirile.

— Acuma e bine de tot, răspunse subprefectul. Sunt foarte mulţumit.

— Dar eu! … zise ea cu grabă.

După aceea merseră de se aşezară pe prispa casei, uitându-se cum se umplea curtea de vite, cari intrau să se culce. Copilul pe care-l ţinuse în braţe Dadiana, venise iarăşi lângă dânsa, rezemându-şi capul bălan şi creţ de genunchile ei. Râseră puţin cu el, şi după aceea ea se sculă.

— Trebuie să mă duc, zise râzând, ca să nu simtă că am fugit… Am o grămadă de lume, pe care am lăsat-o în grădină, sperând că fiecare, ocupaţi unii de alţii, n-au să bage de seamă lipsa mea… contez pe egoismul omenesc.

Subprefectul şi cu Dadiana se videau acum numai pentru a treia oară. Dar dacă faptul. În închegarea lui reală, se întâmplase rar, cât de des se întâmplase el în minţile lor… Şi cât trăim în noi, adesea e mai real şi mai puternic decât cât trăim în afară.

Subprefectul se sculase şi el şi se îndreptau împreună spre poartă. Din poartă se videa, la lumina lunei, cum se deschidea drumul prin pădure, larg şi drept.

— Pe aici mergeţi îa castel? întrebă el cu oarecare îndoială.

— Da, fiindcă e mult mai aproape… Nu ştiai acest drum? A I… e adevărat, zise tot ea cu grabă, dumneavoastră nu cunoaşteţi nici un drum care duce la mine.

El se uită la dânsa cu părere de rău şi rosti o banalitate oarecare.

Vorbind însă astfel, ajunseră aproape în marginea pădurei, şi findcă ea tăcea, părându-i parcă rău de observaţia ce i-o făcuse, el îi zise cu sfială:

— Drumul meu este în partea cealaltă; afară numai dacă îmi permiteţi să vă însoţesc până la marginea crângului…

Vorbind, se opri locului. Ea păru că se gândeşte o secundă, dar, răpede, îşi trecu o mică haină ce o avea cu dânsa din mâna dreaptă în cea stângă şi-l iuă de braţ.

— Cu chipul ăsta poate să înveţi drumul… Şi iute, ca cum ar fi voit să nu-i lase impresia mai lungă a aceşti ‘i vorbe, începu a istorisi de glumele societăţii, de petrecerile mosafirilor săi, de o mulţime de nimicuri, în care se amesteca des numele prefectului. – fără să şâie ît de rău făcea tovarăşului ei de drum. Dar; ca întotdeauna când vorbeşti singur, într-o tăcere prea mare. Ajungi de te asculţi tu însuţi, şi vocea ta te mişcă mai mult decât a altora. El, tăcând, simţea că glasul ei începea să tremure, când deodată o opri:

— Sit! îi zise strângând-o încet de braţ, îmi pare că. ud pe cineva prin pădure. Ea se opri deodată şi se înălţă în vârful picioarelor, parcă ar fi voit să vadă mai afund în linia drumului. El, dimpotrivă, se lăsă jos, uitându-se parcă pe sub pânza umbrelor.

— Desigur, e cineva… De-abia văd., dar nu mă înşel…

După aceea se duse răpede pe iarbă şi căzu tot la pământ, lipindu-şi urechea de marginea drumului.

— Sigur! …

Tot atunci aduse ecoul pădurei un răsunet de glas.

— Sunt ei, zise Dadiana, pe când el se scula, eram sigură… şi apucându-l iarăşi de braţ îl sili să încline puţin spre stânga, în pădure.

— Trebuie să-i lăsăm să treacă, zise ea. Şi se afundară mai înăuntru.

În pădure, pământul, acoperit cu frunze, era moale. Viţele de mure îi coprindeau până la genunchi, şi ramurile, dese pe unele locuri, îi umbrea de lună. Lipiţi unul de altul ei ascultau… Respirarea lor de-abia se auzea şi braţul ţui drept, lipit de inima ei, o simţea cum bătea cu putere. Liniştea era neţărmurită. Când şi când se rupea câte un gătej din crăngile uscate, şi pica cu răsunet, sau câte un chiot de pe la stână venea stins şi prelung. Prin rărişi a copacilor pătrundea luna, lăsând rotocoale de lumină fosforică pe frunzişul de mure.

Dadiana, plecată puţin înainte, căuta să pătrundă cu. Vicierea până la drum. El se uita la drum, dar se uita mai mjit la dânsa. O rază de lună, furişată de sus, cădea pe gâtul ei cu atâta farmec, încât, cum sta lipită de dânsu, fu luat de vraja caldă a amorului şi-şi lipi gura de raza trădătoare… Ea nici nu se mişca. Mâna singură, care apucase pe a lui, îi răspundea încet, tainic, tremurând până sus…

— Şi spuie cine ce va vrea. Nu e simţire care să între în forma omenească cu o mai mare învoire a tuturor facultăţilor noastre sufleteşti, decât amorul, şi nu e în acelaşi timp duşman mai neîmpăcat şi nimicire mai desăvârşită a celorlalte facultăţi decât tot el.

Lumea de acasă de la Dadiana trecu la vale; dar ar fi putut acum să treacă înapoi la deal şi iar la vale, că pentru ea ar fi fost ca cum nici n-a trecut.

Şi, negreşit, trebuiră să plece de acolo. Braţ de braţ şi făcând parcă o singură făptură, se duseră la deal pe drum. Înainte de-a ieşi din pădure se întâlniră cu un om. Era unul singur, deci nu putea fi din compania celorlalţi; şi-apoi acum chiar de ar fi fost… Omul trecu pe lângă ei, privindu-i bine. Subprefectul simţi pe Dadiana că se strânge mai mult de dânsu, parcă i-ar fi cerut s-o apere.

— Omul ăsta nu-mi e prieten, zise ea, după ce trecură.

— Cine e? întrebă el.

— Vichilul nostru.

Noaptea cea dintâi care urmează unei asemenea aprinderi sufleteşti este izvorul celor mai bizare şi mai neînţelese simţiri, care ridică sfera noastră lăuntrică, o umflă, o umple, până se revarsă în visuri ciudate, în chin şi insomnie, în pagini scrise şi chiar în lacrimi.

La castel, se stinseseră luminile una după alta şi numai de la fereastra Dadianei pleca o lungă rază galbenă, care străbătea straturile întunericului, până în depărtare…

Jos, sub seara cea mare, în biuroul intendentului, canaturile ferestrelor erau strânse cu îngrijire. Doi oameni, Maxenţian şi cu credinciosul său vichil aveau de lucru. Maxenţian se plimba în lungul odăii, cu mânele la spate, tăcut. – pe când vichilul sta în picioare, rezemat de stâlpul uşei, aşteptând cu respect să binevoiască stăpânul a-i spune o vorbă. Nu se auzea decât pasul apăsat al lui Maxenţian şi din când în când pocnetul lampei. Trist, un greier deştept suna a tăcere, deprins cu paşii lui Maxenţian ca cu un ceasornic în perete. Acesta se oprea câteodată în faţa vichilului şi, preocupat, îl apuca de câte un nasture al hainei, parcă ar fi vrut să-l facă atent… Şi nu-i spunea nimic. În sfârşit, după mai multă vreme, se apropie de fotoliu şi, lovind uşor cu capătul condeiului în biurou, întrebă pe vichil:

— Vasăzică eşti sigur?

— Vai de mine, cucoane! dur” ~ i-am văzut cu (ichii mei! …

— Foarte bine…

O lungă tăcere urmă iarăşi acestei întrebări. Maxralian îşi rezemase capul pe mini şi părea dus într-o lungă alcătuire cu mintea. Vichilul, obicinuit, aştepta. Deodată stăpânul se ridică de jos, aprins la faţă şi rânjind ca o scăfârlie de mort, şi, izbind cu condeiul, până să găurească postavul de pe masă, strigă din fundul gâtului:

— Am să-i mănânc! …

Vichilul, care era un vechi hoţ de cai, se găsea mai bine în această atmosferă aprinsă, decât în cea liniştită de până aci. El holbase ochi mari, gata parcă să se repeadă pe pradă.

— Să nu-ţi iasă o vorbă din gură, îi adăogă stăpânul, m-ai înţeles? Când vei videa pe mişelul acela pe aici, să U faci că ţi-e drag. Pe dânsa să n-o. Mai urmăreşti! … Du-te! …

După aceea, pe când vichilul ieşea, el, ameninţând cu degetul portretul Dadianei:

— Lasă că ţi-i trimit eu unde le. Şade bine! …

Şi cu această sentinţă ieşi şi se duse să se culce.