Partea a IX–a Ce drum are de străbătut un legionar în viata sa legionară

Viata legionară este frumoasă. Dar nu este frumoasă prin bogăție, prin viată de petreceri și lux, ci este frumoasă prin mulțimea primejdiilor pe care le oferă legionarului, frumoasă prin nobila camaraderie care leagă pe toți legionarii din întreaga țară într-o sfântă frăție de luptă; înălțător de frumoasă prin bărbăteasca atitudine în fața suferinței.

Atunci când cineva intră în organizația legionară, trebuie să cunoască mai dinainte viata care-l așteaptă, drumul pe care-l va străbate.

Drumul acesta va trece prin muntele suferinței, apoi prin pădurea cu fiare sălbatice și prin mlaștina deznădejdii.

PUNCTUL 56. Muntele suferinței.

După ce un om s-a înrolat legionar, cu dorul de patrie în inima sa, nu-l așteaptă masa întinsă, ci el trebuie să primească pe umerii săi jugul mântuitorului nostru Iisus Hristos: „Luați jugul Meu asupra voastră”.

Și cărarea legionară începe să urce un munte pe care lumea l-a numit „muntele suferinței”.

La început pare ușor de urcat. Ceva mai târziu, urcușul devine mai greu, suferința mai mare. Cele dintâi broboane de sudoare încep să picure de pe fruntea legionarilor.

Atunci, un duh necurat, strecurat printre legionarii care urcă, aruncă pentru prima dată întrebarea: „Oare n-ar fi mai bine să ne întoarcem înapoi? Cărarea legionară pe care am apucat începe să fie grea și muntele e lung și înalt de nu-i mai vedem sfârșitul.” Dar legionarul nu ascultă, merge înainte și urcă cu greu. De la un timp, urcând mereu pe muntele nesfârșit, începe să obosească, pare că puterile încep să-l părăsească.

Norocul lui că întâlnește un izvor, limpede ca inima unui prieten. Se răcorește, se spală pe ochi și apoi o ia în sus din nou pe muntele suferinței.

Trece de jumătate și de acolo începe muntele fără apă, fără iarbă, fără umbră, numai din piatră și din stâncă.

Și legionarul când vede, zice: mult m-am mai chinuit până aici, ajută-mi Doamne să ajung până sus. Dar duhul cel rău în zvârle întrebarea: „Oare n-ar fi mai bine să te întorci? Lasă-ți încolo dorul tău de patrie. Nu vezi ce trebuie să tragi dacă-ți iubești patria și Regele, Neamul și Pământul? Și apoi, ce câștigi de aici? Nu-i mai bine să stai liniștit acasă?”

Pe stânca goală, el se urcă mereu cu nesfârșită credință. Acum e obosit. Cade. Își julește mâinile și din genunchii lui pentru prima dată vede sângele curgând. Se înalță ca un viteaz și pornește din nou. Mai are puțin. Dar stânca a devenit dreaptă și colțuroasă, îi curge sânge din piept și se prelinge pe stânca neîndurătoare. „Oare n-ar fi mai bine să te întorci?” se aude din nou glasul necurat. Pare că rămâne pe gânduri. Dar deodată aude un glas strigând din adâncul miilor de veacuri: „Înainte copii! Nu vă lăsați!”

Un ultim efort. și fruntea de viteaz ajunge sus la creasta învingătoare, pe vârful muntelui suferinței, cu sufletul creștin și românesc, plin de fericire și bucurie.

„Fericiți veți fi când vă vor goni pe voi și vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră.”

„Iar ei plecau bucurându-se că s-au învrednicit de a fi bătuți pentru numele lui Iisus.”

Multe primesc legionarii urcând acest munte al suferinței. Ar trebui o carte întreagă ca să se scrie suferința lor.

PUNCTUL 57. Pădurea cu fiare sălbatice.

Să nu-și închipuie însă cel ce dorește să devină legionar, că încercările s-au sfârșit aici, în vârful muntelui suferinței. și este bine ca fiecare să știe de la început ce-l așteaptă, să cunoască drumul pe care-l apucă.

A doua încercare: nu trece mult și cărarea legionară intră într-o pădure căreia lumea i-a zis „pădurea cu fiare sălbatice”.

De la marginea pădurii se aud urletele acestor fiare sălbatice care de-abia așteaptă să intre cineva acolo pentru a-l sfâșia.

După muntele suferinței, aceasta este a doua încercare prin care trebuie să treacă legionarii. Cine este fricos rămâne acolo, la marginea pădurii. Cine are inimă de viteaz, intră înăuntru, se luptă cu vitejie și înfruntă mii de primejdii despre care s-ar putea scrie și se va scrie mai târziu o carte întreagă. În această luptă, legionarul nu fuge de pericol, nu se ascunde după copaci. Din contră, el apare acolo unde primejdia este mai mare. După ce a străbătut pădurea și au ieșit cu bine, o nouă încercare îl așteaptă.

PUNCTUL 58. Mlaștina deznădejdii.

Cărarea se pierde și ei trebuie să treacă printr-o mlaștină. Aceasta se cheamă „mlaștina deznădejdii”, pentru că pe acel ce intră într-însa, pentru ca să ajungă la capătul celălalt, îl apucă deznădejdea. Unii nu mai au curajul să intre, încep să se îndoiască de victorie, că este prea departe, că nu vor mai ajunge până la biruință. Așa că mulți dintre cei care au străbătut prin pădurea cu fiare și au urcat muntele suferinței, se îneacă în această mlaștină a deznădejdii. Alții intră și se întorc, iar alții se îneacă acolo. Dar legionarii adevărați nu pierd nădejdea, ei străbat și această ultimă încercare și ajung la mal acoperiți de glorie.

PUNCTUL 59.

Acolo, la sfârșitul drumului greu al celor trei încercări, începe apoi munca cea dulce, munca cea binecuvântată pentru înălțarea din temelie a României celei noi.

PUNCTUL 60.

Numai acela care a trecut cele trei examene, adică peste muntele suferinței, prin pădurea cu fiare sălbatice, și prin mlaștina deznădejdii și a reușit, este legionar adevărat.

Cine n-a trecut prin toate acestea, nu se poate numi legionar, deși este înscris în Organizație, are insignă și plătește cotizația. Cine a avut abilitatea ca să le ocolească, totdeauna și în 3 – 4 ani de viață legionară n-a cunoscut și n-a dat nici examenul durerii, nici examenul bărbăției și nici examenul credinței, poate fi un om abil, dar nu poate fi un legionar.

Șeful Legiunii, când apreciază persoana unui legionar, nu se ia nici după vârstă, nici după popularitate, adică după câți oameni are în jurul lui, nici după abilitate, ci după aceste trei examene:

PUNCTUL 61. 1) Legiunea este în contra acelora care se zbat, se frământă să obțină victorii fără riscuri și fără jertfă – pentru că aceștia sunt oameni mici – iar victoriile eventuale sunt trecătoare ca spuma mării: unde nu-i risc, nu-i glorie.

PUNCTUL 62. 2) Legiunea este în contra acelora care după victorii, caută să se urce cât mai sus pe riscurile și pe jertfele altora.

PUNCTUL 63. 3) Legiunea este și în contra acelora care deși luptă, sunt mânați de un mobil sufletesc inferior: pofta de câștig, pasivitatea unui beneficiu, crearea unei situații.

Aceștia, câștigând victoria, încep să o mănânce. Sufletul superior își găsește marile satisfacții în plăcerile luptei și ale sacrificiului.