Complotul studențesc din octombrie 1923

O încercare de răzbunare care să servească drept pildă veacurilor viitoare

La Câmpulung a venit Moța ca să mergem la schitul de pe Rarău al lui Petru Rareș, muntele pe care îl iubesc eu cu deosebire. Urcând Rarăul, Moța începe să-mi spună frământările lui sufletești:

– Studenți nu mai pot rezista până la toamnă și decât o capitulare rușinoasă, a noastră a tuturora, după un an de luptă, mai bine să-i îndemnăm să intre la cursuri, iar noi, care i-am condus, să terminăm frumos mișcarea sacrificându-ne, dar făcând să cadă alături de noi toți acei pe care îi vom găsi mai vinovați de trădarea intereselor românești. Să ne procurăm revolvere și să tragem în ei, dând un exemplu groaznic care să rămână de-a lungul istoriei noastre românești. Ce se va alege după aceasta de noi, vom muri sau vom rămâne toată viața în închisoare, nu mai interesează.

Eu am fost de acord, că actul final al luptei noastre să fie, cu însuși prețul prăbușirii noastre, un act de pedepsire a pigmeilor care, dezertând de la posturile de mare răspundere pe care le dețineau, au umilit și au expus tuturor primejdiilor nația românească.

Și am simțit în momentul acela clocotind în noi sângele care cerea răzbunarea nedreptăților și a lungului lanț de umiliri suportate de neamul nostru.

În scurt timp după aceea, ne găseam adunați la Iași, în casele d-lui Butnaru din str. Săvescu 12, următorii: Ion Moța, Corneliu Georgescu și Vernichescu de la Cluj, Ilie Gârneață, Radu Mironovici, Leonida Bandac și eu de la Iași, Tudose Popescu de la Cernăuți.

Cea dintâi problemă care ni se punea era aceasta: cine trebuie să răspundă mai întâi? Cine sunt mai vinovați pentru starea de nenorocire în care se zbate țara: românii sau jidanii? Am căzut unanim de acord, că cei dintâi și mai mari vinovați sunt românii ticăloși, care pentru arginții iudei și-au trădat neamul. Jidanii ne sunt dușmani și în această calitate ne urăsc, ne otrăvesc, ne extermină. Conducătorii români care se așează pe aceeași linie cu ei, sunt mai mult decât dușmani: sunt trădători. Pedeapsa cea dintâi și cea mai cruntă se cuvine în primul rând trădătorului și în al doilea rând dușmanului.

Dacă aș avea un singur glonț, iar în fața mea un dușman și un trădător, glonțul l-aș trimite în trădător.

Ne-am pus de acord asupra câtorva elemente aflate pe linia trădării și am ales șase miniștri în frunte cu George Mârzescu. În sfârșit, venea și acel ceas în care, cei cu atitudini de canalie, care niciodată nu și-au imaginat că vor răspunde pentru faptele lor, într-o țară în care se considerau stăpâni absoluți, peste un popor incapabil de orice reacțiune, aveau să răspundă cu viața lor.

De data aceasta nația își trimitea, prin firele nevăzute ale sufletului, răzbunătorii.

Am trecut apoi la a doua categorie: jidanii. Pe care să-i luăm din cele două milioane?

Am stat, ne-am gândit, am discutat și la sfârșit am găsit că adevărații comandanți ai atacului iudaic asupra României sunt rabinii, toți rabinii din toate târgurile și orașele. Ei conduc masa jidănească la atac și oriunde cade un român, n-a căzut la întâmplare. El cade ochit de rabinul respectiv. În dosul fiecărui om politic cumpărat, există un cap de rabin care a studiat și a ordonat Cahalului sau bancherului jidan respectiv, să plătească. În dosul fiecărui ziar jidănesc și a fiecărei metode: calomnia, minciuna, ațâțarea, există planul unui rabin.

Noi eram însă puțini și i-am luat numai pe cei mari din București. Dacă am fi avut însă posibilitatea numerică, i-am fi luat absolut pe toți. 

Apoi am luat bancherii: Aristide și Maurițiu Blank, care au corupt toate partidele și toți oamenii politici români, punându-i membri în consiliile de administrație și copleșindu-i cu bani: Bercovici, care finanțează partidul liberal (Blank luase asupra sa cu deosebire pe național-țărăniști, dar se simțea în stare să cumpere și pe liberali).

Apoi, pe jidanii din presă. Pe cei mai obraznici. Pe otrăvitorii de suflete: Rosenthal, Filderman, Honigman (Fagure), directorii ziarelor: „Dimineața”, „Adevărul”, „Lupta”, toți acești dușmani ai românismului.

Am plecat în grupuri spre București, luându-ne rămas bun pentru totdeauna de la Iași. eu am lăsat o scrisoare studenților prin care le explicam gestul nostru, îmi luam rămas bun de la ei și-i îndemnam să intre la cursuri, dar să păstreze credința intactă până la victoria finală. Fiecare am lăsat scrisori către părinți și către camarazii de luptă. 

La București ne-am întâlnit din nou. Ne-am dus la Dănulescu pe care-l cunoșteam de câtăva vreme și care ne făcuse o impresie bună. El nu intra în această echipă, dar l-am rugat să ne adăpostească, lucru pe care l-a făcut cu multă bunăvoință.

De la Dănulescu am plecat pe la ora 8 seara acasă la Dragoș, în str. 13 Decembrie 41, unde urma să precizăm unele lucruri rămase nelămurite și să discutăm asupra stabilirii datei la care urma să pornim acțiunea.

Abia ne adunasem, când Dragoș intră palid pe ușă spunând:

– Fraților, poliția a înconjurat casa.

Era în seara zilei de 8 octombrie 1923 pe la orele 9.

O secundă de nelămurire, în care n-am mai avut timp nici măcar să vorbim. Ne-am încrucișat privirile, uitându-ne fiecare în ochii celorlalți.

În a doua secundă, eu am ieșit în sală și prin geamul ușii am văzut figura generalului Nicoleanu și a comisarilor care forțau ușa. În a treia secundă, ușile s-au deschis și casa s-a umplut de comisari. Generalul Nicoleanu strigă:

– Mâinile sus!

Dar n-am mai avut vreme, pentru că am fost prinși fiecare de câte doi comisari și așezați în linie: la flancul drept eram eu, apoi Moța, Corneliu Georgescu, Tudose Popescu, Radu Mironovici, Vernichescu, Dragoș.

– Scoateți revolverele! 

– Nu avem, am răspuns noi. Avea numai Moța un Browning 6,35 și Vernichescu.

Apoi ne-au scos rând pe rând din casă, ținuți de braț de câte 2 comisari și am fost puși fiecare în câte o mașină care aștepta în stradă.

Din casă se auzea cum plânge bătrâna mamă a lui Dragoș.

Mașinile pornesc. Oare unde ne duc? Nu vorbim nici un cuvânt, nu întrebăm nimic pe cei cărora le suntem prizonieri. Nici el nu ne întreabă. După ce străbatem mai multe străzi, intrăm la Prefectura Poliției. Suntem coborâți, apoi introduși într-o cameră. Acolo suntem căutați prin buzunare. Ni se ia tot ce aveam asupra noastră, plus guler și cravată. Această căutare prin buzunare, această despuiere de gulere, acest tratament de pungași de buzunare ne umilește până la ultima expresie. Dar suntem abia la începutul acestui drum al umilinței. Puși apoi în picioare cu fața la perete, fără a avea dreptul să întoarcem capul și ținuți mai multă vreme în situația aceasta ne gândeam: oameni de acum câteva ceasuri, liberi, mândri și hotărâți de a sfărâma lanțurile neamului nostru, iată ce am ajuns: niște bieți neputincioși, stând cu fețele la perete nemișcați, la porunca unor nenorociți de agenți de poliție, căutați prin buzunare ca pungașii, despuiați de gulere, cravate, batiste, inele. 

De acum va veni marea noastră suferință, care încetul cu încetul ne va sfâșia inima. Ea începea prin umilirea noastră. 

Cred că nu există suferință mai mare pentru un luptător, care trăiește din mândrie și din onoare, decât dezarmarea și apoi umilirea lui. Totdeauna, moartea e mult mai dulce decât aceasta.

Suntem introduși apoi într-o cameră cu bănci și așezați la câte 5 metri cu agenți lângă noi, fără voie de a ne uita unul la altul. Așa am stat ore întregi până la început să ne cheme la interogator. Părtași ai acestor ore lungi, apăsătoare, eram: Moța, Tudose Popescu, Radu Mironovici, Corneliu Georgescu, Vernichescu, Dragoș și eu.

După un timp am fost chemați câte unul la interogator. Acesta se făcea într-o cameră mare în prezența procurorului, judecătorului de instrucție, a generalului Nicoleanu și a unor reprezentanți ai miniștrilor. Mie mi-a venit rândul spre dimineață. Acolo mi s-au pus în față niște scrisori ale mele și două coșuri în care erau toate revolverele noastre pe care le ascunsesem într-un loc bun. Și nu știam cum de ajunseseră acolo. Înțelegeam: pe noi ne-au prins, dar cine a spus unde sunt revolverele?

Începe interogatoriul meu. Eu nu știam ce au declarat ceilalți și nici nu avusesem vreo înțelegere anterioară între noi, ce să declarăm, deoarece nu ne-am imaginat că am putea ajunge într-o asemenea situație. De aceea am judecat singur situația și am luat hotărârea pe care am crezut-o eu cea mai bună.

Un minut de răspântie.

Când mi s-a pus prima întrebare, deși trecuseră peste 3 minute de la intrarea mea în sală, încă nu convenisem să judec situația în care mă aflam și să pot lua vreo hotărâre. Eram copleșit de oboseală și zbuciumat sufletește.

De aceea când mi s-a cerut să răspund, am zis:

– Domnilor! Vă rog să-mi dați un minut de gândire înainte de a răspunde.

Se punea problema: a nega sau a nu nega. În acel minut mi-am încordat toate puterile minții și ale sufletului și am ajuns la hotărârea de a nu nega. De a afirma adevărul. Și nu cu timiditate și cu regrete, ci de a șarja cu el.

– Da, ale noastre sunt revolverele; cu ele am vrut să împușcăm pe miniștri, pe rabini și pe marii bancheri jidani.

M-au întrebat numele acestora.

Când am început să le spun numele, începând cu Alex. Constantinescu și terminând cu bancherii Blank, Filderman, Bercovici, Honigman, toți cei de față își holbau ochii din ce în ce mai mari, îngroziți. De aceea am bănuit că ceilalți camarazi, ascultați până la mine, negaseră.

– Dar pentru ce, Domnule, să-i omorâți? 

– Pe cei dintâi pentru că și-au vândut țara. pe cei de ai doilea ca dușmani și corupători. 

– Și nu regretați? 

– Nu regretăm… Dacă am căzut noi, nu e nimic; în urma noastră mai sunt zeci de mii care gândesc ca noi!

Spunând acestea, parcă mă eliberam de sub pietroiul umilirii, sub care atitudinea de negare m-ar fi cufundat mai mult. Acum stăteam pe credința mea, care mă adusese aici și înfruntam cu mândrie și soarta grea care mă aștepta și pe acei care păreau stăpânii mei pe viață și pe moarte. 

Pe tema negării trebuia să stau în defensivă, să mă apăr de acuzațiile care mi le aduceau, să cer indulgență, să captez bunăvoința lor. La procesul care ar fi urmat, pe baza probelor scrise pe care ei le posedau, ar fi trebuit să trecem printr-o dureroasă și rușinoasă situație, negându-ne propriul nostru scris și propria noastră credință, negând adevărul. Ceea ce era în contra conștiinței noastre și în contra onoarei întregii noastre mișcări. Reprezentanți ai unei mari mișcări studențești, să nu avem curajul răspunderii faptelor și credințelor noastre?

Iar pe deasupra, ai noștri și țara nu ne-ar fi știut gândurile, ori singurul rod al suferinței noastre, oricât de lungă ar fi fost, acesta era: o țară nelămurită să-și cunoască măcar bine dușmanii ei.

Pe urmă am fost pus să scriu aceste declarații cu mâna mea. Le-am scris.

La sfârșit însă, am adăugat: termenul nu era fixat. Pe noi ne-a prins în discuție, eu susțineam fixarea datei peste o săptămâna sau două, atunci anchetatorii s-au oprit, insistând din ce în ce mai mult să mă facă să renunț la această precizare. 

Mai târziu mi-am dat seama de ce insistau. Pentru că această ultimă frază desființa valoare juridică a întregii acuzații și forma punctul nostru de apărare, deoarece un complot cere patru lucruri: 1. o asociere în acest scop; 2. fixarea persoanelor; 3. adunarea armelor; 4. fixarea datei acțiunii. Noi nu aveam data fixată și ne aflam în faza discuției.

Termenul era de o importanță capitală, căci în două săptămâni se putea întâmpla; ori să ne îmbolnăvim noi, ori să moară persoanele fixate de noi, ori să cadă guvernul, ori să cedeze etc.

Întreaga noastră apărare juridică se va baza pe acest punct.

După această declarație am fost condus de agenți într-un beci, băgat acolo într-o celulă singur și închis cu lacăt pe dinafară. În celulele vecine am înțeles că sunt camarazii mei. Am bătut cu pumnul în perete și am întrebat cine mai este. Am auzit prin zid răspunzând: Moța. M-am așezat pe scânduri să adorm, fiindcă eram distrus de oboseală, dar, neavând palton, m-a apucat frigul și am început să tremur. Apoi au început să mă mănânce păduchii. Mișunau cu zecile. Am întors scândurile pe partea cealaltă; ei se ridicau deasupra. Am făcut de mai multe ori această operație până ce am înțeles că s-a făcut ziuă.

Am auzit zgomot la ușă. S-a deschis și am fost scoși toți afară, apoi conduși separat și așezați în câte o mașină, însoțiți fiecare de câte doi jandarmi și doi comisari. Mașinile au pornit una după alta. Și aceeași întrebare: oare unde mergem?

Am străbătut mai multe străzi necunoscute, cu oameni curioși care se uitau după noi. Ieșim afară din capitală și mașinile se opresc în fața unor porți mari, deasupra cărora era scris: „Închisoarea Văcărești”.

Suntem dați jos și puși între baionete, la distanță de 10 m. unul de altul. Se aude un uruit de lacăte și de lanțuri și porțile mari se deschid. Unul câte unul ne facem cruce și pășim înăuntru. Conduși sus la direcție, nu se dau mandatele de arestare. Ne dăm seama că suntem arestați pentru complot contra siguranței statului, cu pedeapsa prevăzută: muncă silnică.

Am fost introduși într-o altă curte, în mijlocul căreia stăpânește o biserică înaltă. De jur-împrejur sunt ziduri și pe lângă ele celule și încăperi. Am fost băgat într-o celulă din fund, lată de 1 m și lungă de 2 m și închis pe dinafară cu lacăte. Înăuntru este numai un pat de scânduri, lângă ușă, o mică ferestruică cu gratii de fier. Mă întreb unde or fi ceilalți. Mă culc apoi cu capul pe scânduri și adorm. După vreo două ore mă trezesc tremurând. Era frig în celulă și nu intra nici o rază de soare. Privesc buimăcit în jurul meu și nu-mi vine să cred unde sunt. Mă uit bine și văd mizeria de lângă mine. Îmi zic: în grea situație am ajuns. un val de durere mi se coboară în inimă. Dar mă mângâi singur:

– E pentru neamul nostru.

Apoi încep să fac mișcări de gimnastică cu brațele, pentru a mă încălzi.

Pe la ora 11, aud pași. Un gardian îmi deschide ușa. Mă uit la el. Poate să-l fi cunoscut vreodată în viață. E un om străin și ursuz. Se uită la mine cu ochi răi. Îmi dă o pâine neagră și o strachină cu borș. Îl întreb:

– Domnule gardian, nu cumva ai să-mi dai o țigară? 

– N-am!

Mă închide din nou cu lacătul și pleacă. Eu rup din pâinea neagră și sorb câteva linguri din strachina de borș. Le așez apoi jos pe cimentul din celulă și încep să-mi adun gândurile. Nu puteam să mă lămuresc cum de ne-a prin poliția. A spus vreunul dintre noi din greșeală cuiva? Ne-a trădat cineva? Cum de au găsit revolverele?

Iar aud pași. Mă uit pe ferestruică. Un preot și mai mulți domni se apropie de ușa mea și încep să-mi spună:

– Bine Domnilor, se poate Dvs. tineri culți să faceți una ca aceasta? 

– Dacă se poate ca acest popor român să piară invadat de jidănime și copleșit de vânzarea, desfrâul și batjocura conducătorilor lui, se poate și ceea ce am făcut noi. 

– Dar aveți atâtea căi legale! 

– Am bătut noi toate căile legale până când am ajuns aici. Și dacă ni se deschidea vreuna, poate nu ajungeam nici noi în aceste celule. 

– Și acum e bine? Va trebui să suferiți pentru ceea ce ați făcut! 

– Poate din suferința noastră va ieși ceva mai bun pentru neamul acesta.

Au plecat.

Pe la ora 4 a venit un gardian și mi-a adus o pătură roasă de vremi și un sac mare plin cu paie în loc de saltea. Mi le-am așezat cât am putut mai bine. Am mai mâncat puțină pâine și m-am culcat.

Mă gândeam la discuția cu preotul și-mi spuneam: din petrecerile și din traiul tihnit al fiilor lui, un neam nu a câștigat niciodată nimic. Din suferință totdeauna a ieșit ceva mai bun pentru el.

Izbutisem să găsesc un rost al suferinței noastre și în același timp un suport moral pentru aceste ceasuri triste.

M-am sculat atunci, m-a pus în genunchi și m-am rugat:

– Doamne! Ne luăm asupra noastră toate păcatele neamului acestuia. Primește-ne suferința de acum. Fă ca din această suferință să rodească o zi mai bună pentru el.

M-am gândit apoi la mama mea și la cei de acasă, care poate vor fi auzit de soarta mea și se gândesc la mine. M-am rugat pentru ei și m-am culcat.

Deși m-am culcat îmbrăcat și m-am învelit cu pătura, mi-a fost frig și am dormit rău din cauza saltelei de paie. M-am trezit la ora opt când îmi deschidea un gardian ușa, întrebându-mă dacă nu vreau să ies câteva minute afară. Am ieșit și am început să fac gimnastică pentru a mă încălzi.

Rândul meu de celule era mai ridicat și vedeam toată curtea. La un moment dat văd pe cineva îmbrăcat în costum național plimbându-se printre hoți. Era tatăl meu. Dar nu-mi venea să cred. Ce să caute el aici? L-or fi arestat și pe el? Fac câteva semne și mă vede. Gardianul mă oprește:

– Domnule, nu ai voie să faci nici un semn! 

– E tatăl meu, îi răspund eu. 

– Poate să fie, dar nu ai voie să faci semne.

Mă uit la el și îi spun:

– Camarade, lasă-ne în plata lui Dumnezeu cu suferința pe care ne-a dat-o El; nu mai pune și tu deasupra.

Și am intrat în celulă.

După masă m-au scos din nou. M-au luat între baionete și m-au condus afară din închisoare. Acolo, în drum, erau așezați toți în flanc câte unul, la câte 10 metri distanță, fiecare între două baionete. În cap era tatăl meu, între doi soldați cu baioneta la armă. Mai veniseră câțiva noi: Traian Breazu de la Cluj, Leonida Bandac de la Iași, Dănulescu. N-aveam voie să ne întoarcem capul sau să ne facem semne unul altuia. O secundă doar am putut să prind cu privirea fețele slăbite ale bieților mei camarazi de suferință.

Ceea ce îmi rodea inima, era situația nedreaptă în care era pus tatăl meu. Nu era vinovat cu nimic. Luptător de o viață pentru neamul acesta, profesor de liceu, maior, fost comandant de batalion pe linia I-a a frontului tot timpul războiului, de mai multe ori parlamentar și nu dintre cei obscuri, era purtat acum între baionete pe străzile capitalei.

Am plecat astfel încolonați spre tribunal. Românii se uitau la noi nepăsători. Când am ajuns însă în cartierul jidănesc, jidanii au ieșit cu toții la uși și la geamuri. Unii de aruncau priviri batjocoritoare și râdeau; alții făceau comentarii în gura mare, alții scuipau.

Noi am plecat capul în pământ și am mers așa tot timpul cu inima încărcată de durere. 

Tribunalul ne-a confirmat mandatele. Am fost apărați de D-l avocat Paul Iliescu care s-a oferit cel dintâi să pledeze pentru noi.

Am fost trimiși înapoi la în aceeași formație și pe același drum. Pe la chioșcuri vedeam anunțurile ziarului „Dimineața” și a celorlalte foi jidănești scrise cu literă mare: „Complotul studențesc”, „Arestarea complotiștilor”.

Și iarăși am ajuns în celula mea. Timp de două săptămâni am stat acolo în frig, fără ca să mai știu nimic de ceilalți și fără ca să mai am vreo veste de afară.

După două săptămâni, lungi ca două veacuri, am fost scoși din celulă și am fost puși în camere cu sobe, câte trei în fiecare. Ni s-a îngăduit să ne facem de mâncare în comun și să luăm masa împreună. 

Când ne-am revăzut a fost o adevărată sărbătoare.

Eu am fost pus în aceeași cameră cu Dragoș și Dănulescu. Între timp se predase și Gârneață, președintele Asociației Studenților Creștini din Iași, așa încât numărul nostru crescuse la 13. Tatăl meu, fără nici o vină, Moța, Gârneață, Tudose Popescu, Corneliu Georgescu, Radu Mironovici, Leonida Bandac, Vernichescu, Traian Breazu și eu, acuzați de complot; Dragoș și Dănulescu reținuți pentru că fuseserăm în casă la ei. În afară de aceștia mai era și Vladimir Frimu, pe care l-am găsit aici, arestat cu prilejul manifestației de la casa ministrului de interne. Am obținut un primus și cu alimente pe care începuseră a ni le trimite rudele și cunoscuții de afară ne făceam singuri mâncare. Masa care se dădea deținuților era în adevăr ceva înspăimântător, iar mizeria în care trăiau era de nedescris. 

Tatăl meu obținuse de la Direcție permisiunea ca în fiecare dimineață, la ora 7, să ne ducem la biserica din curtea închisorii, pentru a ne închina. Ne așezam cu toții în genunchi în fața altarului și spuneam „Tatăl nostru”, iar Tudose Popescu cânta „Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu”.

Acolo găseam mângâiere pentru viața noastră tristă din închisoare și nădejde pentru ziua de mâine.

Ne făcusem apoi fiecare program de muncă. Moța se ocupa de proces, Dănulescu își pregătea examenele de la Medicină. Eu lucram la un plan de organizare a tineretului în vederea luptei naționale: organizarea centrelor studențești, a flăcăilor de la sate și elevilor de liceu. La el am lucrat până la Crăciun și îl pusesem la punct până în cele mai mici amănunte, urmând ca atunci când vom ieși din închisoare, să-l punem în practică; dacă nu, să găsim pe cineva din afară pentru a începe organizarea. Aceasta trebuia să se facă în cadrul „Ligii”. „Liga” să fie organizația politică, iar alcătuirea noastră, organizație de educație și de luptă a tineretului. 

În ziua de 8 noiembrie, Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril, discutam ce nume să dăm acestei organizații tinerești. Eu am spus „Arhanghelul Mihail”. 

Tatăl meu spune: 

– Este în biserică o icoană a Sfântului Mihail, pe ușa din stânga altarului. 

– Să mergem s-o vedem! 

M-am dus cu Moța, Gârneață, Corneliu Georgescu, Radu Mironovici și Tudose.

Ne uităm și în adevăr rămânem uimiți. Icoana ni s-a arătat de o frumusețe neasemuită. Eu niciodată nu fusesem atras de frumusețea vreunei icoane. Acum însă mă simțeam legat de aceasta cu tot sufletul și îmi făcea impresia că Sfântul Arhanghel e viu. De aici am început să iubesc icoane.

De câte ori găseam biserica deschisă intram și ne închinam la icoane. Ni se umplea sufletul de liniște și de bucurie. 

Începe chinul drumurilor la Tribunal. Pe jos, între baionete, prin noroi, cu ghetele rupte și uzi la picioare.

Niște samsari jidani, care furaseră statul cu câteva sute de milioane, erau duși cu mașinile, iar noi pe jos. De multe ori deplasările erau făcute degeaba, numai ca să fim chinuiți. Pe mine, judecătorul de instrucție m-a chemat de 25 ori, pentru a mă interoga numai de două ori. Din declarațiile noastre de la început, n-am schimbat nimic.

Un gând ne frământa necontenit: cine ne-a trădat? Stam nopți, căutam să dezlegăm această enigmă. Ajunseserăm să ne bănuim unii pe alții.

Într-o dimineață m-am dus în biserică și m-am rugat la icoană, să ne descopere pe acel care ne-a trădat. În seara aceleiași zile, așezându-ne cu toții la masă, m-am adresat camarazilor:

– Sunt nevoit să vă aduc o veste tristă. Trădătorul a fost descoperit. El se află în mijlocul nostru și stă la masă cu noi.

Toți se uitau unul la celălalt. Eu cu Moța urmăream figurile fiecăruia, căutând să surprindem vreun gest care ar fi putut să ne dea o cât de slabă indicație. Am dus mâna la buzunarul de la piept și am spus:

– Acum să vă arăt și actele.

În acest moment, Vernichescu s-a ridicat drept în picioare, a stat o clipă nelămurit, apoi a dat cheia de la lada cu alimente lui Bandac și a zis: 

– Eu plec.

Nouă ni s-a părut curioasă plecare lui Vernichescu, dar ne-am continuat discuțiile pe tema actelor pe care refuzam să le arăt, deoarece nu le aveam. 

Când am plecat de la masă, l-am găsit pe Vernichescu singur. Ni s-a adresat:

– Codreanu mă bănuiește pe mine.

I-am spus că eu nu bănuiesc pe nimeni și ne-am împăcat.

Trecuseră săptămâni peste săptămâni și viața noastră se scurgea cu greu în închisoare. Pe peretele din dreptul patului însemnam fiecare zi care trecea prin câte o liniuță făcută cu creionul. Viața din închisoare e grea, istovitoare pentru omul care s-a născut liber și care a trăit mândru. E îngrozitor să te simți înlănțuit, între ziduri înalte și dușmănoase, departe de ai tăi, despre care nu mai știi nimic. Și nici măcar între aceste ziduri nu ești liber; trei sferturi din timp stai sub lacăt, în celulă sau în cameră. În fiecare seară, zgomotul sinistru al zăvoarelor care se închid la ușa ta, te aruncă într-o atmosferă de tristețe. Afară, dușmanii acestui neam stau liberi, se bucură de onoare, de toate bunătățile, iar noi, pe deasupra mizeriilor morale de multe ori ne culcăm flămânzi și tremurăm toată noaptea de frig pe paturile de scânduri și pe paie.

Dar iată, ne vin și zile de bucurie. După două luni de închisoare ne vine vestea că a sosit ordinul ca tatăl meu și Dănulescu să fie eliberați.

O mare bucurie pentru noi. Le ajutăm să-și facă pachetele și în scurt timp sunt duși din mijlocul nostru. Îi privim cum pleacă, urmărindu-i cu ochii până ce ies pe prima poartă. Am rugat pe tatăl meu să-i spună mamei și celor de acasă să nu aibă nici o grijă. 

Orice eliberare este un prilej de mare bucurie pentru cei ce rămân. Toți se bucură. Probabil că prin eliberarea unuia, fiecare se întărește în speranța propriei sale eliberări.

După puțin timp au plecat: Dragoș, Bandac, Breazu și Vernichescu, fiind și ei ca și tatăl meu și Dănulescu scoși din proces. Am rămas numai șase, dați în judecată pentru „complot contra siguranței statului”.

Dragoș, după câteva zile, ne-a trimis vestea că Vernichescu este acela care ne-a denunțat. El a copiat și declarațiile acestuia care se aflau la dosar. Am primit această veste cu sufletul plin de amărăciune. Neamul nostru mereu a avut parte de trădători.