Congresul conducătorilor mișcării studențești

IAȘI, 22-25 AUGUST 1923

 

Într-un comitet restrâns la București, se fixează ținerea celui dintâi congres al conducătorilor și delegaților mișcării studențești după un an de luptă.

Acest congres urma să aibă loc la Cluj, în zilele de 22, 23, 24 și 25 august 1923. Moța, președintele cercului „Petru Maior”, ne comunică printr-o adresă că autoritățile i-au pus în vedere ordinul de interzicere a acestui congres. Noi, Iașiul, a, răspuns Clujului, precum și celorlalte centre, că ne luăm răspunderea ca acest congres să se țină la Iași, chiar dacă guvernul va voi să-l interzică. Centrele au aprobat, iar noi ne-am făcut datoria de a îngriji de încartiruirea celor 40 de delegați anunțați.

În dimineața zilei de 22, am primit la gară pe rând delegația Clujului, în frunte cu Ion Moța, a Cernăuților, în frunte cu Tudose Popescu și Cârsteanu, a Bucureștilor, în frunte cu Napoleon Crețu, Simionescu și Râpeanu.

La ora 10, am plecat in corpore la Mitropolie pentru a face o rugăciune și un parastas în amintirea studenților căzuți în război, printre care era și căpitanul Ștefan Petrovici, fost președinte al Centrului Studențesc Iași.

Spre marea noastră mâhnire, am găsit însă porțile Mitropoliei legate cu lanțuri și păzite de jandarmi.

Între timp sosește și bătrânul profesor Găvănescul. Atunci ne așezăm cu toții în genunchi și descoperiți, ne facem rugăciunea în mijlocul străzii, în fața bisericii, pe care nici turcii n-au închis-o celor ce vroiau să se roage. Sosind din întâmplare, preotul Știubei și văzându-ne îngenuncheați, a venit și ne-a citit rugăciuni.

Apoi, descoperiți, tăcuți și plini de durere, am parcurs prin mijlocul străzii drumul până la Universitate sub privirile jidănimii, care ni se păreau ca niște săgeți aruncate din ușile și ferestrele prăvăliilor.

Pe scările Universității se aflau autoritățile, flancate de numeroase forțe polițienești, care ne-au anunțat că Ministerul de Interne a interzis congresul. Procurorul ne-a oprit, somându-ne să ne împrăștiem. Enervat, am spus:

– Domnule procuror, eu știu că suntem într-o țară condusă de legi. Constituția ne garantează dreptul de întrunire și Dv. știți mai bine decât mine că un ministru nu poate abroga drepturile garantate nouă de către Constituție. De aceea, în numele legii pe care nu noi, ci D-voastră o călcați, vă somăm să vă dați la o parte. 

Îndârjiți de sacrilegiul care fusese comis cu o oră înainte, când ni se închiseseră cu lanțuri ușile bisericii, răpindu-ne dreptul de a ne închina, văzându-ne acum în fața unei a doua încercări nedrepte, provocatoare și umilitoare, aceea de a ni se fereca intrarea în propria noastră casă, Universitatea și dându-ne seama că aceste măsuri constituiau o sfruntată călcare a legii, am răsturnat tot ce ni se opunea în cale și în urma unei lupte, am ocupat prin forță Universitatea.

Regimentul 13, apărut un moment mai târziu, înconjoară Universitatea. Noi ne-am baricadat apărând intrările. În dreptul fiecărui geam sunt postați trei soldați cu baionetele la arme.

În această situație, într-o atmosferă apăsătoare, adunarea se deschide în amfiteatrul Facultății de Drept, al ora 12. Congresiștii, palizi de enervare și muți de durerea celor petrecute la Mitropolie și aici, răspândesc în jurul sălii pustii un aer de adâncă tristețe. Domnește în toți îngrijorarea atacului armatei, a intrării ei în Universitate, peste noi și a consecințelor care vor urma.

Nu ținem discursuri, dar congresul înțelege tragedia situației și presimte că se vor întâmpla lucruri grave. 

Pentru prima zi sunt ales președinte eu. Se începe cu înfierarea celor petrecute. Câțiva cer cuvântul și protestează. Apoi se încep discuții asupra mișcării. 

Ce atitudine adoptăm la începutul anului care se deschide? Capitulăm? Greu! Un an de luptă fără nici un rezultat. Din contră, rușinați, umiliți, bătuți. Mergem înainte? Iarăși greu! Studenții sunt sleiți de puteri.; ei nu mai pot începe un al doilea an de luptă.

Totuși Moța, Tudose Popescu, Simionescu și eu susținem teza luptei mai departe. Pentru jertfă. Din capitularea noastră nu va ieși nimic decât rușine și umilință. Din jertfa noastră nu se poate să nu rodească ceva mai bun pentru neamul nostru.

Pe la ora 8, se înserase. Auzim larmă și zgomot în stradă. Constantin Pancu, vechiul luptător de la 1919, înconjurat de studenții rămași afară, de un mare număr de cetățeni, se adunaseră la Tufli, cu făclii aprinse în mâini și încercau să înainteze în sus spre Universitate, pentru a ne aduce câțiva saci cu pâine. 

Noi sărim cu toți le geamuri și privim. Manifestanții rup cordonul de la Tufli și urcă în pas alergător la deal. Al doilea cordon din dreptul străzii Coroiu este rupt într-o luptă grea. Auzim izbucniri de urale. Al treilea cordon este de asemenea rupt. Noi ne pregătim să asaltăm dinăuntru, să ieșim, dar la al patrulea cordon, ai noștri nu mai pot răzbi. Se aude glasul lui Pancu, care stă cu sacul de pâine la picioare:

– Sunt copiii noștri.

Nouă ce curg lacrimi de bucurie. Pentru neamul acesta luptăm noi și al nu ne lasă.

La ora 9, încep tratativele între noi și autorități, prin Napoleon Crețu. Acestea promit imediata eliberare a tuturor studenților încercuiți în Universitate, cu condiția ca ei să mă predea pe mine. Studenții refuză. Pe la ora 11, ne trimit vorbă că se admite eliberarea în grupuri de câte trei. Desigur, cu intenția de a mă prinde pe mine la ieșire. Noi primim.

Din cinci în cinci minute, ies grupuri de câte trei. La ușă sunt observați cu atenție de 4 comisari și agenți. Eu mă dezbrac la repezeală de hainele mele naționale, le dau unui camarad și mă îmbrac cu ale lui. Ies cu Simionescu și cu un altul. La deschiderea ușii, scap din buzunar câțiva lei. La zgomotul lor, toți comisarii se uită în jos și întreabă:

– Ce ați pierdut, d-lor?

Noi toți cu capetele aplecate, căutând împreună cu ei, răspundem:

– Niște bani.

Simionescu mai rămâne de vorbă cu ei, căutând și aprinzând chibrituri, iar eu scap.

În cel mai mare secret fixăm continuarea congresului a doua zi, afară din oraș, la Mânăstirea Cetățuia.

Mă strecor până acolo îmbrăcat în hainele unui fochist și a norocul să nu mă cunoască nici congresiștii. Prezidează Ion Moța. Cu observatori plasați în locuri bune, lucrăm în liniște, pentru că din deal, orice apropiere de om se observ de la 2 km. Stăm acolo până seara târziu. Se fac propuneri și se iau hotărâri.

Tot în această ședință se proclamă ziua de 10 decembrie ca sărbătoare națională a studențimii române.

A treia zi, congresul continuă într-o pădurice din dealul Galatei. În majoritate, se decide continuarea luptei. Se alege nu comitet de acțiune de cinci care să dea directive de acțiune întregii mișcări studențești de la toate universitățile. Comitetul e compus din: Ion Moța – Cluj, Tudose Popescu – Cernăuți, Ilie Gârneață – Iași, Simionescu – București și eu. 

Prin înființarea acestui comitet, vechea conducere studențească de la București, insuficient lămurită și decisă, cade pentru totdeauna. Rămâne ca formă, dar nu mai conduce. 

Acum se hotărăște oficial, pentru prima dată, o nouă orientare: lupta împotriva partidelor politice, socotite ca înstrăinate de neam și credința într-o nouă mișcare românească pe care studențimea trebuie s-o ajute oficial pentru a birui: „Liga Apărării Naționale Creștine”.

A patra zi, congresul își încheie lucrările în casele d-nei Ghica din str. Carol.

Seara, studenții pleacă fiecare pe la centrele lor, iar eu plec la Câmpulung pentru a organiza congresul L.A.N.C. din Bucovina, la care va lua parte prof. Cuza cu toți fruntașii mișcării. Mă strecor cu greu, deoarece mi se lansase mandat de arestare.

Pe drum, mă bucuram de toate hotărârile acestui congres care era în spiritul vederilor noastre, dar mai ales pentru că în grupul nostru câștigasem un om: pe Ion Moța, președintele centrului „Pentru Maior” din Cluj. 

 

Share on Twitter Share on Facebook