ELECȚIUNE, SELECȚIUNE ȘI EREDITATE

 

Poporul nu se conduce după voința lui: democrația. Nici după voința unei persoane: dictatura. Ci după legi. Nu e vorba de legile făcute de oameni.

Sunt norme, legi naturale de viață și norme, legi naturale de moarte. Legile vieții și legile morții. O națiune merge la viață sau la moarte după cum respectă pe una sau pe alta din aceste legi.

Rămâne un lucru de stabilit. Cine, din mijlocul unei națiuni, poate înțelege sau intui aceste norme? Poporul? Mulțimea? Cred că i se cere prea mult. Mulțime nu înțelege nici alte legi mai mărunte. Nu numai că nu le poate prinde ea din văzduh, dar trebuie să i se explice multă vreme, să i se repete în mod insistent, să fie chiar pedepsită, pentru a le putea înțelege.

Iată câteva legi imediat necesare vieții ei, pe care le înțelege cu greu: că în caz de boală infecțioasă, trebuie izolarea bolnavului și dezinfecție generală; că în casă e nevoie să intre soarele, deci trebuie ferestre mari; că vitele, dacă sunt îngrijite și hrănite mai bine, dau mai mult pentru hrana omului etc.

Dacă mulțimea nu poate înțelege sau înțelege cu greu câteva legi imediat necesare vieții ei, cum își poate imagina cineva că mulțimea, care în democrație trebuie să se conducă pe ea, va putea înțelege cele mai dificile legi naturale, va putea intui cele mai fine și mai imperceptibile norme de conducere omenească, norme care o depășesc pe ea, viața ei, necesitățile vieții ei, care nu i se aplică direct ei, ci care se aplică unei entități superioare ei: națiunea?

Dacă pentru a face cineva pâine trebuie să fie specializat, dacă pentru a face ghete, pentru a face pluguri, pentru a face agricultură, pentru a conduce un tramvai, trebuie specializare; pentru cea mai grea conducere, aceea a unei națiuni, nu trebuie o specializare? Nu trebuiesc anumite însușiri?

Concluzia: un popor nu se conduce prin el însuși, ci prin elita lui. Adică prin acea categorie de oameni născuți din sânul său cu anumite aptitudini și specialități.

După cum albinele își cresc „regina”, tot astfel un popor trebuie să-și crească elita lui.

La fel mulțimea, în nevoile ei, apelează la elita ei, la înțelepții satului.

Cine alege această elită? Mulțimea?

Pentru orice „idei” sau pentru orice candidat la guvernare, se pot capta oameni. Se pot câștiga voturi. De aceea, nu depinde de înțelegerea de către popor a acelor „idei”, „legi” sau „oameni”, ci de cu totul altceva: de măiestria oamenilor în a capta bunăvoința mulțimii.

Mulțimea e cea mai capricioasă și cea mai nestabilă în păreri. De la război încoace aceeași mulțime a fost rând pe rând: averescană, liberală, naționalistă, național-țărănistă, iorghistă etc. Ridicând în slavă pe fiecare, ca după un an să-l scuipe, recunoscându-și prin aceasta propria greșeală, rătăcire și incapacitate. Criteriul ei de alegere este: „Să mai încercăm și pe alții”. Deci alegerea se face nu după studiere și cunoaștere, ci la noroc și la întâmplare.

Două idei contrarii. Una cuprinde adevărul și cealaltă minciuna. Se caută adevărul. Adevărul nu poate fi decât unul. Se pune la vot. Una întrunește 10.000 de voturi, alta 10.050. Este oare posibil ca 50 de voturi în plus sau în minus să determine adevărul sau să-l nege? Adevărul nu depinde nici de majoritate, nici de minoritate, el își are legile sale și triumfă, după cum s-a văzut, împotriva tuturor majorităților, chiar zdrobitoare.

Găsirea adevărului nu poate fi încredințată majorităților, după cum în geometrie teoria lui Pitagora nu are a fi pusă la votul mulțimii, pentru ca aceasta să-i hotărască adevărul sau să i-l nege. Și după cum chimistul, care voiește să obțină amoniac, nu are a se adresa mulțimii pentru a decide prin votul ei cantitățile de azot și de hidrogen. Și după cum un agronom, care a studiat ani de zile agricultura și legile ei, nu are a se prezenta după aceea la vot în fața unei mulțimi spre a se convinge, prin rezultatul votului, de valoarea lor.

Poate poporul să-și aleagă elita?

De ce nu-și aleg atunci soldații pe cel mai bun general?

Pentru ca să poată alege, acest juriu colectiv, ar trebui să cunoască bine:

a. Legile strategie, tacticii, organizării etc.

b. Întrucât persoana X se conformează prin aptitudini și știință acestor legi.

Fără aceste cunoștințe nu poate nimeni să aleagă.

Mulțimea, dacă voiește să-și aleagă elita, este neapărat necesar să cunoască legile de conducere ale organismului național și întru cât candidații se conformează prin aptitudini și știință acestor legi.

Mulțimea însă nu poate cunoaște nici aceste legi și nici oamenii. Iată de ce credem că o elită nu poate fi aleasă de mulțime.

A încerca alegerea acestei elite, este ca și cum am avea pretenția de a determina, prin vot și majorități, poeții din sânul unei nații, scriitorii, mecanicii, aviatorii sau atleții.

Democrația, așadar bazată pe principiul elecțiunii, alegându-și ea elita, săvârșește o fundamentală eroare din care decurge întreaga stare de nenorocire, turburare și mizerie a satelor. Ne găsim la un punct capital. Deoarece de la această eroare de concepția democratică pleacă, am putea spune, toate celelalte erori.

Mulțimile fiind chemate să-și leagă elita, acestea nu numai că nu sunt în stare să-și descopere și să-și aleagă elita, dar mai mult, aleg afară de mici excepții, tot ce este mai rău în sânul unei națiuni.

Deci nu numai că democrația înlătură elita națională, dar o înlocuiește cu ce este mai rău în mijlocul nației. Democrația va alege: pe oameni fără nici un fel de scrupul, deci fără morală. Pe cei care vor plăti mai bine, deci pe cei cu mai multă putere de corupție. Pe scamatori, șarlatani, demagogi, care vor ieși mai bine la concursul de scamatorie, șarlatanie, demagogie, din timpul perioadei electorale. Printre ei se vor strecura și câțiva oameni de treabă, oameni politici chiar, de bună credință. Vor fi sclavii celor dintâi. 

Adevărata elită a unei nații va fi înfrântă, înlăturată, pentru că ea va refuza să concureze pe aceste teme. Ea se va retrage și va sta ascunsă.

De aici, consecințe funeste pentru stat.

Când un stat este condus de o așa zisă „elită”, formată din tot ce are el mai rău, mai nesănătos, mai stricat, este oare admisibil ca cineva să se mai întrebe de ce statul se ruinează?

Iată cauza tuturor celorlalte rele: imoralitate, corupție, desfrâu, în toată țara, jaf și pradă în averea statului, exploatare până la sânge a poporului, sărăcie și mizerie în casele acestuia, lipsa simțului de împlinire a datoriilor în toate funcțiile, dezordine și dezorganizare în stat, năvala străinilor cu bani din toate părțile, ca la magazinele căzute în faliment, care-și desfac mărfurile pe nimic. Țara se vinde la licitație: „Care dă mai mult?” Până în cele din urmă, aici ne va duce democrația.

În România, de la război încoace în special, democrația ne-a creat, prin acest sistem de alegeri, o „elită națională” de româno-jidani, având la bază: nu vitejie, nici iubire de țară, nici jertfă, ci vânzarea de țară, satisfacerea interesului personal, mita, traficul de influență, îmbogățirea prin exploatare și furt, hoția, lașitatea, adică doborârea adversarului prin intrigă.

Această „elită națională” dacă va continua să ne conducă va duce la desființarea statului național român.

Deci, în ultimă analiză, problema care se pune astăzi poporului român și de care depind toate celelalte, este înlocuirea acestei elite cu o elită națională, având la bază: virtutea, iubirea și jertfa pentru țară, dreptatea și dragostea pentru popor, cinstea, munca, ordinea, disciplina, mijloacele loiale și onoarea.

Cine să facă această înlocuire? Cine să fixeze noua elită la locul ei? Răspund: oricine în afară de mulțime. Admit oricare alt sistem în afara „democrației”, care văd că mă omoară sigur pe mine, poporul român.

Noua elită românească și orice elită din lume trebuie să aibă la bază principiul selecțiunii sociale. Adică în mod natural se selecționează din corpul națiunii, adică din marea masă sănătoasă a țărănimii și muncitorimii, permanent legată de pământ și de țară, o categorie de oameni cu anumite însușiri, pe care apoi și le cultivă. Ea devine elita națională. Aceasta trebuie să conducă o națiune.

Când poate fi sau când trebuie consultată o mulțime? În fața marilor hotărâri care o angajează. Pentru a-și spune cuvântul, dacă poate, dacă nu poate, dacă e pregătită sufletește sau nu. I se arată cărarea și i se cere să răspundă dacă se simte în stare să meargă pe ea. Este consultată asupra sorții sale. Aceasta înseamnă consultarea poporului. Nu înseamnă alegerea elitei de către popor.

Dar repet întrebarea: cine fixează pe fiecare a locul său, în cadru elitei și cine cântărește pe fiecare? Cine constată selecțiunea și dă consacrare membrilor elitei noi? Răspund: elita precedentă.

Aceasta nu alege, nu numește ci consacră pe fiecare la locul pe care s-a ridicat singur prin capacitatea și valoarea lui morală. Consacrarea o face șeful elitei, consultându-și elita.

Deci o elită națională, trebuie să aibă grijă de a-și lăsa o elită moștenitoare. O elită înlocuitoare. Dar nu bazată pe principiul eredității, ci numai pe principiul selecțiunii sociale aplicat cu cea mai mare strictețe.

Principiul eredității nu este suficient în sine. 

După principiul selecțiunii sociale, primenită necontenit cu elemente din adâncurile nației, o elită se păstrează totdeauna viguroasă.

Greșeala istorică a fost în aceea că acolo unde s-a creat o elită bazată pe principiul selecțiunii, aceasta a părăsit de a doua zi principiul care i-a dat naștere, înlocuindu-l cu principiul eredității și consacrând sistemul nedrept și condamnat al privilegiilor din naștere. 

Ca o protestare împotriva acestei greșeli, pentru înlăturarea unei elite degenerate și pentru abolirea privilegiilor din naștere, s-a născut democrația.

Părăsirea principiului selecțiunii a dus la o elită falsă și degenerată, iar aceasta a dus la rătăcirea democrației.

Principiul selecțiunii înlătură deopotrivă și principiul elecțiunii și principiul eredității. Ele nu pot sta împreună. Între ele este un conflict, pentru că din două una: ori există un anumit principiu al selecțiunii și atunci nu are ce căuta părerea și votul mulțimii, ori alegem noi oamenii și atunci nu mai funcționează selecțiunea.

De asemenea, dacă ne servim de selecțiunea socială, nu are ce căuta ereditatea. Aceste două principii nu pot merge împreună decât dacă moștenitorul corespunde legilor selecțiunii.

Dar dacă o națiune nu are o adevărată elită, prima care s-o poată fixa pe a doua? Răspund printr-o singură frază, care cuprinde un adevăr indiscutabil:

În cazul acesta elita se naște din război cu elita degenerată sau falsă. Tot pe principiul selecțiunii.

Așadar, în rezumat, rolul unei elite este:

a. De a conduce o națiune după legile vieții unui neam.

b. De a-și lăsa o elită moștenitoare bazată nu pe principiul eredității, ci pe acela al selecțiunii, căci ea cunoaște legile vieții și poate judeca întru cât persoanele se conformează prin aptitudini și știință acestor legi.

Ca un grădinar care își va conduce grădina sa și va avea grijă ca înainte de a muri să-și lase moștenitor, înlocuitor. Căci el este singurul care poate să spună cine dintre toți cei cu care lucrat este cel mai bun pentru a-i lua locul și continua opera sa. 

Pe ce trebuie să se întemeieze o elită:

a. Curățenia sufletească.

b. Capacitatea de muncă și de creație.

c. Vitejia.

d. Viață aspră și războire permanentă cu greutățile așezate în calea neamului.

e. Sărăcie, adică renunțarea voluntară de a acumula averi.

f. Credința în Dumnezeu.

g. Dragostea.

Am fost întrebat dacă activitatea noastră de până acum se află pe linia Bisericii Creștine. Răspund:

Facem o mare deosebire între linia pe care mergem noi și linia Bisericii Creștine. Linia Bisericii este cu mii de metri deasupra noastră. Ea atinge perfecțiunea și sublimul. Nu putem coborî această linie pentru a explica faptele noastre.

Noi, prin acțiunea noastră, prin toate faptele și gândurile noastre, tindem către această linie, ne ridicăm spre ea, atât cât ne permite greutatea păcatelor cărnii și condamnarea la care am fost sortiți prin păcatul originar. Rămâne de văzut cât am putut, prin sforțările noastre pământești, a ne înălța către această linie.