Individ, colectivitate națională, națiune

 „Drepturile omului” nu sunt mărginite numai de drepturile altui om, ci și de alte drepturi. Pentru că există trei entități distincte:

1. Individul.

2. Colectivitatea națională actuală, adică totalitatea indivizilor din aceeași nație, trăind într-un stat, la un moment dat.

3. Națiunea, acea entitate istorică trăind peste veacuri cu rădăcinile înfipte în negura vremii și cu un viitor infinit.

O nouă mare eroare a democrației bazată pe „drepturile omului” este aceea de a nu recunoaște și a nu se interesa decât de una din aceste trei entități: individul. Pe a doua o neglijează sau își bate joc de ea, iar pe a treia o neagă.

Toate trei își au drepturile și datoriile lor. Dreptul de a trăi. Și datoria de a nu periclita dreptul la viață al celorlalte două. 

Democrația nu se ocupă decât de asigurarea dreptului individului. De aceea asistăm în democrație la o răsturnare formidabilă. Individul crede că poate să împieteze cu drepturile sale nelimitate asupra drepturilor colectivității întregi, pe care poate să o încalce și să o jupoaie. De aceea asistăm, în democrație, la acest tablou sfâșietor, la această anarhie, în care individul nu voiește să recunoască nimic deasupra interesului său personal. 

La rândul ei, colectivitatea națională are o tendință permanentă de a sacrifica viitorul – drepturile națiunii – pentru interesele ei prezente.

De aceea asistăm la nemiloasa exploatare sau chiar înstrăinare a pădurilor, a minelor, a petrolului, uitând că în urma noastră sunt sute de generații românești, copiii copiilor noștri, care așteaptă să trăiască și ei, ducând mai departe viața neamului.

Această răsturnare, această rupere de raporturi căreia democrația i-a dat naștere, constituie o adevărată anarhie, o desființare a ordinii naturale și este una din cauzele principale a stării de tulburare a societății de astăzi. 

Armonia nu se poate restabili decât prin reîntronarea ordinii naturale. Individul trebuie subordonat entității superioare, colectivitatea națională, iar aceasta trebuie subordonată națiunii. „Drepturile omului” nu mai sunt nemărginite, ele sunt mărginite de drepturile colectivității naționale, iar drepturile acesteia sunt mărginite de drepturile națiunii.

În sfârșit, s-ar părea că în democrație cel puțin individul, încărcat de atâtea drepturi, trăiește minunat. În realitate însă – și aici stă tragedia finală a democrației – individul nu are nici un drept, căci ne întrebăm: unde este libertatea întrunirilor, unde este libertatea scrisului, unde este libertatea conștiinței. El trăiește sub teroare, tare de asediu, cenzură, cu mii de arestați și cu oameni uciși pentru credința lor, ce pa vremea celor mai tirani conducători de popoare.

Unde este „dreptul mulțimii suverane” de a decide soarta sa, când întrunirile sunt interzise, iar de la vot zeci de mii e oameni sunt opriți, maltratați, amenințați cu moartea, omorâți.

Veți zice: da, dar aceștia vor să schimbe constituția, să restrângă libertățile, să întroneze altă formă de stat!

Întreb: poate susține democrația că un popor nu e liber și nu-și poate decide singur soarta sa de a-și schimba constituția, de a-și schimba forma statului, cum vrea el, de a trăi în libertățile mari sau mici pe care le vrea el?

Aici e tragedia finală.

În realitate, în democrație omul nu are nici un drept. El însă nu și le-a pierdut nici în folosul colectivității naționale, nici în acela al națiunii, ci în folosul unei caste politico-financiare de bancheri și agenți electorali.

În sfârșit, ultima binefacere pentru individ. Democrația masonică, printr-o perfidie neasemuită se transformă în apostol al păcii pe pământ. Dar în același timp proclamă războiul dintre oameni și Dumnezeu.

„Pace între oameni” și războire contra lui Dumnezeu.

Perfidia constă în aceea că întrebuințează cuvintele Mântuitorului: „Pace între oameni”, transformându-se apoi în apostol al „păcii”, iar pe El condamnându-L șiarătându-L ca vrăjmaș al omenirii. Și în fine, perfidia constă în aceea că prefăcându-se a voi să apere viața oamenilor, în realitate nu-i duc decât la pierderea vieții. Prefăcându-se că vor să-i apere de moartea prin război, nu fac altceva decât ating diavolescul scop, acela de a-i condamna la moarte veșnică.