Disciplina și dragostea 

Toată istoria socială a omeniri e plină de lupte, având la bază cele două mari principii care caută să-și facă loc unul, în paguba celuilalt: Principiul autorității și principiul libertății. 

Autoritatea a căutat să se extindă în dauna libertății. Iar aceasta, la rândul său, a căutat să limiteze cât mai mult puterea autorității. Aceste două, față în față, nu pot însemna decât conflict. 

A orienta o mișcare după unul sau celălalt din aceste două principii, înseamnă a continua linia istorică de turburări și războire socială. Înseamnă a continua pe de o parte, linia de tiranie, împilări și nedreptate, iar pe de alta, linia de răzvrătire sânge și de permanent conflict. 

De aceea doresc ca să atrag atențiunea tuturor legionarilor și în special celor mai noi, pentru ca ei dintr-o neînțelegere, să nu devieze de la linia mișcării. Am observat în multe cazuri că imediat ce un legionar a căpătat un grad, se pironește cu toată ființa lui în "autoritate", rupându-se de tot ceea ce îl lega de camarazi până atunci și simțindu-se obligat să se "impună", făcând uz de autoritarism. 

Mișcarea legionară nu se întemeiază exclusiv nici pe principiul autorității și nici pe acela al libertății. Ea îți are temeliile înfipte în principiul dragostei. În el își au rădăcinile, atât autoritatea, cât și libertatea. 

Dragostea nu poate aduce nici tiranie, nici împilare, nici nedreptate, nici răzvrătire sângeroasă, nici războire socială. Ea nu poate însemna niciodată conflict. Există și o concepție ipocrită a principiul dragostei practicată de tirani și de jidani cari, necontenit și sistematic fac apel la sentimentul dragostei practicată de tirani și de jidani cari, necontenit și sistematic fac apel la sentimentul dragostei altora, pentru ca la adăpostul acestuia să poată urî și împila nestingheriți. 

Dragostea aplicată însemnează pace în suflete, în societate și în lume. 

Pacea nu mai apare ca o biată expresie a unui echilibru mecanic și rece între cele două principii: autoritate și libertate, condamnate la veșnică războire, adică la imposibilitate de echilibru. 

Pacea nu ne va da o justiția, ci numai bunătatea și dragostea, pentru că justiția e foarte greu să se realizeze integral și chiar dacă s-ar găsi un aparat de realizare perfectă a acesteia, este imperfect omul, care, neputând-o sesiza și aprecia, va fi un veșnic nemulțumit. 

Dragostea este cheia păcii pe care Mântuitorul a aruncat-o tuturor neamurilor din lume. Până la sfârșit, ele se vor convinge, după ce vor fi rătăcit, cercetat și încercat totul, că în afară de dragostea pe care Dumnezeu a sădit-o în sufletele oamenilor, ca o sinteză a tuturor însușirilor omenești și trimițându-ne-o prin însuși Mântuitorul Isus Hristos, care a pus-o deasupra tuturor virtuților, nu există nimic care să ne poată da liniște și pace.

Toate celelalte își au rădăcina în dragoste: și credința și munca și ordinea și disciplina. 

Ce minunat și ce înțelept vorbește Apostolul Pavel: 

"Chiar dacă aș vorbi în limbi omenești și îngerești și dragoste nu am, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor. Și chiar dacă aș avea darul prorociei și aș cunoaște toate tainele și toată știința, chiar dacă aș avea toată credința așa încât să mut și munții, dacă dragoste nu am, nimica nu sunt. 

Și chiar de aș împărți toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aș da trupul să fie ars și n-aș avea dragoste, nu-mi folosește la nimic. 

Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate, dragostea nu pizmuiește, dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie. 

Nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândește la rău. 

Nu se bucură de nelegiuiri, ci se bucură de adevăr. 

Acopere totul, crede totul, nădăjduiește totul, sufere totul. 

Dragostea nu va pieri niciodată. 

Prorociile se vor sfârși, limbile vor înceta, cunoștința va avea sfârșit." (Corinteni I,13,1-8)

De aici pornește mișcarea noastră. Nu știu cum să vă îndemn mai mult ca să cultivați dragostea și cei ce comandați și cei ce stați sub comandă. Ea vă va da posibilități nebănuite și nesfârșite de rezolvare a tuturor problemelor grele care vi se vor ivi. Acolo unde nu este dragoste, nu este viață legionară. Priviți un moment această viață legionară și înțelegeți ce ne leagă pe noi, pe toți, unul de altul, pe cei mari și pe cei mici, pe cei săraci și pe cei bogați, pe cei bătrâni și pe cei tineri. 

Dragostea nu desființează însă obligația de a fi disciplinat, după cum nu desființează obligația de a munci sau pe aceea de a fi ordonat. 

Disciplina este o îngrădire a noastră, fie pentru a ne conforma unor norme etice de viață, fie pentru a ne conforma voinței unui șef. 

În cazul întâi o practicăm pentru a ne urca pe înălțimile vieții, în cazul al doilea, pentru a obține succesul în luptă: cu natura sau dușmanii. 

Pot fi o sută de oameni care se iubesc între ei ca frații. Dar în fața unei acțiuni, e posibil ca fiecare să aibă câte o părere. O sută de păreri nu vor birui niciodată. Dragostea singură nu-i va putea face biruitori. Este nevoie de disciplină. Pentru a birui trebuie să-și însușească toți o singură părere, aceea a celui mai experimentat dintre ei, a șefului. 

Disciplina este chezășia biruinței, pentru că ea asigură unitatea efortului. 

Sunt greutăți pe care numai un neam întreg unit, ascultând de o singură comandă, le poate birui. Cine este imbecilul, care într-un asemenea caz, să refuze de a se grupa cu toți ai lui la un loc, ascultând de aceeași comandă, pentru motivul că disciplina i-ar știrbi din personalitate? 

În asemenea cazuri când neamul îți este amenințat și când firea lucrurilor te îndeamnă să-ți schilodești trupul, să-ți pierzi viața, să-ți sfarmi familia, să-ți periclitezi viitorul copiilor, să renunți la tot ce ai pe acest pământ, pentru a ți-l salva, este cel puțin ridicol să vorbești despre "știrbirea personalității". 

Disciplina nu înjosește pentru că te face biruitor. Și dacă biruințele nu se pot câștiga decât cu jertfă, disciplina este cea mai mică dintre jertfele pe care un om poate să le facă pentru victoria neamului său. 

Dacă disciplina este o renunțare, o jertfă, ea nu înjosește pe nimeni. Pentru că orice jertfă înalță, nu coboară. 

Neamul acesta al nostru având în calea sa uriașe greutăți de trecut, fiecare Român trebuie să primească educația disciplinei cu dragă inimă și cu conștiința că astfel contribuie la biruința de mâine. 

Nu există biruință fără unitate. Și nu există unitate fără disciplină. De acea neamul nostru va trebui să condamne și să considere ca acțiune vrăjmașă orice abatere de la școala disciplinei, ca pe ceva care-i periclitează biruințele și viața.