Două articole în jurul cazului Manciu

Afară, a doua zi după întâmplarea din Târgul Cucului, a apărut în „Cuvântul Iașiului” din 27 octombrie 1924, un articol al lui Nelu Ionescu, avocat, fost președinte al Societății Studenților în Drept, din care extrag:

„Comentariile făcute de presa liberală jidănească în jurul morții lui C. Manciu, sunt de rea credință și interesate; ele pornesc de la falsificările grosolane de fapte, pentru a face cu orice preț un erou din cel ce nu a fost decât un instrument și a da pe seama unor pretinse comploturi fascisto-antisemite, ceea ce nu a fost decât consecința inevitabilă a unui regim de ilegalități și abuzuri.

Studenții au fost împiedicați cu forța să intre să se închine la Mitropolie, au fost împiedicați să ia masa în comun la restaurant, au fost bruscați și împiedicați să circule pe stradă, împiedicați să se întrunească în universitate, împiedicați să se întrunească la sediul societății lor, împiedicați să-și lucreze grădina pentru propriul lor cămin, bătuți pe stradă, în beciurile poliției și în piețele publice de la cel din urmă zbir, până la acela care mai deunăzi fusese prefectul de poliție al acestui oraș.

Studenții cu o stăpânire de sine demnă de admirat și cu o încredere în justiție care le face cinste, au deschis o serie de procese în contra prefectului Manciu și a subalternilor lui, pentru loviri grave, abuzuri de putere și atentate la libertatea individuală, cu credință în hotărârea justiției.

Acest gen al studențimii nu a fost înțeles. Și cu regret spunem că justiția nu a răspuns speranțelor, pe care o tinerime întreagă însuflețită de cel mai cald sentiment de legalitate și ordine și-a pus-o în ea.

Studenta Silvia Teodorescu, lovită de către Manciu în plină stradă cu piciorul în spate, în strada Carol, în ziua de 11 decembrie 1923, în dreptul casei colonelului Vesla – fapt afirmat și depus prin prestare de jurământ de numeroși martori – nu numai că nu reușește să-l condamne pe Manciu în fața Jud. de Ocol I Urban, dar reclamanta rămâne condamnată pentru ultraj, întrucât judecata constată că în timpul loviturilor ar fi adresat lui Manciu cuvintele: aceasta este o sălbăticie.

În seara de 14 decembrie 1923, studentul de la drept Lefter, Galați, în momentul în care intra în hotelul Bejan, unde locuia, fără nici un motiv a fost înconjurat de o bandă de polițiști și jandarmi, care împreună cu Manciu și din ordinul lui l-au lovit cu tesace, bastoane, paturi de armă, picioare și pumni, până ce a căzut jos în nesimțire, după care târât de toți aceștia a fost zvârlit fără de nici un ajutor pe o stradă laterală.

Studentul Lefter a făcut proces lui Manciu și Manciu a fost achitat fără să aibă nevoie să depună măcar un singur martor în contra dovadă.

Dar barbaria și sălbăticia de astă vară, care lucrau la grădina imobilului Ghica:

25 de studenți bătuți hoțește la tălpi timp de o zi întreagă, fapt constatat de primul-procuror și medicul legist al Tribunalului pentru fapte închipuite care măcar n-au fost de natură să motiveze o instrucție în privința lor.

Dar nu numai atât, studenții au cerut și o anchetă administrativă. Aceasta a avut loc astă vară și s-a efectuat de Dl. Văraru, care a rămas profund indignat de abuzurile constatate, dar asupra cărui raport Ministerul de resort a pus ordinul de decorare al lui Manciu cu Coroana României.

Iată omul care a murit: de morți nu se spune decât bine, dar aceasta nu ne împiedică să spunem adevărul.

Manciu suprimă întruniri, Manciu te împiedică să intri la Mitropolie, Manciu bătea în stradă, la Poliție și în Piețe, insulta pe cei care reclamau, amenința pe apărătorii lor, Manciu lovea cu o bestialitate de posedat la adăpostul cordoanelor de agenți și jandarmi, atunci când studenții legați de mâini și de picioare nu puteau zvârli prin ploaia de scuipat și lovituri a subalternilor lui inconștienți, decât priviri de dispreț și momentană resemnare.

Iată omul datoriei și iată ce fel de ordine făcea acest om!

Opinia publică este alături de Corneliu Codreanu. Ei îi plac gesturile hotărâte și apreciind mobilul superior al acestui gest, care avertizează un regim și servește o idee, îl dezlănțuie de considerentele obișnuite de incriminare a unor atari fapte, îl justifică în totul și-l aprobă în special.

Personal salut gestul eroic al lui Corneliu Zelea Codreanu, care rămâne și de această dată intransigent pe chestiuni de onoare și hotărât când este vorba de demnitate.”

Peste câteva zile, în ziarul „Unirea”, din… oct. 1924, apare articolul profesorului Cuza: