ECHIPA MORȚII

 Dar în fața obstacolelor, loviturilor, uneltirilor, prigoanelor, care ne asaltau de pretutindeni, noi, având sentimentul acesta grozav al singurătății, al nici unui ajutor la care să putem alerga, opuneam: hotărârea morții.

„Echipa morții” este expresia acestor stări de suflet ale tineretului legionar din întreaga țară. Ea însemnează hotărârea acestui tineret de a primi moartea. Hotărârea lui de a merge înainte, trecând prin moarte.

La începutul lui mai 1933, se formează o echipă din: preotul Ion Dumitrescu, Nicolae Constantinescu, Sterie Ciumetti, Petru Țocu, Constantin Savin, Bulhac, Constantin Popescu, Rusu Cristofor, Adochiței, Iovin, Traian Clime, Iosif Bozântan, Gogu Serafim, Isac Mihai, profesor Papuc, Rădoiu…

Înainte de a pleca să străbată o jumătate din țară, ei își iau denumirea de „Echipa morții”. De la Iași a sosit Căprioara. Vor merge cu ea. Au de parcurs: București – Pitești – Râmnicu Vâlcea – Târgu Jiu – Turnu Severin – Oravița – Reșița.

Până aici vor fi însoțiți și de preotul Duminică Ionescu. Apoi Timișoara – Arad și înapoi la București. În fața lor stă cea mai mare expediție legionară. Pleacă cu 3.000 de lei în buzunar pentru benzină și încolo cu ce le va mai da Dumnezeu și oamenii din cale. Merg cu legile țării în mână. Vor păstra legalitatea, dar se vor apăra în contra măsurilor ilegale.

La Tg. Jiu, la Turnu Severin, la Bozovici sunt urmăriți și atacați de poliție și jandarmi. Ei se așează în genunchi în fața revolverelor, cu piepturile deschise, acoperind roțile mașinii.

La Oravița sunt așteptați cu mitraliere la marginea orașului și arestați. După o zi, procurorul Popovici le dă drumul, negăsindu-le nici o vină. Pentru că ei nu fac nimic, nu vorbesc nimic, nu țin întruniri. Merg și cântă. Atât. 

Lumea însă înțelege. Îi primește cu flori. Le dă mâncare și benzină pentru mașină. Pe unde trec ei rămâne o dâră de entuziasm.

La Reșița le ies eu înainte.

Aici trebuia să ținem întrunire publică. Eram în drepturile noastre. Parlamentar, care avusesem listă în județul Caraș, unde obținusem 2.000 de voturi, veneam și luam contact cu alegătorii noștri, pentru a le face dare de seamă asupra activității noastre în Parlament. E legal. E perfect legal. Dar față de noi, legile nu mai există. 

Nici în vreme de război, Reșița n-a văzut atâta armată. Ea este adusă din orașele vecine, ocupă orășelul și-l înconjoară de jur împrejur.

Îmi dau seama că guvernul îmi întindea o cursă.

El ar fi voit ca eu să încerc o ieșire necugetată; să-mi pierd calmul pentru a prilejui un motiv de reprimare: 

– Iată pentru ce oprim pe acești domni. Iată pentru ce trebuie desființați. Pe unde trec, răscoală populația în contra măsurilor noastre de ordine, în contra armatei, a autorităților. Vor să facă revoluție. 

O asemenea greșeală din partea noastră ar fi fost exploatată și de guvern și de presa jidănească. De aceea nu le-am dat acest prilej. Și înecând în mine toată revolta, am ocolit orice ciocnire. Izbânda lor ar fi fost tocmai în această ciocnire. Am preferat să renunț la întrunire.

Echipa a plecat mai departe, a trecut prin Timiș-Torontal și a intrat în județul Arad. Aici, în satul Chier, jandarmii împreună cu jidanii au răsculat pe țărani, strigând că au trecut bandele roșii din Ungaria.

Țăranii, înarmați cu furci, cu topoare și ciomege, s-au năpustit asupra legionarilor. Aceștia n-au mai avut timp să explice cine sunt. Loviturile i-au umplut de sânge. Lui Ciumetti i s-a rupt mâna dreaptă, căzând în marginea drumului în nesimțire. Alături de el zăcea Adochiței. Toți au fost răniți. Apoi au fost arestați, transportați la Arad și introduși în celule separate, în arestul din acest oraș.

Dați în judecată pentru rebeliune, procesul a avut loc peste 10 zile.

Au pledat avocații din Arad, Moța, Vasile Marin, eu. Au fost achitați cu toții. 

Populația românească a Aradului le-a făcut o caldă manifestație de simpatie.

În urma acestui fapt, am luat hotărârea să-i însoțesc. 

O parte au plecat cu mașina, iar eu, însoțit de patru dintre ei și de țăranul Frățilă, am plecat pe jos, străbătând toate satele, până în munți, la mormântul lui Avram Iancu, o distanță de 140 km. Țăranii m-au primit pretutindeni cu bucurie. 

De la Țebea, ne-am despărțit. Ei și-au continuat drumul în Hunedoara, iar eu am plecat la Teiuș.