Gânduri în fața acestei lumi 

Numărul nostru mic, față de forța uriașă a acestor puteri atotstăpânitoare, ne făcea să ne punem adeseori întrebări ca acestea: 

Dar adică vom fi scoși în afară de lege? Dacă aceste hidre își vor da seama de ceea ce pregătim noi, ele ne vor ridica în cale toate obstacolele și vor încerca să ne strivească. 

Ochii lor stau ațintiți asupra noastră. Ei pot să ne provoace. Am mai pornit odată tăcuți și liniștiți la Ungheni și am fost provocați și duși apoi până în marginea prăpastiei cu toate planurile noastre. 

Ce vom face dacă ne vor provoca? Vom scoate din nou pistoalele și vom trage pentru ca să ne putrezească oasele în închisori și planurile noastre să se sfarme? În fața acestor perspective ce ni se deschideau, ne-a încolțit în minte gândul retragerii în munți. Acolo unde Românul a primit lupta cu toate puhoaiele dușmane. Muntele e demult legat de noi, de viața noastră. El ne cunoaște. Decât să ni se usuce trupurile și să ne sece sângele din vine, în închisorile urâte și triste, mai bine să ne terminăm viața murind cu toții în munți, pentru credința noastră.

Respingeam, așa dar, umilința de a ne vedea din nou în lanțuri. 

Vom ataca de acolo, coborând, în toate viesparele jidănești. Sus, vom apăra viața copacilor și munții de pustiire. Jos, vom împrăștia moarte și milă.

Vor trimite să ne prindă și să ne omoare. Vom fugi; ne vom ascunde; vom lupta; iar la urmă, vom fi desigur, răpuși. Căci noi vom fi puțini, urmăriți de batalioane și de regimente românești. Atunci vom primi moartea. Sângele nostru al tuturora va curge. 

Acest moment va fi cel mai mare discurs al nostru adresat neamului românesc și cel din urmă. 

Am chemat pe Moța, Gârneață, Corneliu Georgescu și Radu Mironovici, și le-am împărtășit aceste gânduri. Trebuia să ne gândim și la zile bune și la zile rele. Trebuia să avem soluții și să fim pregătiți pentru toate. Nimic nu trebuia să ne surprindă. Vom merge pe linia legilor țării, neprovocând, ocolind orice provocare, nerăspunzând la nici o provocare. Când însă nu vom mai putea suferi, sau când piedici de netrecut ni se vor pune în cale, drumul nostru va trebui să fie spre munte. Nu e bine să încercăm răscoale de mase, căci astăzi ar fi măcinate cu tunul și ar fi să împrăștiem numai nenorocire și jale. Trebuie, din contră, să lucrăm singuri, în număr restrâns și numai pe a noastră întreagă răspundere. 

Toți au căzut de acord. 

– Nu se poate – spuneau ei – ca sângele nostru, a douăzeci de tineri, să nu răscumpere păcatele neamului acestuia. Nu se poate ca această jertfă a noastră să nu fie înțeleasă de Români, să nu le cutremure sufletul și conștiințele și să nu fie un punct de pornire, un punct de înviere a lumii românești. 

Moartea noastră, în modul acesta, ar putea aduce acestui neam mai mult bine, decât toate sforțările zădărnicite ale vieții noastre întregi. Dar nici politicienii, care ne vor omorî, nu vor rămâne nepedepsiți. 

Mai sunt alții din rândurile noastre care ne vor răzbuna. Neputând învinge în viață fiind, vom învinge murind. 

Am trăit, așadar, cu gândul și cu hotărârea morții. Aveam soluția sigură a biruinței pentru orice împrejurări. Ea ne dădea liniște, ea ne dădea tărie. Ea ne va face să zâmbim în fața oricărui vrăjmaș și a oricăror încercări de distrugere.